DISARTRIA

DISARTRIA ESTE O TULBURARE A

VORBIRII CAUZATĂ DE ANOMALII ALE
CONTROLULUI MUSCULAR, • Pentru a evalua şi trata disartria este nevoie de o terapie a
SECUNDARE LEZIUNILOR
NEUROLOGICE ALE COMPONENTEI
vorbirii şi  limbajului. Se dezvoltă un program de exerciţii care
MOTORII DIN SISTEMUL DE VORBIRE să îmbunătăţească tonusul muscular în funcţie de nevoile
DIN EMISFERELE CEREBRALE SAU DIN
TRUNCHIUL CEREBRAL. ESTE pacientului. Ghidurile curente recomandă persoanelor cu
CARACTERIZATĂ PRIN ARTICULAREA
DIFICILĂ A FONEMELOR (UNITĂȚI DE disartrie consultul unui logoped pentru a-şi îmbunătăţi
SUNET CARE DIFERENŢIAZĂ UN claritatea vorbirii şi a învăţa metode alternative de comunicare.
CUVÂNT DE ALTUL ÎNTR-O ANUMITĂ
LIMBĂ).

Disartria nu este asociată cu tulburări de

înţelegere cognitivă a limbajului. Pot fi
afectate oricare dintre subsistemele
vorbirii (respiraţia, fonaţia, rezonanţa,
prosodia şi articularea), conducând la
tulburări ale inteligibilităţii, audibilităţii,
naturaleţei şi eficienţei comunicării
vocale. Disartria care a progresat sau care
se manifestă prin pierderea completă a
vorbirii este denumită anartrie.
 CAUZELE DISARTRIEI POT FI MULTIPLE,
FIIND INCLUSE CELE TOXICE,
METABOLICE, BOLILE DEGENERATIVE
(BOALA PARKINSON, BOALA HUNTINGTON,
BOALA NIEMANN-PICK, ATAXIA), LEZIUNILE
TRAUMATICE ALE CREIERULUI SAU
ATACURILE CEREBROVASCULARE
HEMORAGICE ŞI TROMBOTICE. ACESTE
PATOLOGII CONDUC LA LEZIUNI ÎN ZONE
IMPORTANTE ALE CREIERULUI IMPLICATE
ÎN PLANIFICAREA, EXECUTAREA SAU
REGLAREA OPERAŢIILOR MOTORII DIN
MUŞCHII SCHELETICI, INCLUZÂND MUŞCHII
GÂTULUI ŞI CAPULUI (DISFUNCŢII CARE
CARACTERIZEAZĂ DISARTRIA).

Aceste tulburări determină disfuncţii ale

cortexul somatomotor sau motor al creierului,
căilor corticobulbare, cerebelului, nucleilor
bazali, trunchiului cerebral (unde îşi au
originea nervii cranieni) sau a joncţiunii
neuromusculare, blocând capacitatea
sistemului nervos de a activa unităţile motorii
şi de a efectua mişcări corecte.
• Leziunile neurologice ale sistemului nervos central
sau periferic pot cauza slăbiciune, paralizie sau o
absenţă a coordonării în sistemul motor-limbaj,
producând disartrie. Aceste efecte duc la pierderea
controlului asupra limbii, laringelui, buzelor sau
plămânilor; pot fi prezente şi tulburări de deglutiţie
(disfagie). Nervii cranieni care controlează aceşti
muşchi cuprind: ramul motor al nervului trigemen,
nervul facial, nervul glosofaringian şi nervul
hipoglos.
 ETIOLOGIA DISARTRIEI
CUPRINDE URMĂTOARELE: 
TUMORILE CEREBRALE, 
PARALIZIA CEREBRALĂ, 
SINDROMUL GUILLAIN-BARRE;
TRAUMATISMUL CRANIO-
CEREBRAL, HIPOTERMIA, BOALA
LYME;
SCLEROZA MULTIPLĂ, BOALA
PARKINSON, ATACUL
CEREBROVASCULAR;
BOALA WILSON, 
HIPERTENSIUNEA
 INTRACRANIANĂ;
BOALA TAY-SACHS, MIELINOLIZA
PONTINA CENTRALĂ.
• Clasificarea disartriilor
• În funcţie de simptome, disartriile sunt clasificate în mai multe
tipuri. 

Disartriile specifice includ forma spastică (prin leziuni

bilaterale ale neuronului motor anterior), flască (prin leziuni
bilaterale sau unilaterale ale neuronului motor
posterior), ataxică (prin leziuni ale cerebelului), unilaterale
ale neuronului motor anterior (cu simptome mai uşoare faţă de
cele bilaterale), hiperkinetică sau hipokinetică  (prin leziuni
ale unor regiuni ale ganglionilor bazali, de exemplu boala 
Huntington sau Parkinsonismul) şi disartriile mixte (în care
sunt prezente simptomele mai multor tipuri de disartrie). 

Majoritatea pacienţilor sunt diagnosticaţi cu disartrie mixtă,

leziunile neurologice afectând rar o singură parte a sistemului
nervos (atacul cerebro-vascular, leziunile traumatice ale
creierului şi unele forme de boli degenerative).
• Semne şi simptome
• În funcţie de localizarea leziunii neurologice există unele variante
simptomatice. 

Articularea lentă şi dificilă cu o voce slabă este tipică paraliziei

pseudobulbare secundară atacului cerebro-vascular. Alte semne
neurologice sunt unilaterale cu hemiplegie de partea dreapta
(jumătatea stângă a creierului). Într-o minoritate din cazuri paralizia
poate afecta partea stângă a corpului, mai ales la stângaci. Atacul
cerebro-vascular poate conduce la semne bilaterale cu disartrie sau
anartrie. 
Vorbitul nedesluşit, sacadat sau răguşit cauzat de leziunile
cerebeloase este tipic sclerozei multiple. 

O voce disritmică, disfonică şi monotonă este cauzată de afecţiuni ale

sistemului extrapiramidal, de exemplu în boala Parkinson. Mişcările
sunt rigide şi încordate în boala Parkinson, incluzând şi fonaţia. 
Articularea indistinctă, hipernazalitatea şi slăbiciunea bilaterală
cauzată de patologia neuronilor motori inferiori pot apărea în boala
neuronilor motori.
• Disartria spastică
• Pacientul nu are probleme cu mişcarea buzelor, obrajilor, laringelui în
leziunile unilaterale. Vocea pacientului este descrisă ca strangulată, adesea
hipernazală, dar nu îndeajuns de severă pentru a cauza expulzarea secreţiilor
nazale. Uneori în vorbire apar tonalităţi înalte. Există o frecvenţă crescută a
tranziţiei fonemelor, în durata cuvintelor, a silabelor şi a opririi vocii.
• Disartria hiperkinetică
• Simptomele predominante sunt asociate cu mişcările involuntare. Vocea pare
strangulată, cu stopări ale vocii asociate cu distonie. Hipernazalitatea este
frecventă. Vorbirea poate varia de la non-inteligibilitatea completă până la o
problemă uşoară. Există multe sindroame asociate cu acest tip de disartrie.
• Disartria hipokinetică
• Este asociată mai ales cu boala Parkinson, dar şi secundară medicaţiei
antipsihotice. Răguşeala este frecventă, iar şoptirea cuvintelor le reduce
inteligibilitatea. Poate apărea hipernazalitatea. Palilalia sau repetarea
compulsivă a silabelor este uneori prezentă. Bradikinezia asociată bolii
conduce la dificultatea iniţierii vorbirii voluntare.
• Disartria ataxică
• Secundară afectării circuitului controlului cerebelar, poate
afecta respiraţia, fonaţia, rezonanţa şi articularea, dar cu
caracteristici mai pronunţate în articularea cuvintelor şi
prosodie. Fonaţia necesită efort crescut evident, iar vorbitul
ataxic este descris ca exploziv. Hipernazalitatea nu este
caracteristică. Pacienţii tind să streseze excesiv silabele.
Vorbitul este descris ca fiind nedesluşit.
• Disartria flască
• Este cauzată de leziunile nervilor cranieni implicaţi în vorbire.
Dacă este lezat nervul X, vocea va fi afectată, deoarece acest
nerv inervează musculatura intrinsecă laringiană. Ocazional este
paralizată o coardă vocală. Paralizia bilaterală este mai
frecventă decât cea unilaterală. Hipernazalitatea apare dacă sunt
afectaţi muşchii implicaţi în ridicarea vălului. Muşchii afectaţi
în paralizia flască pot suferi atrofie, determinând mişcări
caracteristice ale limbii (fasciculaţii). Poate fi observată
paralizia unilaterală a structurilor orale. Partea afectată a gurii
poate fi căzută, saliva se scurge necontrolat, iar mandibula
deviază spre partea slăbită, în timp ce limba se mişcă spre
jumătatea încă puternică a feţei.
• Diagnostic
• Un logoped poate evalua persoana cu dificultăţi de vorbire şi determina
natura şi severitatea problemei. Specialistul logoped va analiza mişcările
buzelor, limbii şi feţei, precum şi componenta respiratorie în vorbire şi
calitatea vocii. Evaluarea va include şi un examen al producerii vorbirii în mai
multe contexte date.
• Tratament
• Tratamentul depinde de cauza, tipul şi severitatea simptomelor. Logopedul va
lucra cu pacientul pentru a îmbunătăţi capacităţile de comunicare. 

Prin tratament se urmăreşte: 

• încetinirea frecvenţei vorbirii, creşterea forţei musculare;
• îmbunătăţirea susţinerii respiratorii pentru ca persoana să poată vorbi mai
tare;
• amplificarea mişcărilor buzelor şi ale limbii;
• îmbunătăţirea producerii sunetelor pentru ca persoana să poată vorbi mai clar;
• educarea familiei, a însoţitorilor şi profesorilor asupra strategiilor pentru o
comunicare mai eficientă cu o persoană cu disartrie;
• în cazurile severe, învăţarea folosirii metodelor de comunicare alternative
(gesturi simple, echipament electronic, alfabetul).
• Tehnicile tradiţionale încearcă corectarea deficitelor
în frecvenţă (articularea cuvintelor), prosodie,
intensitate (puterea vocii), rezonanţă şi fonaţie.
Aceste tratamente implică exerciţii care cresc forţa
muşchilor implicaţi în articularea cuvintelor (care
pot fi flasci şi slăbiţi sau excesiv de stresaţi şi dificil
de mişcat), dar şi tehnici alternative pentru a creşte
inteligibilitatea celui care vorbeşte (cât de bine este
aceste înţeles de către cei care îl ascultă). Tehnici
mai recente bazate pe principiile învăţării motorii,
precum terapia vocii Lee Silverman pot
îmbunătăţi vocea şi funcţia vorbirii. 
 CONCLUZIE

In concluzie pot spune ca disartria este o tulburare a vorbirii cauzată de anomalii ale
controlului muscular, ea nu este asociată cu tulburări de înţelegere cognitivă a limbajului.
Cauzele disartriei , fiind incluse cat si cele toxice, metabolice, bolile degenerative cat si
leziunile traumatice ale creierului sau atacurile cerebrovasculare hemoragice şi trombotice.
• Tratamentul urmăreşte: 
• încetinirea frecvenţei vorbirii, creşterea forţei musculare;
• îmbunătăţirea susţinerii respiratorii pentru ca persoana să poată vorbi mai tare;
• amplificarea mişcărilor buzelor şi ale limbii;
MULTUMIM PENTRU
ATENTIE !