LOGOPEDIE

Unitatea de învăţare 2.
ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI.
CAUZE ŞI CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

2.1. ELEMENTE DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI

Vocea este rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită vibraţiei
coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care este trimisă de contracţia muşchilor expiratori şi
de plămâni. Vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care colaborează
şi conduc acest proces. Cuvântul este produsul vocii. La producerea vocalelor şi consoanelor participă
întregul aparat al vorbirii.
La respiraţie, fonaţie, articulaţie participă anumite părţi anatomice care se mişcă, se contractă, se
relaxează, participând la realizarea vorbirii.
Creierul – datorită dezvoltării lui, omul posedă vorbirea. În creier se află şi centrul vorbirii.
Fruntea – osul frontal, sinusurile frontale, participă împreună cu alte perimetre ale feţei la
procesul de rezonanţă a sunetelor emise.
Nasul – patologia acestuia provoacă o jenă în desfăşurarea normală a respiraţiei şi a vorbirii.
Modificările de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza rinofoniilor. De asemenea,
patologia foselor nazale poate influenţa direct permeabilitatea trompei lui Eustache, determinând
hipoacuzii temporare sau definitive.
Cavitatea bucală – este alcătuită din:
a) arcadele dentare care despart ( gura închisă ) vestibulul bucal de cavitatea bucală propriu – zisă.
Integritatea anatomică a aparatului dento – bucal e determinată şi indispensabilă în modelarea unor
foneme.
b) regiunea palatinală – limitată anterior de buze şi posterior de istmul velo-faringian prin care se
stabileşte legătura cu buco – faringele. Ea este formată din palatul dur fix şi palatul moale sau vălul
palatului mobil. Este în acelaşi timp peretele superior al cavităţii bucale, despărţind cele două
cavităţi, cu o importanţă deosebită în actul fonaţiei şi planşeul foselor nazale. Starea anatomo-
histologică şi funcţională a acestei regiuni are o importanţă deosebită în emisiunea vocalelor şi în
mişcarea palatului moale care prin ridicarea sa în anumite momente separă naso-faringele de buco-
faringe. Este absolut necesară în emiterea unor foneme. Parezele sau paraliziile acestora explică
frecvente rinofonii deschise. Palatul moale se termină cu lueta. El este mobil şi joacă un rol mare în
fonaţie deoarece el închide şi deschide intrarea aerului în fosele nazale. Datorită poziţiei vălului
palatului, ridicată sau coborâtă, sunetul va fi nazal sau oral.
c) limba – formată din numeroşi muşchi, cu funcţii complexe, care permit o mare diversitate de mişcări,
în toate sensurile, realizând o articulaţie fonetică, cu o mare importanţă în procesul fonaţiei, dicţiei,
vorbirii în general.
Buzele – formate din tegumente şi muşchi puternici, rezistenţi, mobili, cu rol deosebit în
realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influenţează formarea armonioasă a vocalelor şi
consoanelor. Deschiderea şi închiderea lor e proporţională cu fluxul respirator şi debitul verbal.
Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior faţă de fosele nazale, cavitatea bucală. El
ocupă acea parte a cavităţii bucale cuprinsă între palatul moale şi regiunea anterioară a esofagului şi a
laringelui, care prelungeşte cavitatea palatală şi întâlneşte cavitatea laringiană. E constituit din naso-
faringe, buco-faringe şi laringo-faringe. Are rol şi în fonaţie şi în deglutiţie, datorită elasticităţii muşchilor
şi mucoasei lor, care contractându-se conduc acţiunile fizice ale tubului faringian şi ale palatului moale.
În inflamaţiile acute sau cronice, tumori, malformaţii, pareze, paralizii, apar modificări grave în deglutiţie,
respiraţie şi fonaţie.
Laringele – continuă cavitatea faringiană şi e organul în care se formează sunetul. La bărbaţi e
mai vizibil ( mărul lui Adam ). El formează partea de sus a traheei, are forma unui tub alcătuit din

465
IOLANDA TOBOLCEA

cartilaje. Mişcările lui sunt susţinute de muşchii motori legaţi între ei de ligamente, de membrane, de
articulaţii. Prin mişcările lui de ridicare, coborâre, de contracţie şi relaxare, coordonează funcţiile
inspiraţiei, expiraţiei, ale coardelor vocale, ale muşchilor glotei în timpul vorbirii. Pentru ca sunetul
articulat să se formeze în laringe, e necesar ca glota care în respiraţie e deschisă, să se închidă,
coardele vocale să se contracte şi apoi datorită coloanei de aer expirat, coardele vocale în extensie,
vibrând, să producă sunetul.
Glota – este orificiul laringian, mărginit de către cele două coarde vocale. E o deschizătură de
formă triunghiulară care se formează între coardele vocale când sunt trase orizontal în dreapta şi
stânga de către cartilaje în momentul fonaţiei. Ea se află la mică distanţă de mărul lui Adam. Mai jos
faţă de această proeminenţă, observăm o uşoară cavitate care este glota. Deschiderea glotei depinde
de contracţia simultană a muşchilor cricoaritenoizi laterali şi posteriori. Din mijlocul cartilajului tiroid ( în
partea anterioară a laringelui ) pornesc două ligamente fibroase, formate din muşchi puternici, elastici.
Prin vibrarea lor se produce sunetul. Acestea sunt coardele vocale.
Coarda vocală – este un muşchi lunguieţ, de formă triunghiulară. În registrul gros, coardele
vocale se strâng şi se îngroaşă. În registrul scurt, ele se întind şi se subţiază, ca o panglică.
Traheea – este constituită dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurcă în bronhiile principale
(câte una pentru fiecare plămân). După bifurcare, bronhiile mari se divid în numeroase ramuri, până la
bronhiole care asigură legătura cu alveolele pulmonare. Arborele bronhic asigură ventilaţia pulmonară
până la canalele alveolare şi alveolele pulmonare răspunzătoare de schimburile respiratorii. Aerul intră
pe gură sau nări sau prin amândouă cavităţile deodată, umple cavitatea laringiană şi faringiană, apoi
prin glotă coboară prin trahee şi invadează cei doi plămâni.
Plămânii – sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formaţi dintr-un ţesut
spongios şi elastic care le permite umplerea şi golirea de aer oxigenat şi aer viciat. Prin contracţia
musculară, când inspiră, coastele se ridică, plămânii se umplu cu aer. Relaxând diafragma, alungăm
aerul, adică expirăm. Aerul viciat se întoarce pe trahee în sus, trece prin laringe şi produce sunetul.
O contribuţie importantă o are şi diafragma. Este unul din cei mai importanţi muşchi inspiratori.
Ea participă la fiecare inspiraţie. În timpul contracţiei, antrenează muşchii centurii abdominale care-i
susţin contracţia, precum şi scheletul cavităţii toracice care conduce acţiunile de contractare-relaxare,
imprimând suflului ritmul frazelor pe care le rostim.
Cavitatea abdominală şi viscerele au rol în acţiunea fizică a formării şi calităţii debitului verbal.
Activitatea organelor fonoarticulatorii e globală şi distinctă. Pentru a forma un sunet oarecare,
toate organele periferice ale vorbirii intră în activitate cu toate părţile lor, caracteristic şi distinct pentru
fiecare sunet. Activitatea fiecărui organ fonoarticulator e lipsită de sens, când e privită separat de a
celorlalte. Mişcările vălului, aplicarea vârfului limbii pe marginea alveolară a incisivilor superiori,
presiunea buzelor, etc., sunt acte mecanice câtă vreme sunt deprinse din procesul unitar al
fonoarticulaţiei. La producerea fiecărui sunet, fiecare organ periferic al vorbirii execută mişcări fine şi
precis coordonate şi ia poziţii determinante în funcţie de mişcarea şi poziţia tuturor celorlalte.

IMPORTANT
De reţinut:
 mobilitatea organelor fonoarticulatorii este asigurată de o bună funcţionare şi mobilitate a muşchilor;
 activitatea acestor muşchi este comandată de o multiplicitate de nervi;
 inervarea este adesea dublu – încrucişată, în sensul că un nerv trimite ramurile sale la mai multe
organe şi în acelaşi timp acelaşi organ primeşte inervaţia sa de la mai mulţi nervi.

Aşa se explică considerabila putere de compensare a organelor periferice fonoarticulatorii (se

poate vorbi fără limbă, laringe – prin emisiunea aerului esofagian sau stomacal).

466
 LOGOPEDIE
 

2.1.1. Centrii nervoşi implicaţi în limbaj

Centrii nervoşi sunt situaţi în Sistemul Nervos Central la mai multe niveluri. Consideraţi de jos în
sus aceştia sunt:
- măduva spinării – se găsesc neuronii motori ( asigură tonusul );
- trunchiul cerebral – se găsesc nucleii motori ai nervilor cranieni. Impulsurile iniţiate aici sau transmise
de la centrii motori inferiori, merg prin nervii cranieni motori sau prin componenta motorie a muşchilor
implicaţi în fonaţie.
- cerebelul – rol important în coordonarea mişcărilor. Datorită acestuia putem executa mişcări foarte
precise, fine, mai ales cu membrele superioare ( important pentru scris ).
- diencefalul – în diencefal, foarte important pentru limbaj e talamusul. De la nivelul limbii, impulsurile
primite de la periferie sunt proiectate pe scoarţă. Hipotalamusul influenţează limbajul prin dirijarea
stărilor afectiv–voliţionale.
- Sistemul nervos extrapiramidal, este format din centrii corticali, subcorticali, nucleii din trunchiul
cerebral, cerebelul.
Căile motorii extrapiramidale trimit şi întreţin comenzile care conduc mişcările semivoluntare şi
automate (printre acestea şi cele din timpul scrisului).
- Scoarţa cerebrală – e cea mai evoluată parte a S.N.C. Ea acoperă întreaga suprafaţă exterioară a
emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme nervoase complexe, care asigură
substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale implicate în limbaj sunt strict
localizate în emisferul stâng. La stângaci se pare că aceste procese corticale nu sunt atât de strict
localizate.

IMPORTANT
Din punct de vedere al limbajului interesează următoarele zone ale scoarţei cerebrale:
 zone de scoarţă cu funcţie de recepţie (centrii senzitivo-senzoriali);
 zone de scoarţă cu funcţie de comandă motorie (centrii motori)
 zone de scoarţă cu rol de asociaţie – fac legătura între zona de cortex senzorial şi zona cu rol motric.
Fiind o activitate reflexă condiţionată pentru formarea şi menţinerea lor sunt necesare impulsuri auditive
şi vizuale permanente.

Pentru realizarea limbajului, ca pentru orice reflex sunt necesari:

- receptori vizuali şi auditivi (la orbi e înlocuit cu cel pentru pipăit);
- cale aferentă (spre centrii nervoşi superiori);
- centrii nervoşi din S.N.C.;
- cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi spre organele efectoare;
- efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi vorbit.
Receptorii – implicaţi în limbaj sunt cei reprezentaţi de segmentul receptor al analizatorilor auditivi
şi vizuali;
Calea aferentă – e reprezentată de segmentul de conducere al analizatorilor auditivi şi vizuali.
Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni, conectaţi între ei prin intermediul sinapselor. Un
capăt al lanţului e conectat cu receptorii. Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac
staţii la diferite niveluri, atingând în final cortexul. Se ajunge astfel la conştientizarea, memorizarea,
utilizarea informaţiilor înregistrate auditiv şi vizual.
Impulsurile auditive (cuvintele vorbite) ajung la cortexul senzitiv auditiv. Impulsurile vizuale
(cuvinte scrise) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii sunt conectate prin legături nervoase, cu o
aceeaşi arie de asociaţie, care integrează impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase
concluziile la cortexul motor, care la rândul lui trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire sau şi
spre cei folosiţi în scris.

467
IOLANDA TOBOLCEA

Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea vorbirii,
scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite impulsuri prin corectare.

IMPORTANT
 Limbajul are o localizare dinamică şi la producerea lui participă o arie vastă de zone şi că există
posibilitatea ca unele funcţii ale zonelor afectate să fie preluate de către zonele sănătoase.
 Limbajul se realizează prin coordonarea unitară a unui complex de sisteme aferente – eferente
organizate la diferite nivele funcţionale.
 La geneza limbajului participă atât organe de simţ periferic (auz–văz) care recepţionează informaţii
din mediul extern, cât şi zonele corticale în care informaţia percepţiei primare e recodificată în
impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de această dată la organele fonatorii

Prin efectele impulsului care porneşte de la scoarţa cerebrală, coardele vocale vibrează odată cu
trecerea curentului de aer expirat. Sunetul brut laringian e modificat prin mişcările făcute de buze, limbă,
mandibulă, vălul palatului, faringe şi întregul laringe. Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate
produce modificări ale vorbirii, care vor fi în strânsă legătură cu locul, intensitatea, natura dereglărilor.
Astfel, anomalii ale organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care
împiedică vorbirea sonoră.
Malformaţiile congenitale labio-maxilo-palatine produc rinolalii cu efecte asupra sonorizării
vorbirii, dar de multe ori produc şi modificări ale dezvoltării psihice. Leziuni apărute în zona frontală pot
produce tulburări grave ale limbajului (afazii). Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stângă produc
fenomene dislalice. Leziuni apărute pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce dizartrii care
îmbracă anumite forme în funcţie de sistemul motor lezat.
Producerea limbajului nu se poate realiza în condiţii normale în afara recepţiei vorbirii. Prin
intermediul auzului se realizează analiza şi sinteza vorbirii orale (intensitatea, frecvenţa, succesiunea
sunetelor şi cuvintelor) şi apoi integrarea acestora în configuraţii fonetice unitare. Percepţia vizuală
joacă un rol hotărâtor în limbajul scris-citit. Prin intermediul ei are loc diferenţierea şi identificarea
semnelor grafice şi totodată stabilirea de legături între aceste semne şi elemente sonore ale vorbirii
orale. La nevăzători, în citirea şi scrierea textelor în locul percepţiei vizuale intervine percepţia tactilă
pentru care îşi dezvoltă mecanisme speciale de identificare, diferenţiere şi integrare a elementelor
lexicale.
În procesul învăţării sonore şi a scris-cititului, la omul normal are loc o permanentă raportare a
imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers, iar la nevăzători o raportare a imaginilor auditive la
imaginile tactile şi invers. La surdo-muţi, în cursul demutizării, imaginile vizuale suplinesc percepţia
auditivă şi pe baza ei cuvântul e asociat cu imagini ale semnificaţiilor.

2.1.2. Organele vorbirii

Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul sistem îl
formează:
1. Organele de respiraţie a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în faptul că ele dau
curentul de aer ce formează vibraţia coardelor vocale, vibraţie pe care o produce unda sonoră ca atare.
Din aceste organe fac parte plămânii şi muşchii pe care îi pun în mişcare, în special diafragmul, care
atunci când se bolteşte în sus în formă de cupolă, apasă de jos asupra plămânilor şi produce diferite
izbituri de intensitate diferită, corespunzătoare silabelor pronunţate. Tot din acest sistem de organe fac
parte bronhiile şi traheea prin care curentul de aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii –
către laringe.
2. Laringele – fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. În spaţiul dintre aceste
cartilaje sunt dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale, anume doi muşchi subţiri, elastici, pe care

468
 LOGOPEDIE
 

aerul ieşit din trahee îi pune în mişcare vibratorie. Aşezarea coardelor vocale permite, datorită mobilităţii
cartilajelor de care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
- coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;
- coardele vocale se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât se formează între ele un
spaţiu denumit glotă. Când coardele vocale sunt întinse şi apropiate, adică glota este închisă, atunci
pătrunzând între marginile corzilor îndreptate una spre cealaltă aerul expirat le pune în mişcare
vibratorie, în urma cărui fapt se produce unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient de
apropiate, datorită faptului că aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se produc sunete
slabe, de şoaptă. Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale rămân cu totul destinse, iar
glota complet deschisă.
3. Cavitatea bucală şi nazală – al treilea sistem al organelor vorbirii este aşezat deasupra
laringelui. Cavitatea bucală reprezintă cel mai important rezonator al undelor sonore care apar în
laringe. Prin modificarea mărimii şi a formei cavităţii bucale se formează sonoritatea definitivă a
vocalelor.
Cavitatea bucală este de asemenea organul care crează obstacole speciale pentru aerul expirat.
Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete–zgomote, care se numesc consoane.
Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui rezonator auxiliar, către care trecerea poate fi sau deschisă
sau închisă de către vălul palatului, adică de partea posterioară mobilă a palatului. În primul caz se
produc sunete nazale, ca de pildă consoanele sonore m–n, iar în al doilea caz sunete nenazale. În felul
acesta, aparatul periferic al vorbirii este extrem de complex, necesitând o coordonare extrem de fină a
mai multor mişcări care se produc simultan.

CONCLUZIE
 vocea este rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui, datorită vibraţiei coardelor
vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care este trimisă de contracţia muşchilor expiratori şi de
plămâni.
 cuvântul este produsul vocii.
 vocea şi cuvântul se concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc
acest proces.

2.2. CAUZE ŞI CLASIFICĂRI ALE TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

2.2.1. Etiologia tulburărilor de limbaj

Tulburările de limbaj sunt extrem de variate şi totodată fiecare din ele prezintă o problemă a stării
fizice a organismului, a dezvoltării psihice, a maturităţii individului, caracterului, temperamentului,
interdependenţei sociale. Tot atât de variate sunt şi cauzele tulburărilor de vorbire. Cunoaşterea acestor
cauze este necesară nu numai pentru a le preveni, dar şi pentru adoptarea unei metodologii ştiinţifice în
stabilirea diagnosticului diferenţial şi a modalităţii de corectare. Nu întotdeauna pot fi stabilite cauzele şi
apoi aceleaşi tulburări pot avea mai multe cauze.
Tulburările de limbaj apar ca urmare a acţiunii unor procese complexe în perioada:
- intrauterină: intoxicaţii, infecţii, boli infecţioase ale gravidei, incompatibilitate R.H., carenţe nutritive,
traume mecanice, psihice;
- naşterii – naşteri grele, prelungite, care duc la leziuni ale S.N.C., asfixii, traume fizice;
- după naştere – cele mai multe.
În general cauzele pot fi grupate în 4 categorii:
A. CAUZE ORGANICE, care pot fi de natură centrală sau periferică.
- Centrale – lezarea creierului datorită traumatismelor mecanice ale capului în timpul naşterii, boala
părinţilor (sifilis, alcoolism, tuberculoză), boli suportate în copilărie (difterie, scarlatină, meningită,

469
IOLANDA TOBOLCEA

encefalită, pojar, tifos). Sub influenţa lor are loc fie dezvoltarea anormală a creierului, fie deformarea
lui parţială, degenerarea unor celule sub influenţa intoxicaţiei, ruperea legăturilor nervoase, etc.
- Periferice – lipsurile organelor – anomalii congenitale ale organului auditiv, oaselor periferice ale
craniului, maxilare, dinţi, palat tare, moale, limba, buze, etc. deformaţiile părţilor osoase ale
organelor vorbirii cauzate de: rahitism, îngrijirea proastă a copilului, igiena defectuoasă a urechii,
cavităţii bucale, răni.

B. CAUZE FUNCŢIONALE
În aceste situaţii vorbirea este lezată fără să fie leziuni organice stabilite. Ex. dislalia, bâlbâiala sunt
cauzate de raportul greşit excitaţie, inhibiţie sau insuficienţa funcţională a S.N. central sau periferic.
Datorită acestor cauze pot avea loc tulburări ale limbajului care privesc atât sfera senzorială
(receptoare) cât şi cea motorie (efectoare). Cauzele funcţionale pot afecta oricare din componentele
pronunţării: expiraţie, fonaţie, articulaţie. Pot avea loc tulburări ale proceselor de excitaţie, inhibiţie,
nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale ale S.N.C., motorii, deficienţe ale auzului fonematic.
Acestea însă sunt greu de pus în evidenţă.

C. CAUZE PSIHO – NEUROLOGICE

Influenţează în special pe acei subiecţi care pe linie congenitală au o constituţie anatomo –
fiziologică cu implicaţii patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecţii cu debilitate mintală,
alienaţii mintali, la cei cu tulburări de memorie şi de atenţie, cu tulburări ale reprezentărilor optice,
acustice. Neîncrederea în posibilităţile proprii, timiditatea exagerată ca şi supraaprecierea propriei
persoane pot determina tulburări care se extind asupra întregii personalităţi şi deci şi asupra limbajului.
Acestea determină mai ales tulburări de ritm şi fluenţă, vorbire artificială, nenaturală, tărăgănată,
dislalică, năvalnică, etc. Uneori sub influenţa sfaturilor imprudente defectul de vorbire se întăreşte sau
se intensifică.

D. CAUZE PSIHO – SOCIALE

Au o frecvenţă relativ mare, iar efectele lor negative se reflectă în dezvoltarea limbajului şi a întregii
dezvoltări psihice. Acestea sunt: aplicarea unor metode greşite de educaţie, slaba stimulare a vorbirii
copilului, încurajarea în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzament, imitarea unor modele de
vorbire deficitară, trăirea unor stări conflictuale, stress, suprasolicitare care duce la oboseală excesivă.

2.2.2. Clasificarea tulburărilor de limbaj

În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficienţele de înţelegere şi exprimare orală,
de scriere şi citire, de mimică şi articulare, sau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se răsfrânge
negativ asupra emisiei ori a percepţiei limbajului, face parte din categoria tulburărilor de limbaj.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este extrem de dificilă şi mult controversată în literatura de
specialitate. Aceasta deoarece, în primul rând, mecanismele anatomo-fiziologice care stau la baza
formării şi dezvoltării limbajului sunt foarte complexe şi pot fi afectate în cele mai diferite componente. În
al doilea rând, tulburările de limbaj se pot cupla la aceeaşi persoană. Se pot întâlni împreună, de pildă,
tahilalia cu bâlbâiala, sau dislalia, bâlbâiala şi disgrafia. La cele de mai sus se adaugă lipsa unei
terminologii unitare pentru denumirea tulburărilor de limbaj.

IMPORTANT
Conform opiniei lui E. Verza, tabloul tulburărilor de limbaj este:
a) tulburări de pronunţie:
 dislalia;
 rinolalia;

470
 LOGOPEDIE
 

 dizartria
b) tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii:
 bâlbâiala;
 logonevroza;
 tahilalia;
 bradilalia;
 aftongia;
 tulburări pe bază de coree.
c) tulburări de voce:
 afonia;
 disfonia;
 fonastenia;
d) tulburări ale limbajului citit-scris:
 alexia;
 dislexia;
 agrafia;
 disgrafia.
e) tulburări polimorfe de limbaj:
 alalia;
 afazia.
f) tulburări de dezvoltare a limbajului:
 mutism psihogen;
 întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii.

Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o orientare corectă în
cunoaşterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui diagnostic diferenţial adecvat, precum şi
în prognoza tulburărilor de limbaj a fiecărui copil în parte. În literatură sunt mai multe tipuri de clasificare.
Acestea sunt efectuate în funcţie de o serie de criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic.
Luarea în consideraţie numai a unui singur criteriu permite o clasificare unilaterală. O clasificare corectă
prezintă importanţă nu numai pentru activitatea de cunoaştere şi terapie, dar şi pentru diagnoză şi
prognoză a tulburărilor de limbaj.

ÎNTREBĂRI
Care sunt sistemele fundamentale de organe care compun aparatul vocal?
Care sunt cauzele tulburărilor de limbaj?

Referinţe bibliografice
 Jurcău, E., Jurcău, N., Cum vorbesc copiii noştri?, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989.
 Păunescu, C., Introducere în logopedie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, vol.I, 1976.
 Verza, E., Ce este logopedia?, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1982.
 Mititiuc,I., Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Editura Ankarom, Iaşi,1996.

471
IOLANDA TOBOLCEA

Bibliografie obligatorie pentru cursanţi

Referinţe principale:
 Tobolcea, Iolanda (2013). Logopedie. Manual pentru Învăţământul la distanţă - Pedagogia
învăţământului primar şi preşcolar, Editura Universităţii Alexandru Ioan Cuza, Iaşi
Referinţe suplimentare:
 Mititiuc,I., Ghid terapeutic pentru identificarea şi diagnosticarea tulburărilor de limbaj, Editura Cantes,
Iaşi, 1999.
 Păunescu, C. (coordonator), Tulburările de limbaj la copil, Editura Medicală, Bucureşti, 1984;
 Tobolcea Iolanda, Soponaru Camelia. (2013). Coordonare volum Logopedie. Strategii terapeutice în
corectarea tulburărilor de limbaj, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISBN :978-973-
703-848-7, (350 pagini).
 Tobolcea Iolanda, Turliuc Maria Nicoleta. (2008). Coordonare volum „Actualităţi şi perspective în
practica logopedică”. Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, ISBN:978-973-703-375-8,
(344 pagini).

472