IOLANDA TOBOLCEA

Unitatea de învăţare 5.
TULBURĂRILE DE RITM ŞI FLUENŢĂ A VORBIRII BÂLBÂIALA

5.1. BÂLBÂIALA
5.1.1. Definiţie
În mod obişnuit, bâlbâiala este considerată un defect (o disritmie de elocuţiune) care se manifestă
prin întreruperi, opriri (forma tonică) sau repetarea unor silabe, cuvinte sau a unor sunete (forma
clonică).

IMPORTANT
 Boşcaiu, E. (1970) precizează că: "În mod curent, bâlbâiala este definită ca o tulburare a ritmului şi
fluenţei vorbirii, în care cursivitatea exprimării este grav afectată prin apariţia unor blocaje iterative
sau a unor spasme puternice odată cu încercările de rostire a primelor silabe din propoziţii, sintagme
sau chiar din cadrul unor cuvinte".
 Mititiuc, I., (1996) constată că în bâlbăială "nu e tulburat ritmul unui singur stereotip, ci întregul ritm
funcţional al organismului, bâlbâiala fiind doar manifestarea acestei disritmii biofiziologice generale la
capătul analizatorului verbo-motor".
 Bâlbâiala este considerată o tulburare a controlului motor al vorbirii în care înlănţuirea
succesivă a sunetelor din cuvinte nu se mai poate realiza după modelul expresiv şi firesc al
unei limbi.

5.1.2. Formele bâlbâielii

Păunescu, C. (1966) precizează că bâlbâiala se manifestă prin repetarea primelor silabe, cu pauze
mai mari sau mai mici între primele silabe şi restul cuvântului. Aceste repetări ale silabelor în mod
constant, însoţite de o stare de tensiune afectivă, se numesc "clonii", şi de aceea bâlbâiala se numeşte
"clonică". În unele cazuri, bâlbâiala se manifestă prin spasme puternice ale aparatului fonoarticulator,
adică prin încleştarea maxilarelor, fără să fie în stare să articuleze un sunet. Aceasta este "bâlbâiala
tonică", în care spasmele aparatului articulator sunt elementele dominante.
În ultimele decenii, în locul denumirilor clasice de "bâlbâială clonică" şi "bâlbâială tonică" se
utilizează din ce în ce mai mult termenii de "bâlbâială primară" şi "bâlbâială secundară", termeni
introduşi de Bluemel (1960).

IMPORTANT
 Bluemel consideră că în majoritatea cazurilor bâlbâiala apare sub:
 formă "primară", caracterizată prin simple iteraţii sau prelungiri ale unor sunete. În faza primară
toate aceste simptome sunt lipsite de efort şi au caracter inconştient şi
 formă "secundară" caracterizată prin elemente nevrotice generate de dorinţa de a ascunde
bâlbâiala, elemente care ocupă locul central în tabloul simptomatologic al bâlbâielii. Bâlbâitul devine
conştient de propriul său defect, încearcă să-l evite recurgând la eforturi de supraîncordare
musculară.

5.1.2. Etiologia bâlbâielii

Complexitatea fenomenului a permis ca aspectele etiologice să fie abordate de diverşi specialişti
din diferite domenii de activitate. Concepţiile etiologice pot fi împărţite în două grupe distincte: teorii în

494
 LOGOPEDIE
 

care predomină punctul de vedere somato-fiziologic şi teorii în care predomină punctul de vedere psiho-
social.
În cuprinsul lucrării vom aminti numai teoriile care s-au bucurat de o largă popularitate şi care au
orientat direcţia cercetărilor:

1. Mulţi autori (Gutzman, Trammer, Nadoleczny, Seeman, Bringeen etc.) explică bâlbâiala prin
ereditate, simulată sau disimulată. Majoritatea autorilor sunt de părere că se transmite o anumită
instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea unor activităţi psihice în general. În perspectiva
acestor teorii, deficienţele psiho-somatice ereditare nu pot cauza prin ele însele bâlbâială, fără existenţa
unor factori activi care să o declanşeze.
2. În perspectiva net organogenetică se situează acele teorii care tind să explice bâlbâiala pe baza
unor disfuncţii globale sau fixate în anumite sectoare ale sistemului nervos central, produse de
particularităţi anatomo-fiziologice.
a) H. Koop (1943) a evidenţiat la un număr apreciabil de bâlbâiţi întârzieri în dezvoltarea motrică sau
tulburări în contrast cu nivelul intelectual normal sau superior. De fapt, deficitul motor global nu e
confirmat de studiile statistice efectuate pe un mare număr de bâlbâiţi. J. Ajuriaquerra (1958) arată
că "dacă există bâlbâiţi la care înapoierea motorie este evidentă, acest aspect clinic particular poate
fi considerat ca un fenomen agravant, dar nu ca o cauză specifică".
b) Alţi autori, de pildă Gurwitch, Ozereţki, Wallon, invocă o anumită imaturitate a căilor piramidale.
Dimpotrivă, pentru Seeman (1951) şi alţii, alterările dinamice generale şi spasmele manifestate în
bâlbâială se datoresc modificărilor dinamice ale aparatului palido-striat, provocate prin emoţii şi
afecte violente.
c) Cercetări care amintesc drept cauză a bâlbâielii tulburările endocrine, merită şi ele menţionate deşi
nu s-a ajuns să se stabilească dacă acestea sunt ele însele cauză primă sau dereglări secundare în
cadrul unei simptomatologii mai largi. Deşi rolul hormonilor în reglarea vorbirii este unanim
recunoscut, corelaţia dintre bâlbâială şi afecţiunile endocrine a fost amintit numai tangenţial.
d) S-a mai încercat explicarea bâlbâielii prin tulburările de lateralizare şi organizare temporo-spaţială. În
această privinţă, Travis şi Orton au formulat ipoteza "dominanţei cerebrale" în bâlbâială, pornind de
la considerentul că vorbirea, scrisul şi alte activităţi manuale sunt sub controlul emisferei cerebrale
dominante (de partea stângă la dreptaci şi opusă la stângaci). Se pare că cea mai temeinică
contribuţie în privinţa elucidării corelaţiei dintre contrarierea mâinii stângi şi bâlbâială este cea
stabilită de Bluemel C. (1960) şi Froeschels E. (1961). După părerea acestor autori, starea de
tensiune nervoasă ce apare la un copil forţat să-şi schimbe utilizarea mâinii abile poate favoriza
apariţia bâlbâielii.
e) Mai semnificative par teoriile care invocă disfuncţia circuitelor de control ale limbajului care, cu alte
cuvinte, incriminează nu structurile motorii cerebrale, ci pe cele receptorii. Vorbirea fluentă implică un
circuit închis cu feed-back prin care cel care vorbeşte dispune de un permanent control al celor
rostite şi în lipsa căruia apare bâlbâiala. Începând cu 1937, mulţi autori au publicat date cu privire la
modificările traiectelor bioelectrice din creier în bâlbâială. Aceste date au fost mereu invocate pentru
a pleda în favoarea organicităţii bâlbâielii.
3. Trecerea către teoriile psihogenetice o face grupa teoriilor fiziologice.
a) Unii autori explică bâlbâiala ca pe o tulburare a evoluţiei limbajului. Interpretând bâlbâiala fie ca pe o
oprire într-un stadiu infantil, la aşa-numita bâlbâială fiziologică, fie ca pe o reîntoarcere la o formă
arhaică de vorbire a copilului, teoriile acestea nu izbutesc să aducă lămuriri în plus, cu toată
strălucirea lor speculativă.
b) Numeroşi cercetători care au studiat fenomenul bâlbâielii au atras atenţia asupra unor tulburări
asociate, cum ar fi dislaliile sau întârzierile mari în apariţia limbajului. Pichon E. şi Borel-Maisonny S.
(1937) consideră că bâlbâiala apare pe terenul unei întârzieri în apariţia vorbirii, în care insuficienţa
"linguo-speculativă" condiţionează o întârziere în organizarea limbajului.

495
IOLANDA TOBOLCEA

c) Concepţia pavlovistă despre legile de funcţionare a scoarţei cerebrale a explicat etiologia şi

simptomatologia bâlbâielii pe baza studiului reflexelor condiţionate. Datorită slăbirii procesului de
inhibiţie activă, bâlbâitul prezintă o emotivitate exagerată care determină la nivelul centrilor
subcorticali o stare de hiperexcitabilitate. Această hiperexcitabilitate, la rândul ei, prin fenomenul
inducţiei negative, accentuează inhibiţia deja existentă la nivelul analizatorului motor verbal,
favorizând astfel apariţia unor stări fazice trecătoare. Activitatea analizatorului motor la cei mai mulţi
dintre bâlbâiţi, este perturbată în oarecare măsură, datorită legăturilor funcţionale strânse care-l
unesc în decursul ontogenezei, de analizatorul motor-verbal
4. În opoziţie cu teoriile menţionate se situează cele "psihogenetice", care caută explicaţii în afara
disfuncţiei aparatelor neurologice. Ajuriaquerra J. (1958) distinge două grupe:
a) Teoriile care consideră bâlbâiala o "nevroză a vorbirii": alterarea vorbirii condiţionează modificarea
mai mult sau mai puţin amplă a personalităţii.
b) Teoriile care leagă bâlbâiala de o organizare nevrotică în sensul psihanalitic al cuvântului: bâlbâiala
ar fi un "simptom nevrotic" cu valoare de apărare împotriva anxietăţii şi de compromis între anumite
pulsiuni şi frânele care se opun realizării lor.
Cercetările care atribuie factorilor psiho-sociali rolul predominant în etiologia bâlbâielii şi mai ales a
logonevrozei, menţionează pe prim plan: stările de nevroză, greşelile de educaţie, stările de stress.
După părerea multor autori, bâlbâiala apare după o psiho-traumă ce poate rezulta din aprecierile greşite
pe care le fac părinţii şi cadrele didactice asupra vorbirii copiilor.
De pe această poziţie, Johnson W. (1963) a emis teoria "diagnosogenică", după care bâlbâiala ar fi
cauzată de faptul că părinţii observă şi pun un diagnostic eronat disfluenţelor normale din vorbirea
copiilor şi în consecinţă adoptă măsuri educative greşite. Un caracter de-a dreptul dramatic îl au în
această privinţă pedepsele pe care le aplică părinţii copiilor pentru manifestarea unor ezitări în
exprimare sau pentru bâlbâială. În cazurile în care copiii nu pot face faţă cerinţelor impuse, se creează o
stare de anxietate cu elemente de nevroză ce afectează posibilităţile de coordonare a musculaturii care
intervine în fonaţie.
Rămâne de netăgăduit că bâlbâiala, ca orice stare de stress, presupune reacţii psiho-fiziologice
complexe ale întregului organism. Numai ţinând seama de reactivitatea generală a organismului se
poate preciza relaţia fiecăruia dintre aceste modificări în bâlbâială

IMPORTANT
 În ultimul timp s-a constatat o creştere a interesului pentru originea neurologică a tulburării.
 Amintim cercetările lui Pool, K.D. şi colaboratorii (1991) care constată că “bâlbăiala este o tulburare
de comunicare puţin înţeleasă cu o prelevanţă globală de 1%”, şi că “nici o cercetare nu a stabilit clar
disfluenţele neurologice dintre bâlbâiţi şi nebâlbâiţi”.
 Concluziile cercetării sugerează că bâlbâiala este o tulburare neurologică implicând rolul
regiunii corticale în controlul vorbirii.
 Saccomani L. (1990), a stabilit trăsăturile patogenetice care sunt următoarele:
- factori organici (tulburări timpurii pe creier): 51%;
- factori de mediu: 24% (ca factori adiţionali);
- tulburări emoţionale: 11%;
- etiologie nedeterminată: 14%.

Specialiştii constată că cercetarea în acest domeniu a înflorit până în 1980, după care relativ puţine
studii au fost realizate. Cercetătorii îşi exprimă speranţa că această temă va fi abordată în viitoare studii.
Această situaţie este specifică şi ţării noastre: în perioada anilor 1955-1980 întâlnim preocupări
valoroase în domeniu, materializate în lucrări de mare interes teoretic şi practic, iar după această
perioadă s-au efectuat relativ puţine cercetări, acest fapt având numeroase determinări şi motivări.

496
 LOGOPEDIE
 

IMPORTANT
 Sunt necesare noi “modalităţi de tratament a bâlbâielii care, la un moment dat, devine un adevărat
stigmat al persoanei copleşite de această deficienţă” (Tobolcea, I., 1995).
 Etiologia bâlbâielii trebuie să fie cuprinsă în contextul bio-psiho-social în cadrul căruia să se
cunoască rolul principalilor factori care intervin în tabloul etiologic atât de complex al bâlbâielii.
 Acest deziderat nu se poate realiza decât pe baza cooperării mai multor specialişti, pe baza unei
examinări complete, ajungându-se la adoptarea unui ansamblu de măsuri cu caracter profilactic şi
de tratament corespunzător (Tobolcea I., 1995).

5.1.3. Simptomatologie - caracteristici specifice în bâlbâilă

Sunt două grupe de simptome în strânsă legătură una cu cealaltă: biologice (fiziologice) şi sociale
(psihologice).
a) Simptomele biologice (fiziologice) se manifestă prin spasmele (convulsiile) în vorbire, tulburări în
sistemul nervos central, sănătatea fizică.
b) Simptomele psihice se manifestă întreruperile, blocajele în vorbire şi alte tulburări în vorbirea
expresivă, fenomenul fixării asupra defectului, logofobia, subterfugii diferite.
Principalul simptom extern al bâlbâielii este spasmul în procesul actului vorbirii. Durata
acestuia, în cazuri medii, oscilează între 0,2-12,6 secunde. În cazuri grave pot ajunge până la 80-90
secunde. Spasmele se deosebesc după formă, localizare şi frecvenţă.
În cazul spasmelor tonice se observă un spasm prelungit (t-oporaş) iar în cazul spasmelor clonice
se observă repetarea uneia şi aceleiaşi mişcări spasmodice (to-to-poraş). Asemenea spasme, de
obicei, lezează întreg aparatul respirator, articulator şi de vorbire. În funcţie de spasmele ce acţionează
asupra unora sau altora dintre organele vorbirii deosebim trei forme de spasme: respiratorii, verbale şi
articulatorii.
În bâlbâială sunt trei forme de tulburări ale respiraţiei: expiratorie, inspiratorie şi mixte (atât pe
inspiraţie cât şi pe expiraţie).

IMPORTANT
Caracterizarea manifestărilor exterioare a copiilor bâlbâiţi:
1) în vorbirea bâlbâiţilor atrage atenţia tulburarea armoniei acesteia, a ritmului şi a melodicităţii. Vorbirea
este sacadată, cu pauze nemotivate, repetiţii, cu pronunţări grele a unor sunete sau un început greu
de fraze;
2) la mulţi bâlbâiţi se dezvăluie tertipuri verbale sub formă de sunete, combinaţii de sunete sau cuvinte
auxiliare (embolofrazie);
3) activitatea verbală la mulţi copii este redusă, comunicarea cu cei din jur este limitată, aceasta
dovedind tulburări ale funcţiei comunicării vorbirii;
4) la copiii bâlbâiţi (în special de vârstă fragedă) se observă în vorbire imperfecţiuni fiziologice de
pronunţare a sunetelor, o utilizare incorectă a cuvintelor, o alcătuire incorectă a frazelor;
5) în unele cazuri, defectele de vorbire la copiii bâlbâiţi se reflectă şi în scris sub forma repetării literelor
asemănătoare, a silabelor, de formulare incorectă a propoziţiilor.

Înţelegerea propriului defect de vorbire, încercările fără succes de a se dezbăra de acesta sau de
a-l masca, adesea generează anumite particularităţi psihologice: timiditate, şovăială, tendinţă de
însingurare, teama de vorbire, sentimentul de deprimare şi frământări constante datorate propriei
vorbiri. Uneori, dimpotrivă, apare tendinţa de agresivitate, indisciplină şi brutalitate.

497
IOLANDA TOBOLCEA

Odată cu agravarea bâlbâielii, simptomele primare: repetiţiile şi prelungirile de sunete, sunt

înlocuite în mod treptat cu spasme tonice care se generalizează asupra întregului aparat fonator. Cauza
acestor modificări se explică prin îndreptarea atenţiei copilului bâlbâit asupra propriei pronunţări.
Bâlbâitul, devine conştient de defect, încearcă să-şi înăbuşe neajunsul evitând repetarea primelor
cuvinte sau silabe din formular. În această încercare el reuşeşte să-şi înăbuşe simptomele primare
(repetiţiile, prelungirile de sunete) recurgând la o stare de supraîncordare, ce se manifestă prin apariţia
unui blocaj tonic ce frânează de fapt emiterea sunetelor. Încercările de a învinge obstacolele duc la
extinderea spasmelor. Într-o fază mai avansată apar numeroase ticuri, contorsiuni faciale sau mişcări
ritmice ale membrelor.
Intensificarea bâlbâielii la copii se observă în perioada instruirii şcolare, în special în primul an, şi
apoi în perioada maturizării sexuale. În agravarea bâlbâielii joacă un rol important, pe de o parte,
particularităţile psihofiziologice ale copilului: creşterea conştiinţei şi a autoaprecierii, perioada maturizării
sexuale. Pe de altă parte, bâlbâiala poate fi intensificată sub influenţa mediului şcolar, prin sistemul de
lecţii, evaluarea cunoştinţelor, intensificarea activităţii copilului în perioada şcolară (inclusiv cea verbală),
particularităţile relaţiilor cu profesorii şi colegii etc.
Bâlbâiala se întâlneşte mai des la băieţi decât la fete, aproximativ de 3 ori. J.A. Ssicorski explică
acest fapt prin dezvoltarea congenitală mai bună a centrilor motori ai emisferei stângi la femei în
comparaţie cu cea a bărbaţilor.
Printre copiii ce trăiesc în mediul rural, bâlbâiala se întâlneşte mai rar decât la copiii din mediul
urban. Acest fapt se explică prin condiţiile de viaţă: aer curat, un mediu ambient mai calm, un ritm de
viaţă mai lent, apropierea de natură.
De asemenea, clima poate influenţa agravarea bâlbâielii. Unii autori (M. Zeeman) remarcă, că
influenţele climatice asupra bâlbâielii, ca şi în alte nevroze, sunt câteodată foarte puternice, de exemplu
toamna şi primăvara.

5.1.4. Metode de tratament-logoterapie

Bloodstein, O. (1987) a sistematizat principalele metode care au fost folosite în ultimii 200 de ani:
1) vorbire prelungită sau monotonă;
2) o anumită melodie a vorbirii;
3) o cizelare a unei vorbiri neclare a consoanelor, vorbire ritmică, aşezarea limbii într-o anumită poziţie,
schimbarea respiraţiei.
Programul terapeutic pretinde de la pacient şi de la terapeut foarte mult. Din punctul de vedere al
timpului, programul apare mai costisitor pentru că nu se urmăreşte o terapie intensivă şi de scurtă
durată. Se pare că această terapie ar fi cea mai potrivită bâlbâitului la care tulburările de vorbire sunt
însoţite de sentimente negative ce dezvoltă un comportament de evitare.

5.1.4.1.Vorbirea prelungită
Vorbirea prelungită a fost recomandată de Bell, A.M. (1853) şi a reintrat în terapie prin conceptul
DAF (deleated auditory feed-back – întârzierea feed-back-ului auditiv), tehnicile sale fiind valabile şi
astăzi. Iniţial s-a înţeles prin vorbirea prelungită: o încetinire a vitezei de vorbire şi lungirea vocalelor,
deci o schimbare care apare în condiţii DAF.
În decursul timpului, acţiunea a fost dezvoltată şi conţine o combinaţie a mai multor aspecte, şi
anume:

IMPORTANT
1) Introducerea şi folosirea vocii fără încordare în care un rol important îl au contactele articulatorii moi
cum sunt: buzele, limba şi palatul.
2) Prelungirea tuturor sunetelor.

498
 LOGOPEDIE
 

3) Continuitatea legăturii moi între cuvinte, pauzele sunt permise în funcţie de exprimare şi respiraţie.
4) Intonaţia şi ritmul vorbirii sunt normale.

Terapeuţii consideră că prin adăugarea de exerciţii de respiraţie, frazare şi prozodie, se obţine o

vorbire normală. Bâlbâiţii pronunţă frecvent consoanele prin contacte articulatorii greoaie. Aceste
contacte sunt sursa unei tensiuni articulatorii şi pot avea ca rezultat trecerea greoaie a fluxului de aer în
cavitatea bucală. De aceea, bâlbâitul trebuie să înveţe să pronunţe cu mişcări articulatorii uşoare, moi,
pentru a reduce tensiunea articulatorie. Contactele articulatorii uşoare devin un instrument necesar în
reducerea tensiunii în momentul bâlbâielii.

5.1.4.2. Vorbirea întârziată

Uneori sunetul ajunge la ureche cu o fracţiune de secundă prea târziu şi acest lucru determină
tulburarea vorbirii normale, după cum arată Black, J. (1951) şi Lee, B. (1950), tulburări care se
manifestă prin repetare de silabe sau prelungiri de sunete, asemănătoare bâlbâielii. Rezultatele lui Lee
au incitat nu numai la consideraţii teoretice, ci şi practice.

IMPORTANT
Soderberg, G.A. (1969) comunică rezultatele importante ale studiilor DAF:
1) în general, frecvenţa bâlbâielii este redusă sub influenţa DAF, iar viteza de vorbire este mult
diminuată;
2) efectele DAF rezistă şi după ce feed-back-ul de întârziere este întrerupt;
3) DAF-ul duce la o reducere mai efectivă a bâlbâielii decât duce mascarea auditivă încercată de alţi
terapeuţi.

Pentru realizarea vorbirii întârziate se remarcă:

 Explicarea conceptului de “ritm de vorbire lent” în funcţie de vârsta copilului, de capacitatea lui de
înţelegere;
 Terapeutul să ofere frecvent modele de reducere a ritmului vorbirii. Accentul e plasat pe tranziţiile
articulatorii netede, uşoare, pe consoane şi pe vocale prelungite, pe o intonaţie naturală a sunetelor
şi pe modele de accentuare corectă;
 Se poate asocia exprimarea verbală a copilului cu mişcări rapide sau încete ale corpului sau prin
diferite activităţi: cântat, desenat, scris etc. De exemplu privind un album cu animale ce se mişcă
rapid sau încet, copiii pot imita mişcările corpurilor acestora, ceea ce este o experienţă amuzantă
pentru copii.
 Folosirea feedback-ului auditiv întârziat (DAF) poate fi folosit pentru a facilita un ritm încetinit de
vorbire. Copilul poate începe de la un ritm foarte încetinit şi treptat, gradat, să se ajungă la un nivel
rezonabil de fluenţă.
 Gestica poate fi folosită pentru a facilita creşterea controlului asupra ritmului vorbirii.

5.1.4.3. Vorbirea ritmică

Vorbirea ritmică are o istorie destul de lungă în ce priveşte tratamentul bâlbâielii. După cum arată
Johnson, W. şi Rossen, L. (1937), din experienţele clinice şi din studiile experimentale rezultă că
bâlbâiala poate fi considerabil diminuată şi chiar eliminată.

499
IOLANDA TOBOLCEA

IMPORTANT
 Pentru stabilirea ritmului de vorbire s-au folosit metronomul şi vibrotactile (Barber, V. 1940; Brady, P.
1969).
 Au existat două principale linii de acţiune şi anume:
a) o pronunţare ritmică a silabelor fără ajutor exterior şi
b) o vorbire ritmică cu ajutorul unui metronom.
Brady, P. (1968, 1971) şi-a numit terapia "Metronome Conditioned Speech Retraining".

Ritmul muzical, ca moment organizatoric, stă la baza metodei, saturaţia emoţională a acestuia,
legitatea sa, permit să se creeze o serie de exerciţii, alese sistematizat şi fundamentate metodic.
Conţinutul ideatic al muzicii, nuanţele ritmului şi alte mijloace ale vorbirii muzicale pot fi utilizate pentru
ordonarea ritmului în mişcări, ce sunt foarte necesare bâlbâiţilor ce suferă de tulburări de ritm al vorbirii,
corelate adesea cu caracterul dezordonat, neliniştit al mişcărilor.
Un avantaj important al acestei metode este tendinţa acesteia de a înviora tonusul muscular
suprasolicitat al bâlbâiţilor. Această tensiune corespunde adesea cu retardarea vorbirii şi este o piedică
importantă în corectarea vorbirii. Retardarea motorie se răsfrânge asupra întregii musculaturi
cuprinzând şi aparatul verbal.

ÎNTREBARE
Care sunt formele bâlbâielii?
Ce diferenţe există între bâlbâiala primară şi bâlbâiala secundară?
Ce caracteristici simptomatologice sunt specifice bâlbâiţilor?
Ce procedee logoterapeutice se folosesc în corectarea bâlbâielii?

Referinţe bibliografice
 Boşcaiu, E., Bâlbâiala – prevenire şi tratament, Editura Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti,1983;
 Tobolcea, I.,Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză, Editura Hamangiu,Bucureşti, 2013;
 Tobolcea, I., Tehnici audio-vizuale moderne în terapia logonevrozei, Editura Universităţii „Alexandru
Ioan Cuza”, Iaşi, 2013 (ediţie revăzută şi adăugită).

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Tobolcea, Iolanda (2013). Logopedie. Manual pentru Învăţământul la distanţă - Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Guţu, M., Logopedia, Editura Universităţii Cluj Napoca, vol.I, 1975;
 Tobolcea, I., Karner-Huţuleac A, Terapia logopedică. Implementarea mijloacelor informatice, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010;
 Tobolcea Iolanda, Turliuc Maria Nicoleta. (2008). Coordonare volum „Actualităţi şi perspective în
practica logopedică”. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISBN :978-973-703-375-8,
(344 pagini).

500
 LOGOPEDIE
 

 Tobolcea Iolanda, Camelia Soponaru. (2013). Terapia tulburărilor de pronunţie. Ghid practic pentru
logopezi, educatori/învăţători, părinţi. , Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, colecţia
Ştiinţele Educaţiei, ISBN 978-973-703-882-1, (329 pagini).
 Ungureanu, D., Compendiu logopedic şcolar, Editura Eurostampa, Timişoara, 1998.

501