PRINCIPIILE INTERVENŢIEI LOGOPEDICE

De câte ori nu am auzit părinţii sau bunicii amuzându-se de

cuvintele stâlcite ale copilaşului sau nepoţelului ? Limbajul domnului
Goe la copiii mici, de aproximativ 3-4 ani a devenit ceva atât de des
întâlnit ! Până şi televiziunile au adoptat acest „sport” şi anume acela
de a prezenta copii cu defecte severe de pronunţie, de parcă aceasta
ar fi evoluţia firească a limbajului unui copil.
Ceea ce trebuie să ştie toţi factorii implicaţi în formarea copilului –
părinţi, bunici, cadre didactice – este că bazele unei personalităţi bine
clădite sunt puse la începutul evoluţiei copilului, iar un segment
foarte important care va da tonalitatea acesteia este limbajul – cheia
de legătură între un Eu bine conturat şi societate.
Un copil care porneşte cu un limbaj erodat de deficienţe de
articulare va fi nesigur pe el, inhibat, cu o stimă de sine redusă, sau
va dezvolta comportamente „bufonice”, încercând astfel să-şi
ascundă deficienţa de limbaj.
Unul dintre principiile intervenţiei logopedice ar fi principiul
intervenţiei timpurii, între 3 – 5 ani, când încă nu s-au format
automatismele psiholingvistice. Copilul, la aceste vârste, nu este prea
conştient de modul cum articulează. El devine conştient de defectul
său de pronunţie atunci când i se atrage prea des atenţia de către
părinţi, bunici şi educatoare, când este pus să repete la nesfârşit
cuvântul unde întâmpină dificultăţi de pronunţie şi atunci, ca un
mijloc de apărare, copilul poate dezvolta fie un mutism electiv,
refuzând să mai vorbească persoanelor străine sau poate să apară
bâlbâiala datorită conflictului emoţional, al gândului permanent,
obsesiv „oare am spus bine ?”. Defectele de pronunţie eliminate la
aceste vârste sunt total eradicate şi nu apar recidive. Acest principiu
are şi nişte limite :
- nu toţi copiii cu deficienţe de pronunţie frecventează grădiniţa
- părinţii şi bunicii ( şi multe dintre educatoare) nu prea cunosc
metodele de intervenţie logopedică
- numărul redus al specialiştilor din acest domeniu ( datorită
acestui fapt prea puţini dintre copiii cu defecte în articularea
sunetelor pot fi cuprinşi în terapia corectivă)

1
Un alt principiu pe care l-aş aminti este acela al intervenţiei
indirecte. O terapie logopedică benefică pentru copil trebuie
realizată în mediul lui natural ( familie, grădiniţă). Copilul aflat
la aceste vârste, când încă nu-şi conştientizează imperfecţiunile
vorbirii, poate fi învăţat prin joc cum să respire, cum să
pronunţe. Copilul introdus în grădiniţă se află într-un mediu
viu al comunicării : comunică cu congenerii, dar şi cu adulţii.
Jocuri precum „deschide-ţi urechea bine” sau telefonul fără fir
îl fac pe copil să-şi dezvolte autocontrolul auditiv. Din păcate,
în prea puţine grădiniţe există un logoped, iar acesta ia în
terapie cazurile cele mai grave.
Principiul intervenţiei în echipă implică oferirea de către toţi
factorii implicaţi în recuperarea sau reconstruirea limbajelor
deformate a unor modele vii de limbaj corect. Ceea ce începe
logopedul trebuie continuat în familie şi la grădiniţă. Când o
deprindere de articulare corectă nu este automatizată, copilul
poate reveni după o pauză la formulele defectuoase de rostire.
Traseul în articularea corectă a sunetelor trebuie să treacă de la
emisie la fixare, şi de la fixare la automatizare. Există mulţi
părinţi care inventează scuze pentru a nu continua terapia
logopedică începută : fie ei vin prea târziu de la servici, fie
copilul este mai tot timpul bolnav. Părintele trebuie să ştie că el
este responsabil de modul cum va reuşi copilul să comunice şi
să se integreze în colectiv. Copilul care intră în şcoală cu defecte
de articulare netratate, are toate şansele să aibă probleme de
scris-citit (disgrafie- dislexie).
Un principiu important al intervenţiei logopedice este cel al
respectării particularităţilor de vârstă şi individuale. În terapia
logopedică, specialistul este în genere fie psiholog, fie
psihopedagog. Deci el are cunoştinţe temeinice din domeniul
psihologiei copilului , dar şi din alte domenii implicate în
recuperarea tulburărilor de limbaj ( anatomie şi fiziologie,
psiholingvistică, metodica predării în grădiniţe şi şcoli).
Logopedul este cel ce trebuie să pună un diagnostic precis în
aria limbajului, evitând astfel confuziile care pot apare între
tulburările pasagere de articulare datorate imaturităţii
organelor fonatorii şi cele care intră în sfera patologicului.

2
Programele terapeutice sunt individualizate. Fiecare copil are
un alt spectru al tulburărilor de pronunţie şi un alt mod de a fi.
Copilul care vine la logopedie trebuie introdus prin anticamera
jocului către lungul drum spre cuvinte, propoziţii, fraze.
Logopedul trebuie să fie pentru copil un fel de partener de joc,
dar un joc serios, educativ, constructiv. Logopedul este un fel
de antrenor care pregăteşte echipa de elită a limbajului, cu calm
şi spontaneitate, cu rigoare şi candoare, având ca secunzi în
munca de recuperare părinţii, bunicii şi cadrele didactice.
Nu există medicamente miraculoase care pot reda
acurateţea şi fluenţa limbajului, ci doar parteneriate pentru
viitor, pentru o comunicare inteligibilă cu restul comunităţii.

Logoped-psiholog,
Cioacă Beti-Ana