IOLANDA TOBOLCEA

Unitatea de învăţare 7.
TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS-CITIT (DISGRAFIE-DISLEXIE):
ETIOLOGIE, SIMPTOMATOLOGIE

7.1. TERMINOLOGIE ŞI DEFINIŢIE

În literatura de specialitate se întâlneşte o pluralitate de termeni, pentru desemnarea tulburărilor

lexico-grafice, care îşi au originea în etiologia ce stă la baza producerii fenomenului şi a componentei
structural-funcţionale afectate ce determină imposibilitatea dezvoltării abilităţilor de scris-citit. Între cele
două procese nu se pot face disocieri deoarece atât învăţarea acestora cât şi în tulburarea lor,
fenomenele respective sunt legate în plan psihologic, neurologic şi psihomotric. Cei mai mulţi autori
folosesc termenul de disgrafie-dislexie, pentru tulburările parţiale, şi agrafie-alexie, pentru tulburările
totale sau cu o arie complexă de întindere şi profunzime.
Dislexia comportă definiţii foarte variate, esenţial este să se înţeleagă, că se poate considera
dislexic un copil care deşi are toate condiţiile externe nu deprinde citirea din condiţii intrinseci. Dislexia
este definită ca dificultate de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei auditive, optice şi a
celei kinestezice ca semne revelatoare. Dificultăţile în însuşirea citirii se referă atât la corectitudine cât şi
în modul conştient, curent şi expresiv pe care trebuie să-l realizeze cititul. Astfel, dislexia poate fi
definită prin toate tulburările ce apar în procesul de achiziţie a lexicii, în mecanismele actului lexic.
Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic. Scrisul copilului are propria sa devenire
şi evoluţie. Învăţarea lui ca proces complex şi de durată, este destul de dificilă. În actul grafic, tulburările
disgrafice ce intervin, nu sunt simple oscilaţii ale procesului de cunoaştere, ci o incapacitate de
exprimare ce are drept particularitate constanţa pe o perioadă mai lungă. În cadrul tulburărilor scrisului,
recunoaştem agrafia, disgrafia, disortografiile şi discaligrafiile. Agrafia este incapacitatea relativ totală a
învăţării actului grafic, se găseşte rar la copil, ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.
Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală normală) de a învăţa corect şi
de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare normală.

IMPORTANT
E. Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei: „Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi
paradoxale totale în învăţarea şi formarea deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de
alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor
factori psiho-pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a
insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale, de la nivelul
sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii din cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor
spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a
deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de confuzii frecvente între grafemele şi literele
asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi
substituiri de cuvinte şi chiar de sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în
spaţiul paginii a grafemelor, neînţelegerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a
ideilor în scris şi în final, neputinţa de a dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi
instrucţiei”.

510
 LOGOPEDIE
 

7.2. ETIOLOGIA TULBURĂRILOR LIMBAJULUI SCRIS-CITIT

Aşa cum reiese din definiţia dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai o insuficienţă a
însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau perceptive suficient de
diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.
Influenţa disgrafiei-dislexiei asupra dezvoltării intelectuale trebuie analizată cu mult discernământ,
ea trebuie privită în raport cu nivelul dezvoltării mintale şi, după aceea, cu celelalte aspecte ale
personalităţii, printre care şi aspectul defectelor de limbaj. În ceea ce priveşte randamentul şcolar la
copii disgrafici-dislexici se înregistrează eşecuri care pot merge până la pierderea anului şcolar. La
majoritatea disgrafo-dislexicilor întâlnim:
- manifestări sechelare în intelect;
- tulburări în funcţiile superioare ale limbajului;
- deficit de abstractizare-generalizare;
- fatigabilitate, deficit de concentrare.
O constatare ar fi că elevii din clasele mici comit o mare parte din greşelile de scriere datorită
conflictului care apare între particularităţile regionale şi normele standard ale limbajului literar cerut în
şcoală. În mod obişnuit se susţine că procesul scris-cititului se automatizează, deci intră în faza finală a
deprinderilor, la sfârşitul clasei a doua. Necesitatea însuşirii structurilor fonetice indicate de normele
standard ale limbii prelungeşte stadiul de însuşire şi stabilizare a acestor forme până în clasa a patra la
copiii cu o dezvoltare intelectuală medie. Dată fiind complexitatea etiologiei dar, mai ales că de cele mai
multe ori, în provocarea tulburărilor scris-cititului, nu acţionează o singură cauză ci mai multe,
precizarea lor este mai dificilă.

IMPORTANT
Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei, au fost delimitate două categorii de
factori:
A) Factori ce aparţin subiectului:
- deficienţe de ordin senzorial;
- gradul dezvoltării intelectuale;
- slaba dezvoltare psihologică;
- starea generală a sănătăţii;
- reacţii nevrotice;
- condiţii motivaţionale;
- instabilitate emoţională;
- deficienţe pe linia activităţii şcolare;
- dezvoltarea şi tulburările vorbirii;
- leziuni ale creierului.
B) Factori ce aparţin mediului:
- slaba integrare în colectiv;
- nivelul socio-cultural scăzut al familiei;
- dezinteresul familiei faţă de pregătirea copilului;
- metode şi procedee necorespunzătoare pentru învăţarea scrisului.

Există alte trei categorii de factori care sunt discutaţi în literatura de specialitate ca fiind posibili în
producerea disgrafiei-dislexiei:
- factori materni;
- factori socio-economici;
- locul ocupat de copil în raport cu ceilalţi fraţi.

511
IOLANDA TOBOLCEA

Astfel, se consideră că sarcinile purtate dificil, ca şi naşterile grele ce se soldează cu leziuni la

nivelul creierului pot fi factori incriminanţi în tulburările grafice-lexice. De remarcat însă că asemenea
cauze, de cele mai multe ori nu se reduc numai la provocarea tulburărilor de scris-citit, ci vizează şi alte
handicapuri psihice, care se manifestă mai mult sau mai puţin pregnant, în funcţie de profunzimea şi
întinderea leziunii.
Factorii socio-economici se referă la condiţiile materiale şi culturale în care se formează copilul.
Acestea nu determină în mod direct tulburările grafice-lexice, dar mediul cultural scăzut, lipsa de
preocupare pentru dezvoltarea psihofizică a copilului influenţează defavorabil dezvoltarea generală şi
nu contribuie la formarea deprinderilor grafice-lexice de timpuriu; aceasta se întâmplă şi datorită faptului
că nu se formează rezistenţa fizică şi psihică la efort, ceea ce conduce la fatigabilitatea sporită şi
scăderea imboldului voliţional pentru activitate.

7.3. DEZVOLTARE ŞI SIMPTOMATOLOGIE ÎN DISGRAFIE-DISLEXIE

O caracteristică generală a disgrafiei-dislexiei este manifestarea fenomenelor negative a scris-

cititului cu un caracter constant şi tendinţă de a se agrava, prin consolidarea deprinderilor greşite şi prin
trăirea dramatică pe plan intern a eşecurilor.
În continuare vor fi prezentate câteva manifestări ale tulburărilor disgrafice-dislexice:
a) Scrisul încet, lent, stacato
Se pare că cea mai mare categorie de disgrafici-dislexici este constituită din cei ce scriu şi citesc
extrem de încet în raport cu cei ce nu prezintă astfel de deficienţe. Deşi pare surprinzător, dificultăţile
cele mai pregnante nu le au la dictare, ci la copierea unui text.
Sunt două faze care devin evidente:
- În unele situaţii copilul scrie foarte mărunt, puchinos, înghesuie grafemele dând impresia
suprapunerii lor;
- În alte situaţii grafemele sunt inegale ca mărime şi depăşesc spaţiul normal din pagină.
La cei mai mulţi există o uşoară stângăcie sau lateralitate încrucişată, dar care nu pune probleme
deosebite în învăţarea scrisului cu mâna dreaptă. Din punct de vedere motric nu a fost posibilă punerea
în evidenţă a unor tulburări, iar cei la care se manifestau asemenea dificultăţi au fost încadraţi în altă
categorie.
Claparede propune termenul de bradilexie pentru citirea lentă şi bradigrafie pentru viteza redusă
în scriere, ca derivat al bradilaliei ce desemnează vorbirea sacadată, lentă, rară.

b) Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi în înţelegerea sensului

convenţional al simbolurilor lexiei
În principal asemenea dificultăţi se datoresc tulburărilor de la nivelul percepţiilor acustico-vizuale şi
în general, de la nivelul proceselor cognitive ce au implicaţii negative asupra efectuării operaţiilor de
analiză şi sinteză, precum şi a discriminării simbolurilor verbale. Între cele două componente, vizuală şi
acustică, trebuie să existe o unitate şi un echilibru pentru a putea reproduce grafic complexul sonor.
Aceste două condiţii facilitează funcţionarea, în planul ideaţiei, a operaţiilor de analiză şi sinteză, ca şi a
celor de comparare şi discriminare a grafemelor în vederea redării lor diferenţiate.
Toate aceste dificultăţi fac să apară, la această categorie de disgrafici-dislexici, o serie de
caracteristici:
 Omisiuni de grafeme şi cuvinte;
 Adăugiri de grafeme şi cuvinte;
 Înlocuirea unor grafeme cu altele;
 Contopirea unor cuvinte prin alungirea unor linii ce unesc cuvintele respective;
 Nerespectarea spaţiului paginii ce se poate manifesta prin redarea inegală a unor grafeme, sărirea
unor rânduri, suprapunerea altora, nepăstrarea direcţiei de scris;

512
 LOGOPEDIE
 

 Manifestarea scrisului în oglindă sau a unor fenomene asemănătoare prin rotirea (trecerea) unui
grafem în locul altuia.

IMPORTANT
În cadrul citirii pot fi surprinse următoarele caracteristici:
 greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea ce-l determină pe dislexic să
încerce ghicirea lor;
 greutăţi în diferenţierea cuvintelor şi literelor asemănătoare din punct de vedere auditiv;
 greutăţi în înţelegerea celor citite;
 omiterea unor foneme sau cuvinte;
 emiterea unor vocale ce dau impresia existenţei unor cuvinte parazitare în vorbire.

c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice

Această categorie de dificultăţi poate fi luată în consideraţie în calitate de erori tipice disgrafice şi
dislexice numai după trecerea unui timp necesar instruirii în scopul învăţării şi formării deprinderilor
ortografice şi caligrafice.
De asemenea, pentru a le considera specifice, ele trebuie să se producă cu o anumită constanţă şi
frecvenţă în compuneri şi dictări, iar în unele cazuri şi în copierea unui text. În unele cazuri se scrie cu
literă mare şi la mijlocul cuvântului iar în altele se începe propoziţia sau fraza cu literă mică.
Tot în textele scrise pot să apară şi unele semne de punctuaţie necunoscute nu numai pentru
cititorul normal, dar nici disortograficul nu le mai cunoaşte după un timp relativ scurt şi nu poate oferi
explicaţii asupra lor.
Agramatismele cele mai evidente sunt:
 Despărţirea incorectă a unor cuvinte la capăt de rând;
 Despărţirea unor cuvinte care în mod normal se scriu împreună;
 Unirea unor cuvinte care se scriu despărţit;
 Scrierea substantivelor proprii cu literă mică.
Din punct de vedere caligrafic scrisul disgraficului este inegal, dezordonat, împrăştiat, cu grafeme
ce variază ca proporţie, rânduri ce se suprapun sau lasă un spaţiu prea mare între rânduri. Uneori
grafemele se prelungesc exagerat producându-se o unificare între cuvinte, creând aşa-numitul fenomen
de contaminare.

d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte

În copierea unui text fenomenul este mai rar întâlnit şi are un caracter labil, dar este foarte evident
în dictări şi compuneri.
Omiterea nu se produce similar în toate cazurile, ea depinzând de o serie de factori printre care cei
mai importanţi privesc:
 Locul ocupat de o anumită literă sau grafem în raport cu altele;
 Lungimea şi dificultatea cuvântului scris;
 Dificultatea realizării grafice a grafemului.
Ca fenomen caracteristic pentru disgrafici-dislexici se observă omisiunile de grafeme ce vizează
sistemul vocalic, ceea ce conduce la ideea diminuării importanţei vocalelor în recunoaşterea cuvântului.
Vocalele cel mai frecvent omise sunt: i, e, a, u. În ceea ce priveşte sistemul consonantic, cele mai
frecvente omisiuni se produc în cazul lui n, l, r, t.
Un fenomen de asemenea specific pentru aceşti elevi este acela al omiterii de silabe la începutul
sau la sfârşitul cuvântului şi în interiorul lui, ceea ce determină ciuntirea sau trunchierea cuvântului. Alte
caracteristici privesc omisiunile de cuvinte, în special a celor de legătură, care denotă o slabă centrare
psihică pe operaţia efectuată, dar devin pronunţate adăugirile de grafeme.

513
IOLANDA TOBOLCEA

e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinte

Adăugarea grafemelor are loc în special la sfârşitul cuvântului sau fenomenul se manifestă sub
forma repetării cuvintelor de legătură, însă în ambele situaţii cauza nu este reprezentată de neatenţia
subiectului, ci de slaba posibilitate de concentrare a atenţiei şi a exacerbării excitaţiei nervoase.
De asemenea, fenomenul de adăugire de grafeme şi cuvinte se realizează pe fondul unei uşoare
dereglări a percepţiei, atenţiei, şi a subordonării actului motric în plan mental. La baza explicaţiei
fenomenului stă de fapt inerţia proceselor nervoase şi a funcţiilor psihice care determină o inoperare la
nivelul structurilor logice.
Atât pentru grafie cât şi pentru lexie, există o anumită preferinţă în adăugarea grafemelor când
acestea se produc pe fondul tulburărilor de ritm şi fluenţă. Aşa cum bâlbâiala şi logonevroza determină
în vorbire repetarea frecventă a unei anumite categorii de sunete, în acelaşi mod are loc transpunerea
acestora în scriere sub forma adăugirilor.

f) Substituirile şi confuziile de litere, grafeme

Grupa substituirilor poate fi considerată una din caracteristicile reprezentative pentru tulburările
limbajului scris, spre deosebire de omisiuni şi adăugiri aici conturându-se anumite reguli după care se
desfăşoară substituirile şi confuziile.
În primul rând substituirile se datoresc confuziilor dintre grupurile de litere şi grafeme
asemănătoare din punct de vedere optic: d-p-b; u-n; a-ă; s-ş; t-ţ şi invers.
După principiul asemănării, fie din punct de vedere fonematic, fie kinestezic, fie optic, se produc
substituiri şi confuzii şi pentru grupurile f-v, b-p, c-g, d-t, a căror foneme se găsesc două câte două în
opoziţie principală surd-sonor.
Din perspectivă psihologică confuzia şi substituirea cuvintelor este determinată de faptul că
deficientul cu tulburări ale limbajului scris-citit nu conştientizează în toate situaţiile cuvântul scris (în
special în dictări) şi nu surprinde sensul acestuia, trecând peste el printr-o percepere globală bazată pe
intuiţie. Aceasta şi pentru faptul că deficientul nu ia în consideraţie contextul, iar în plan mental nu se
realizează în mod riguros operaţiile de analiză şi sinteză.

g) Contopiri şi comprimări de cuvinte

Aceste fenomene se produc în scris prin alungirea liniei de la ultimul grafem care se uneşte cu
primul grafem al cuvântului următor. Când cuvintele contopite sunt lungi, cititorul se descurcă mai uşor
dată fiind accesibilitatea intuitivă, dar dificultăţile apar în cazul contopirii cuvintelor scurte cum ar fi cele
de legătură.
În unele cazuri comprimarea se realizează prin scrierea unei părţi de cuvânt (mai des la sfârşitul
acestuia) iar în altele prin suprimarea unor litere sau grafeme ce pot fi plasate în orice poziţie a
cuvântului.
Există şi o a treia posibilitate, când comprimarea se realizează prin păstrarea anumitor grafeme din
cuvântul iniţial şi adăugarea altora, ducând la constituirea unui cuvânt nou. Acest cuvânt nou îşi poate
păstra sensul, dar există şi posibilitatea modificării acestuia şi chiar a formei sale acustice.

h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor

În disgrafie-dislexie urmărirea liniei drepte de scriere-citire devine foarte dificilă. Interesant este
faptul că în scris, chiar şi atunci când spaţiul paginii este liniat, păstrarea direcţiei se face cu oscilaţii de
la un rând la altul.
În analiza tulburărilor de scris Ajuriaguerra ia în consideraţie trei categorii de itemi:
 Organizarea deficitară a paginii;
 Neîndemânarea;
 Greşelile de formă şi proporţie.
În consecinţă, textul nu capătă unitate fiind dezordonat, iar spaţiul dintre rânduri nu este regulat,
ceea ce determină o nerespectare a orizontalei rândului.

514
 LOGOPEDIE
 

Neîndemânarea accentuează deformările şi nu se respectă caracteristicile caligrafice, deoarece

adeseori literele sunt retuşate, iar liniile ce le unesc au întreruperi şi îngroşări.
În ceea ce priveşte greşelile de formă şi proporţie, ele determină lipsa de claritate a textului şi
confuzia dintre grafeme prin nerespectarea dimensiunii literelor şi a proporţiilor bastonaşelor.
Manifestarea în scris a nerespectării spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor denotă tulburări
spaţio-temporale relativ accentuate, în aceste condiţii scrisul devenind dezagreabil şi ilizibil.
Adesea, un disgrafic-dislexic pus în situaţia de a-şi citi propriul scris nu se descurcă, iar în cazul în
care i se prezintă textul respectiv, peste o anumită perioadă de timp, nu şi-l recunoaşte.

i) Scrisul servil şi scrisul în oglindă

Scrisul servil se manifestă prin înclinarea exagerată spre dreapta sau spre stânga, ceea ce duce la
deformarea grafemelor şi la slaba diferenţiere, în special a celor asemănătoare din punct de vedere
optic. În asemenea situaţii, grafemele sunt executate alungit şi nu au înălţimea necesară pentru a putea
fi percepute uşor.
Scrisul ca în oglindă se realizează printr-o rotire a grafemelor şi literelor în aşa fel se ajunge la o
reflectare inversă a imaginii respective pe creier. O astfel de tulburare este explicată prin tulburările
oculo-motorii şi temporo-spaţiale şi a afecţiunilor encefalului determinate de meningite, sau a
dereglărilor emisferei drepte din regiunea parietală dreaptă a creierului cauzate de diferite disfuncţiuni
neurofiziologice.
Manifestările evidenţiate sunt cele mai caracteristice chiar dacă ele nu epuizează întreaga arie a
tulburărilor disgrafice-dislexice, existând şi alte fenomene cum sunt cele de deformare a literelor în citit
sau a omisiunilor de propoziţii şi sintagme în scris, dar acestea se deduc din cele nouă caracteristici
principale la care ne-am referit anterior.

ÎNTREBĂRI
Ce este dislexia?
Ce este disgrafia?
Ce dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice sunt specifice la disgrafici?
Prin ce se manifestă dificultăţile în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic?

Referinţe bibliografice
 Juan de Ajuriaguerra, Scrisul copilului, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980 (vol.II);
 Mititiuc, I., Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Editura Ankarom, Iaşi, 1996;
 Păunescu, C. (coordonator), Tulburările limbajului scris, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti,
1967 – cap. Disgrafia în cadrul tulburărilor limbajului scris (C. Păunescu); cap. Metode şi procedee
pentru corectarea disgrafiei şi dislexiei(C. Calavrezo);

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale
 Tobolcea, Iolanda (2013). Logopedie. Manual pentru Învăţământul la distanţă - Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Guţu, M., Logopedia, Editura Universităţii Cluj Napoca, vol.I, 1975;
 Tobolcea, I., Karner-Huţuleac A, Terapia logopedică. Implementarea mijloacelor informatice, Editura
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, 2010;

515
IOLANDA TOBOLCEA

 Ungureanu, D., Compendiu logopedic şcolar, Editura Eurostampa, Timişoara, 1998.

 Verza, E.- “Disgrafia şi terapia ei”, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983;
 Vrăşmaş, E., Stănică, C. – “Terapia tulburărilor de limbaj”, Editura didactică şi pedagogică,
Bucureşti, 1997.

516