1
4. Abordări principale în logopedie
4.1.
Abordardare pedagogică și terapeutică în logopedie
 
Munca logopedică trebuie să se bazeze pe plasticitatea şi pe caracterul compensator
alactivităţii corticale care asigură echilibrul dintre organism şi mediul înconjurător, adaptarea la
acesta.
Cercetările moderne au scos în evidenţă faptul că întreg organismul uman prezintă înrezerva sa
numeroase mijloace de luptă împotriva diferitelor tulburări. Restabilirea funcţiilortulburate însă
nu se realizează spontan, automat, ci se dobândeşte treptat, pa bază de exerciţiususţinut, prin
măsuri de reeducare.În privinţa copiilor logopaţi cu deficite organice şi senzoriale, compensaţia
priveşte şirestructurări de dinamică corticală, precum şi restructurarea raporturi
lor complexe dintre
activitatea senzorială şi motorie.Readaptarea e condiţionată nu numai de însuşirile biologice
înnăscute, ci şi deinfluenţele factorilor externi, de educaţie, raporturi sociale. Un rol hotărâtor
revine motivaţiei.
În corectarea tulbur 
ărilor de vorbire trebuie să se ţină seama nu numai de factorii anatomici, cişi de activitatea
nervoasă superioară, psihicul şi mediul social. De aceea metodele trebuie săfie complexe, să
se respecte o anumită succesiune, să se intervină şi medicamentos
acolo unde
este cazul, fizioterapie şi psihoterapie.Dacă tulburarea este uşoară, e necesară folosirea
metodelor specifice de formare adeprinderilor corecte de vorbire. Dacă tulburarea este mai
complexă, se va acţiona asupra
întregului organism, metodele
vor fi mai complexe, se va lucra individual şi pe o durată mailungă. Unele necesită în timp şi un
tratament medicamentos pentru eliminarea sau slăbirea
factorilor etiologici.Medicamentele nu contribuie la corectarea propriu-
zisă a tulburărilor de vorbi
re, ci la
restabilirea sau ameliorarea echilibrului organic şi funcţional lezat, la creşterea pragului
derezistenţă organică şi psihică în faţa diferiţilor factori.
 
Rolul principal în corectarea tulburărilor de vorbire revine logopediei, medicaţia fiind u
n
factor adjuvant. Terapia logopedică este un proces complex, uneori de lungă durată, care
sedesfăşoară pe etape, reuşita fiecărei etape contribuind la succesul celorlalte. În
privinţametodelor de corectare, literatura de specialitate şi practica dovedeşte că nu se pot
aplicametode general valabile în toate tulburările şi cazurile. Terapia logopedică este
strictindividualizată. (Vrăşmaş Ecaterina, Stănică Cornelia, 1997)
 
Metoda da bază este imitaţia, dar cu toate că la baza ei stă reflexul imitaţiei, ca
re este
cel mai simplu mecanism fiziologic, ea nu este suficient de eficientă în toate cazurile,deoarece
implică o atenţie suficientă, interes, colaborare, înţelegerea scopului activităţii ori omare parte
dintre copiii logopaţi au o atenţie foarte labilă, cu o putere de concentrare minimă,sunt
refractari la început, nu sunt dispuşi să depună efort susţinut şi de aceea această
metodătrebuie susţinută de o serie de alte metode şi procedee, menite să acţioneze nu numai
asupra
vorbirii, ci asupra întregii p
ersonalităţi a copilului: să
-
i educe conştiinţa, să
-
i îmbogăţeascăcunoştinţele, să contribuie la dezvoltarea întregii activităţi intelectuale, să
-i formeze o
orientare corectă asupra propriului defect şi faţă de cei din jur, să
-
i trezească interesul şi
do
rinţa de a se corecta etc. Pentru aceasta, exerciţiile trebuiesc bine selecţionate şi
dozate,întreaga activitate să fie interesantă şi să se desfăşoare într 
-
o atmosferă de calm, voie bună şioptimism, cu un material verbal şi ilustrat adecvat fiecărei
tulburări şi etape, procedeelemecanice să alterneze cu vorbirea vie, să nu fie neglijat aspectul
semantic al vorbirii, iar acolounde este necesar să se folosească şi măsuri speciale
psihoterapice, pentru înlăturareaeventualelor supraadăugiri nevrotice.

Dac
ă copilul înţelege vorbirea şi are o gândire logică, se poate folosi cuvântul,deoarece el
acţionează direct asupra creierului. Explicându
-
i în ce constă tulburarea şi care
-i
sunt şansele de corectare, capătă încredere în propriile
-
i posibilităţi, contribuind el însuşi la
corectare.
Folosirea cuvântului presupune un copil cu un anumit grad de maturitate intelectuală pentru a
înţelege argumentele ce i se aduc şi a reacţiona apoi adecvat. În schim jocul
directiv poate determina apariția limbajului și în situația în care copilul este mai mic de vârstare
comandată de recuerare logopedică și anume, ani.La vârsta şcolară mică şi la cei cu tulburări
grave de limbaj, datorită posibilităţilorminime de înţelegere sau chiar a neînţelegerii cuvântului,
folosirea lui
 
nu este foarte indicată.
 Nici într-
un caz nu se va folosi argumentarea logică care devine plictisitoare şi este respinsă
în general.
Mai indicată la această vârstă, datorită şi tendinţei de imitare a copilului, este utilizarea
 procedeelor
extralingvistice
 şi combinarea cu procedee raţionale
. Îndrumarea simplă,impresionarea sugestivă, atitudinea afirmativă, fapta imediată, şi în special
conştiinţa progresului, vor avea un efect mult mai mare decât reproşul, argumentarea, explicaţi
ateoretică.Un ton hotărât, o mimică expresivă sunt mult mai indicate decât
demonstraţiileverbale. În selectarea procedeelor e bine să se ţină seama de particularităţile
fiecărui copil.
 
 Discuţiile să fie mai scurte, urmărind obţinerea succeselor prin terapie logopedică.
Succesul este cel mai bun mijloc psihoterapeutic
. Psihoterapia trebuie extinsă şi asuprafamiliei pentru iniţierea acestora cu particularităţile
copilului, în scopul susţinerii şicontinuării exerciţiilor logopedice, creării unui regim de viaţă
corespunzător, a evităriitraumelor psihice, a integrării normale în viaţa de familie şi în
colectivitate. Trebuie antrenateşi cadrele didactice, deoarece atât familia cât şi şcoala au o
influenţă hotărâtoare asupradezvoltării vorbirii copilului. Ele pot să
-i stimuleze vor 
 birea şi să contribuie la înlăturareadefectelor de vorbire sau le pot intensifica atunci când nu au
o atitudine corectă.
 Nefiind avizaţi, părinţii, cadrele didactice îi pot suspecta de rea voinţă, lene,
etichetându-i adeseori negativ.
 
În aceste situaţii
nu le pot asigura un climat favorabil
dezvoltării vorbirii, vor acţiona ca factori traumatizanţi şi vor contribui la apariţia şi
 fixareaunor elemente negative în sfera neuro-
 psihică a copilului, care vor complica tabloul şi vor
accentua dezadaptarea acestora.
Sunt destul de multe cadre didactice şi părinţi care au o atitudine afectivă negativă faţăde copiii
cu tulburări de limbaj, neţinând seama de faptul că ei nu sunt răspunzători detulburarea pe
care o au, că
 succesul şcolar este asigurat nu numai de sănătatea fizică şidezvoltarea intelectuală, ci şi de o
serie de alţi factori, printre care şi normalitatea limbajului şi echilibrul emoţional.
 
4.2.
Planificare la intervenţie în terapia logopedică
 
 Beneficiile colaborării sau cum contribuie colaborarea
la succesul procesului de planificare. Planificarea
este un proces care permite cadrului didactic să introducă acele conţinuturinecesare
progresului elevului în funcţie de nevoile care:
-
au fost identificate pe bază de autoevaluare (internă);
 -
 
au fos
t identificate pe baza solicitărilor (externă)
 
 Planificarea
va ajuta logopedul să răspundă la următoarele întrebări:
 
În ce stadiu se afla copilul la ora actuală?
 
Ce schimbări trebuie să facem?
 
Cum vom realiza aceste schimbări în timp?
 
Cum vom şti dacă managementul schimbărilor este eficient?

Una din principalele merite ale planificării este acela că se creează oportunitatea caelevul
respectiv să devină direct responsabil de propria sa dezvoltare. Planificarea poateconduce la
sentimentul proprietăţii şi finalităţii faţă de iniţiativele care pot fi administrate lanivelul
copilului, sentiment resimţit de personalul şcolii, elevi şi părinţi.
 
Experienţa internaţională în domeniul introducerii şi implementării planificăriimăsurilor de
ameliorarea şcolară a elevilor, a arătat că aceasta duce la următoarele rezultate:
 
Oferă o abordare completă şi coordonată a tuturor aspectelor 
 
 planificării.
 
 Permite profesorilor să controleze schimbarea într 
-
o măsură mai
 mare.
 Realizările profesorilor sunt recunoscute pe scară mai largă, astfel 
 
încât aceştiadobândesc încredere şi respect de sine şi devin din ce în ce mai motivaţi.
 
Calitatea dezvoltării profesionale creşte.
 
 Parteneriatul dintre şcoli şi comunitate se întăreşte.
 
Ideea care stă la baza conceptului de colaborare este foarte simplă; oamenii sunt deobicei mai
eficace, învaţă mai bine şi realizează mai multe atunci când lucrează în grup decâtindividual.
Fiecare dintre noi are punctul său individual de vedere, abilităţile şi cunoştinţelesale bazate pe
experienţa şi abilităţile personale.
 
Atunci când folosim aceste experienţe şi abilităţi într 
-un mod cooperant, devenim maieficace.
Unii oameni „văd” o femeie tânără în timp ce alţii văd o femeie în vârstă. Ceea cevedeţi
dumneavoastră şi abilitatea de a putea vedea alternativ cele două imagini depinde înmare
măsură de modelele pe care le aveţi deja stocate în memorie. Un alt factor interesant esteacela
că, dacă un individ percepe numai o singură imagine, de cele mai multe ori el estecapabil să
vadă şi cealaltă imagine după ce i
-
a arătat
-
o cineva care poate să o vadă; cea de
-a
doua persoană oferă de obicei îndrumări legate de felul cum poate fi percepută cealaltă
 imagine.
Schrage consideră că sarcinile de colaborare sunt sarcini care implică nevoia de a
rezolva o problem
ă, de a crea sau descoperi ceva. Partea comună a tuturor proiectelor decolaborare constă în
faptul că acea sarcină nu poate fi dusă la bun sfârşit decât prin muncă deechipă. Prin urmare,
spre deosebire de cooperare, colaborarea impune dependenţă reciprocă şiangajament din
partea tuturor celor implicaţi.
 
Evident că nu toate situaţiile cer colaborare, însă colaborarea poate aduce beneficiisubstanţiale
în următoarele situaţii:
 
• Lucrul de unul singur nu rezolvă problemele.
 
• Există dorinţa de a nu lucra
în plus sau de a nu depune eforturi inutile.
• Există o dorinţă comună de a îmbunătăţi serviciile şi procesele puse la dispoziţie.
 
În învăţământ, semnificaţia colaborării diferă în funcţie de perspectiva profesională adiverselor
persoane. De exemplu, administratorii au tendinţa de a considera colaborarea ca oîmpărţire a
responsabilităţilor de conducere, în timp ce profesorii văd col
aborarea drept o
metodă de a lucra împreună pentru a îmbunătăţi rezultatele educaţionale.Diferenţele de ordin
profesional, privind înţelegerea colaborării, au fost întotdeauna
o barieră în calea unei adevărate conlucrări. De aceea, pentru a vă asigura ca
 
aveţi parte decolaborare de succes (de ex. McLeod 1999) vă recomandăm să explicaţi tuturor
celorimplicaţi, de la bun început, rolurile, responsabilităţile şi aşteptările legate de
colaborarearespectivă.
 
4.3.
Competenţele şi sarcinile logopedului în terapia tulburărilor de limbaj
 
Probleme de organizare a cabinetului logopedic
Înzestrarea cabinetului logopedic cu trusa logopedică, instrumente, aparate;
 
Înzestrarea cabinetului cu material didactic pe grupe de tulburări de limbaj;

 
4
Materiale metodice: fiş
e logopedice, scheme, imagini, diapozitive.Documentele profesorului terapeut pentru TTL
Fişa de examinare
 
Probe de examinare psihologică, pedagogică, a limbajului
 
Planificarea calendaristică
 
Organigrama copiilor logopaţi pe clase şi tulburări de limbaj
 
Dosarul cu materialele personale ale copiilor iogopaţi
 
Caietul de observaţie logopedică
 
Activităţi de documentare şi perfecţionare
 
Schimburi de experienţă şi activităţi de parteneriat cu alte comisii, servicii cu obiective
similare sau complementareActivi
tăţi metodice şi ştiinţifice de specialitate şi iniţierea de minicercetări
 
Demersul terapeutic pregătitor şi intervenţiile logopedice
 
Formularea obiectivelor cadru urmărite în terapia tulburărilor de limbaj, a obiectivelor
intermediare cu precizarea modali
tăţilor de administrare a intervenţiilor logopedice
 
Evaluarea iniţială privind nivelul actului de pregrafism, grafism, prelexjc, lexic, şi îngeneral a
actului de comunicare. Administrarea de probe de evaluare iniţială specifice TTL
 Depistarea copiilor cu
tulburări de limbaj inclusiv şi a celor cu tulburări instrumentale
 
Examinarea complexă a copiilor cu tulburări de limbaj şi consemnarea acestora în fişe
logopedice specifice
Examinarea complexă a copiilor cu tulburări instrumentale şi consemnarea acestora
în
fişe speciale.
 
Stabilirea diagnosticului logopedic şi formarea grupelor de terapie în funcţie decriteriile:
diagnosticul logopedic, inclusiv diagnosticul diferenţial, vârsta cronologică, nivelulde dezvoltare
motrică, cognitivă, afectivă, socială
 Demersul terapeutic propriu-zis
Stabilirea strategiilor terapeutice; obiective pe termen lung şi pe termen scurt
 
Elaborarea planului terapeutic anual şi semestrial pentru grupa de diagnostic
logopedic: obiective; instrumente de evaluare, succesiunea secven
ţelor terapeutice. Strategiileterapeutice (tehnici şi proceduri logopedice). Resurse (materiale,
tehnice, informaţionale,
umane)
Elaborarea planului terapeutic pentru copiii cu dificultăţi de învăţare
 Elaborarea planului terapeutic global pentru formarea
şi dezvoltarea comunicării alechipei de lucru care concură la educaţia specială a copilului
logopat (învăţător, profesor,
educator)
Evaluarea intermediară pentru aprecierea rezultatelor parţiale şi realizarea programului
de lucru
Evaluarea intermediară pentru aprecierea rezultatelor parţiale obţinute în urmaintervenţiei
educaţional
-
terapeutice pentru înlăturarea tulburărilor de învăţare
 
Elaborarea de planuri de intervenţie educaţional
-
terapeutice pentru înlăturareatulburărilor de învăţare
 Elaborarea de p
lanuri de intervenţie educaţional
-
terapeutică personalizată
 
Colaborări
 Cabinetul medical
Echipa de intervenţie (personalul didactic, familie, intervenienţi comunitari)
 
Cabinetul de educaţie psihomotorie şi sociomotricitate
 Familia
4.4. Program de
intervenţie personalizată (PIP)
 
Programul de intervenţie personalizată
-
PIP este un instrument funcţional de planificare şi programare educaţional
-
terapeutic adaptat posibilităţilor reale şi actuale
ale persoanei cu dificultăţi de adaptare, dezvoltare, învăţare, ce asigură un demers educaţionalg
lobal, elaborat de o echipă multidisciplinară cu participare directă a persoanei în
dificultate, a părinţilor în calitate de coresponsabili şi a intervenienţilor responsabili de aplicarea 
programului care acţionează concertat pentru a se asigura continuitatea, complementaritatea
şicalitatea serviciilor ca răspuns la nevoile diversificate ale persoanei cu deficienţă/handicap.
 
Programul de intervenţie personalizat care a fost recomandat va cuprinde:
-
acţiuni
terape
utice la nivelul şcolii/familiei,
-
acţiuni terapeutice realizate prin intermediulcomunităţii.
 
Principiile care stau la baza elaborării programelor de intervenţie personalizată au ca
scop integrarea în comunitate.
P.I.P.este un demers educaţional ce se realizează etapizat incluzând următoarele
elemente:
 stabilirea randamentului actual al elevului în urma unei evaluări globale a forţelor,
a nevoilor,
 
(carenţe, lacune, decalaj între ce este actual şi ce este de aşteptat, între ce
este prezent şi ce este dezirabil), precum şi
marcarea priorităţilor 
 formularea obiectivelor pe
termen scurt, mediu, lung în urma evaluării globale a persoanei
care solicită servicii şi carerăspund nevoilor acestora
 
stabilirea acţiunilor ce vizează formarea abilităţior,
comportamentelor
stabilirea strategiilor de intervenţie şi de învăţare corespunzătoare fiecăruiobiectiv în parte,
precum şi a resurselor umane,
materiale necesare precizarea perioadelor de
revizuire a programului şi de formulare
 a deciziei de reproiectare; P.I.P. în strategia
educaţională a CEC
-
ului trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
 
Funcţia de
 planificare educativă
 -
care implică formularea obiectivelor ce trebuieatinse/realizate de către persoana cu handicap;
programarea intervenţiilor în ordinea
 prior 
ităţilor; elaborarea strategiilor şi calendarul de aplicare a acestora; stabilirea parametrilorde
învăţare;
 
Funcţia de
comunicare
-
care să asigure comunicarea directă între membrii echipei;operarea cu aceleaşi concepte cu o
"semantică comună", circulaţia informaţiilor specificefiecărui intervenient;
 
Funcţia de
 participare, concertare, coordonare
 - care conduce la o participare în mod
egal a intervenienţilor, la o concertare a forţelor spre realizarea obiectivului urmărit,
utilizareade acţiuni convergente şi nu divergente;
 
Funcţia de
retroacţiune
 -
care implică utilizarea unui mecanism de evaluare şi deformulare a unor noi decizii în scopul
reproiectării programului ca urmare a noilor date puseîn evidenţă de evaluare.
 
Învăţământul obişnuit operează frecvent cu conceptul de tratare diferenţiată
- conceptce s-
a transferat şi în învăţământul special.
 
Pentru înţelegerea corectă a celor două concepte, prezentăm conţinutul acestora:
 Termenul de
tratare diferenţiată
 
este preluat de învăţământul special d
in
învăţământul general şi folosit ca atare.
 
Tratarea diferenţiată se aplică elevului normal şi presupune:
 -
evaluarea distanţei la care se situează un elev faţă de criteriul sau obiectivele instruirii
 -
 se realizează prin programe de recuperare pentru cei ce nu au atins nivelul de cunoştinţe
 
cerut de programă folosindu
-
se: fişe de corectare; examene diferenţiate, gradate, materiale programate; instruire pe grupe
de nivel; muncă individuală asistată pe calculator.
 
 Logopatul este raportat la colectivitate,
 grupă sau clasă şi se referă la cantitatea deinformaţie cerută de programă. De regulă este
realizat numai de profesor

Termenul de intervenţie personalizată presupune abordarea elevului/copilului cu CESdin

perspectiva autodepăşirii, a evaluării faţă de
 
 propriul nivel (dezvoltarea/evoluţia este înfuncţie de nivelul anterior stabilit/diagnosticat).
 
 Intervenţia personalizată este un program de remediere care se bazează pe perspectiva
abordării elevului în raport de nivelul actual
-
 El se realizează prin acţiunea simultană a două componente: tehnici specifice şi acţiune dirijată,
realizată prin: consilierede grup, grup de părinţi, elevi, prieteni.
 
Programul de intervenţie personalizată se realizează având la bază potenţialul în
dezvoltare ai copilului cu CES -
ţinând seama, inventariind toate componentele factorului
social ce-l pot favoriza la un moment dat.
Programul de intervenţie personalizată este mulat strict pe deficit răspunzând nevoiilui dar şi în
corelaţie cu nevoile comunităţii.
 4.5. Metodele psihopedagogiei speciale
Ştiinţă de graniţă între psihologie şi pedagogie, Psihopedagogia Specială se foloseştede
metodele acestor ştiinţe, imprimându
-
le un caracter specific, în funcţie de tipul dehandicap, de gravitatea acestuia, de existenţa unui
cumul de deficienţe (pentru deficienţii deauz şi pentru cei cu tulburări de vorbire).Metodele
bazate pe probe nonverbale şi pe studiul unor comportamente practic
-
acţionale pot duce la surprinderea pertinentă a caracteristicilor activităţii psihice în comparaţie
cu acele tehnici în
care sunt implicate construcţii verbale; pentru deficienţii de vedere se vorevita metodele care
se bazează exclusiv pe stimuli vizuali etc. Cel mai frecvent sunt folositeurmătoarele metode:
observaţia, experimentul, testele, conversaţia, analiza produsel
or
activităţii, anamneza etc.
 
a)Observaţia:
 
 – 
 
are drept scop culegerea unor date cu privire la comportamentul deficienţilor, caracteristicileşi
evoluţia lor psihică, nivelul deprinderilor şi a aptitudinilor intelectuale;
 
 – 
 are avantajul de a permite studi
ul subiectului în condiţiile obişnuite de activitate, evitândsituaţiile artificiale;
 
 – 
 
cercetătorul să
-
şi fixeze locul de desfăşurare a observaţiei, scopul, să
-
şi noteze în protocoldatele observate, să
-
şi procure din timp mijloacele tehnice de înregistrare (dacă este cazul);
 
 – 
 
subiectul nu trebuie să ştie că este observat în mod special;
 
 – 
 etc.
b)Experimentul:
 – 
 natural
 – 
 
se desfăşoară prin introducerea unor stimuli suplimentari în activitatea desfăşuratăde către
subiect, la care se solicită răspuns, sau
 
 prin organizarea unor activităţi (ludice, deînvăţare, de formare a deprinderilor practice etc.) în
care apar variabile diferite ce îl pun pesubiect în situaţii deosebite. De exemplu, experimentul
 psihopedagogic
răspunde acestorcerinţe şi îşi dovedeşte
utilitatea în procesul instructiv-educativ, când se pot preda unele
cunoştinţe prin alte metode decât cele obişnuite pentru a le verifica eficienţa etc. ;
 
 – 
 experimentul de laborator
 – 
 are loc în laborator, deoarece pentru
măsurarea şi înregistrarea
 reac
ţiilor 
 
subiectului trebuie folosită aparatură specială, fiind necesară o mai mare precizie.
 
c) Testele:
 – 
 
 probe standardizate şi etalonate, cu mare răspândire pentru valoarea rezultatelor. Testele potfi
aplicate colectiv sau individual şi sunt adaptate la nivelul vârstei. În general, testele vizeazăo
însuşire, o funcţie sau un proces psihic şi nu ansamblul psihismului uman. Nu toate testelece se
aplică la persoanele cu dezvoltare psihică normală pot fi utilizate şi la diferitele categorii
de deficie
nţi, deoarece unele depăşesc nivelul de înţelegere şi capacitatea de a elaborarăspunsuri
apropiate de cerinţele probei. Multe teste au fost adaptate, de către specialişti

specificului diferitelor categorii de deficienţi. Pentru unele categorii de deficienţi, de exemplu,

 pentru surdo-
muţi sau pentru
 
deficienţii mintal sever, singurele teste edificatoare sunt celeneverbale, care sunt bazate pe
simboluri imagistice sau pe ansamblări de obiecte. Aplicareatestelor verbale este posibilă
la persoanele cu deficienţă de vedere, la cei cu debilitate mintală,ca şi la persoanele cu tulburări
de comportament, deoarece această categorie de teste opereazăcu cuvinte şi cifre ceea ce
 presupune o oarecare capacitate de a utiliza simboluri verbale. Dinmultitudinea tes
telor, specialiştii vor alege testele care pot fi adaptate specificului condiţieideficienţilor cărora
se aplică.
 
d)
Conversaţia:
 
 – 
 
 prezintă avantajul că deficienţii nu pot simula sau masca unele comportamente, sunt
maisinceri şi manifestă un oarecare infantilism în elaborarea răspunsurilor, deşi se desfăşoară
cudificultate la unele categorii de deficienţi. Important este să se folosească un limbaj
adecvatnivelului de înţelegere şi o formă ce poate fi receptată de subiecţi (limbajul gestual s
au aldactilemelor pentru surdo-
muţi, limbajul verbal, însoţit de un material ilustrativ adecvat caresă stimuleze înţelegerea şi
verbalizarea, pentru deficienţii mintal etc.)
 e)Analiza produselor
activităţii:
 
 – 
 
 poate constitui un mijloc de cunoaştere a subiecţilor, dar şi de psihodiagnoză
(desenele, produsul grafic, în general scrisul, diferitele produse de modelaj, eficientă este şi
analizamodului de păstrare a rechizitelor şcolare, a cărţilor şi caietelor etc.).
 
f)Anamneza:
 – 
 
se poate folosi cu eficienţă maximă pentru stabilirea momentului instalării deficienţei
şi acauzelor acesteia, ca şi pentru studiul evoluţiei subiectului şi al episoadelor mai
importantedin viaţa sa. Informaţii pertinente pot fi luate de la părinţi sau alţi membri ai
familiei, rud
e,
membri ai anturajului copilului şi bineînţeles pot fi luate în considerare şi relatările
copiluluiinvestigat, dacă este posibil. În situaţia în care părinţii sunt iresponsabili medical sau
moral, sevor folosi datele obţinute de la instituţiile de ocrotire, fişa medicală, fişa de
caracterizare, încazul în care subiectul a urmat vreo formă de învăţământ etc.
 
Am enumerat doar câteva dintre metodele de largă aplicabilitate, conştienţi fiind defaptul că în
multe studii se apelează la metode diferite sau l
a o combinare a acestora, pentru a putea cuprinde complexitatea unor fenomene psihice. Pe
baza acestora se poateefectua analiza de caz
, ce se realizează prin studiul subiectului cu ajutorul mai multor probe şi
 prin observarea comportamentului în diverse ipostaze. În cadrul analizei de caz se iau în
considerare toate datele personale ale subiectului, începând de la cele familiale şi de
etiologie,ajungând la evidenţierea principalelor caracteristici psihice şi terminând cu creionarea
 profilului psihologic î
n care să se stabilească diagnosticul şi prognosticul evoluţiei probabile pe scurtă şi lungă durată
 
În strânsă legătură cu noţiunile de instrucţie, educaţie şi compensare se află noţiunea
de
recuperare
, adică valorificarea la maximum a posibilităţilor deficienţilor, prin antrenareafuncţiilor
psihofizice valide, încât să poată suplini activitatea funcţiilor deficitare, în vedereafacilitării
încadrării deficientului în viaţă. În acelaşi timp, prin compensare/recuperare seurmăreşte
pregătirea psihologică a individului pentru crearea unei stări afectiv
-
motivaţionale pozitive. În acest sens se apelează la factori de natură psiho
-
 pedagogică, cât şi la cei de naturămedicală, fără a pierde din vedere faptul că numai o bună
conlucrare, colaborare, îmbinare alor devine eficientă.
 
Recuperarea
pedagogică
 (prin
 învăţare)
 
Prin învăţarea recuperatorie se urmăreşte căutarea de soluţii care să sporească
activismulelevilor deficienţi, în vederea dobândirii unor cunoştinţe cât mai eficiente şi exacte.
De aceea
se impune:-activitatea de recuperare prin intermediul
învăţării să înceapă cât mai de timpuriu, de lavârsta preşcolară;

la deficienţii de limbaj, de vedere şi deficienţii motrici recuperarea se poate realiza printr 

-o
învăţare
 predominant
intelectuală,
 pe când
la deficienţii mintal va fi predominant
 
afectivă
 
şi
 
motivaţională;
 -
la deficienţii de auz se optează pentru combinarea acestor forme de învăţare.;
 -
la formele de învăţare enumerate se mai pot adăuga
 
învăţarea
 
morală,
 
învăţarea
 
motrică,
 care
se aplică la toate categoriile de deficienţi, ca o condiţie fundamentală pentru recuperare.
 
Învăţarea intelectuală este destinată acumulării de informaţii şi însuşirea unui aparatconceptual
menit să faciliteze operarea cu aceste informaţii. De aceea instruirea se face
 prin
modele verbale. Pentru înţelegerea şi asimilarea celor predate elevul trebuie să
capetedeprinderi de a codifica simboluri lingvistice scrise sau orale, ceea ce pune în funcţie
capacitatea de a gândi, de a memora, de a fi atent, etc.Prin predarea normelor morale,
religioase a valorilor socio-culturale, formarea unor
abilităţi, se realizează învăţarea afectivă, psihomorală, psihocomportamentală,
urmărindtrezirea de sentimente, convingeri, atitudini, aspiraţii, idealuri, modele de comportare
în viaţă.
 
La deficienţi, activitatea factorilor emoţionali devine o condiţie esenţială în asigurareareuşitei
oricărei forme de învăţare (învăţarea nu se reduce la asimilarea de cunoştinţe, căciformarea
motivaţiei nu se poate realiza fără stimularea condiţiilor int
ime ale subiectului).
Fenomenul formativ capătă valenţe noi la deficienţi şi asigură elaborarea decomportamente ce
se pot adapta la situaţia dată şi la contextul relaţiilor interpersonale în careîşi desfăşoară
subiectul activitatea.
 
Tendinţa de imitare spontană şi preluarea necritică a unor modele comportamentale
setransformă, odată cu progresele obţinute pe linia recuperării şi a dezvoltării personalităţii,
încondiţii de analiză a informaţiilor primite, ceea ce face din învăţarea socială o altă modalit
ate
formativă pentru individul deficient.
 
Unii psihologi ca Leontiev, Galperin, Elkonin consideră condiţionarea
 
socială acomportamentului ca latură a învăţării dependentă de procesul interiorizării şi al
înţelegeriinormelor sociale. Eficienţa învăţământului special constă în aceea că învăţarea nu
se limiteazădoar la asimilarea de cunoştinţe, ci pe formarea de comportamente, atitudini,
stări emoţionale,reacţii motivaţional
-volitive.
Datorită fenomenului empatic ce se manifestă la toate categoriile de deficienţi, seînvaţă
relaţionarea socială cu cei din jur, ceea ce contribuie la identificarea psihologică cumodelul.
Astfel „Ego” realizează o transpoziţie şi referinţă în raport cu „Alter” ajungând la
elaborarea de conduite cât mai variate. Implicând decentrarea Eului, empatia devine
modalitate pentru stabilirea relaţiilor interpersonale şi crearea unui climat afectiv
încolectivitate. Orice om învaţă de la alţii, iar deficientul devine în multe cazuri dependent de
ceea ce vine în contact cu altul. În fun
cţie de modul în care reuşim să
-
l cointeresăm şi să
-i
creăm o motivaţie corespunzătoare, realizăm relaţii de armonie în grup, iar atunci când
estedezinteresat şi participarea este coercitivă, interacţiunea grupală este dizarmonică şi
finalizarea unor comp
ortamente pozitive devine aleatoare. Atât învăţarea, cât şi activismul
subiectului trebuie stimulate printr-
o serie de întăritori, aplicaţi cu consecvenţă, pe bază delaudă, încurajare, recompensă, îndemn,
formarea conştiinţei sentimentului datoriei,
admon
estarea, sancţionarea verbală şi materială, penalizarea prin notă, etc.
 
Recuperarea prin psihoterapie
Datorită faptului că unii autori de prestigiu, printre care W. Kretschmer, au rezerve cu privire la
folosirea psihoterapiei în debilitatea mintală sau în alte cazuri grave de privaresenzorială ce au
o natură organică, această metodă de recuperare se aplică sporadic în unităţile pentru
deficienţi senzoriali şi de intelect. În realitate, psihoterapia poate fi considerată ca ometodă ce
contribuie la recuperarea psihică şi psihosocială a deficienţilor de limbaj, motori,senzoriali şi
chiar în deficienţa mintală uşoară sau medie; ea nu înlătură handicapul ca atare,dar reface
spiritul, fortifică personalitatea, înlătură anxietatea şi izolarea, creează motivaţii şi

ctivează pulsiunile individului în procesul recuperatoriu. Metodele, tehnicile psihoterapiei

sunt
dependente de o serie de factori ce ţin de structura psihică, vârsta, nivelul intelectual,natura şi
gradul deficienţei.
 
Dintre multiplele forme de psihoterapie cu mai multă eficienţă se impun:
 
 – 
 psihoterapia
sugestivă,
 prin care sunt vizate aspectele care pot facilita încrederea în
 propriile forţe, în posibilitatea de a suplini funcţiile afectate, ca valorificarea potenţialuluiuman
restant, crearea unei atitudini favorabile învăţării şi activităţii, estomparea
 complexului
de inferioritate, a anxietăţii şi izolării faţă de cei din jur, depistarea resurselor psihice şi fizice
 necesare
 pentru depăşirea unor dificultăţi ce păreau de neînlăturat. Psihoterapeutul îşi poateimpune
propria voinţă,
 
orientând şi direcţionând activitatea subiectului spre acele
 
situaţii careîi uşurează
 recuperarea;
 – 
 psihoterapia de relaxare,
care urmăreşte rezolvarea unei game mai largi de afecţiuni şi sefoloseşte de sugestie, dar nu se
limitează la aceasta. Psihoterapia de relaxare poate fi denumităşi „activatoare” deoarece constă
atât în limitarea activă a comenzilor psihoterapeutului, cât şiîn participarea conştientă în
vederea redării unor funcţii predominant vegetative, mobilizândşi voliţional subiectul. Prin
utilizarea formelor de relaxare se urmăreşte organizarea
 
vieţiivoliţionale şi direcţionarea subiectului spre realizarea tehnicii de lucru, pentru a obţine
o participare conştientă şi voluntară. Psihoterapeutul va organiza în aşa fel şedinţele, încât prin
eliminarea pe cât posibil
a stimulilor externi să determine concentrarea durabilă a subiectuluiasupra comenzilor primite.
Astfel, stările tensionale, hiperexcitabile, stresante, ce antrenează oactivitate neuromusculară
rigidă şi neadecvată la situaţie, se ameliorează tocmai prin relaxareafizică a întregului
 
organism. Pe baza relaxării sistematice a psihicului prin intermediulfizicului se produce ceea ce
E. Jacobson numea „relaxare progresivă”. Exersând o asemeneatehnică pe o anumită perioadă
de timp, subiectul va reuşi să
-
şi formeze deprinderi
 pentrulini
ştirea fizicului şi spiritului.
 
Dintre toate tehnicile de relaxare, metoda Schultz este cel mai frecvent folosită,deoarece ea
creează starea de relaxare prin parcurgerea mai multor faze în care confortul fizicşi psihic
devine tot mai accentuat, ceea ce face ca subiectul să se implice afectiv
-
voliţional înactivitatea respectivă.
 
În mod frecvent, în terapia bâlbâielii (logonevrozei) se foloseşte metoda elaborată deKurka
(vizionarea unui film mut, iar subiecţii trebuie să povestească ceea ce percep,
fiecareîndeplinind un anume rol). De asemenea, se
mai foloseşte şi aşa zisa „terapie motorie dedescărcare” elaborată de către Trojan (terapia prin
vis treaz dirijat), etc.
 
Pentru a avea o eficienţă optimă, important este ca în psihoterapie relaţia dintr 
e
terapeut şi subiect să fie cu o încărcătură afectivă pozitivă, dialogul ce are loc trebuie să
sedesfăşoare
 într-
o atmosferă agreabilă, care să întărească prestigiul psihoterapeutului prinatitudinea sa care
degajă simpatie şi încredere deplină. Psihoterapia poate fi aplicată
individual sau în grup.
Jocul (ludoterapia) se constituie ca modalitate terapeutică
 pentru toate categoriile de
deficienţi, realizându
-
se numeroase funcţii distractive ce duc la crearea unor dispoziţii şidetermină deconectarea de
la situaţiile tensionate şi traumatizante. Formele de terapie bazate pe loisir contribuie
la depistarea şi pătrunderea în intimitatea complexă a Eului subiectului, amecanismelor
motivaţionale şi a resurselor afective, în stabilirea relaţiilor grupale de
a
ntrenare în activitate şi de formare a sistemului atitudinal, ceea ce facilitează
proiecţia personalităţii. Asemenea forme întăresc procesul formativ al psihoterapiei şi
contribuie larefacerea psihofizică a subiectului, facilitând aportul diverselor modalităţi
compensatorii,
ducând în timp la recuperare.
Recuperarea prin terapie
ocupaţională
 
La diferitele categorii de deficienţi, cele mai semnificative terapii ocupaţionale suntludoterapia,
meloterapia, terapia prin dans şi ergoterapia. Unii deficienţi manifestă interes

 pentru muzică, pictură, dans, ceea ce duce la ideea alcătuirii unor grupuri care să fie
interesatede astfel de activităţi. Forma principală de terapie ocupaţională o constituie
ergoterapia, adicăintegrarea subiecţilor într 
-o activitate cu
caracter social, în care să
-
şi valorifice la maximum potenţialul psihic şi fizic restant.
 
Importanţă majoră o constituie respectarea condiţiei de a ţine seama de tipuldeficienţei, vârsta,
sexul, cât şi de depistarea
 
modalităţilor de stimulare a funcţiil
or intacte,
 posibilitatea de a compensa lipsa de activitate a funcţiilor deficitare. Important este,
deasemenea, ca activitatea desfăşurată să se apropie cât mai mult de condiţiile şi
formele demuncă obişnuite, pentru a se forma deprinderile şi abilităţile necesare integrării
profesionale şisociale. În acelaşi timp se urmăreşte ca prin ergoterapie să se înlăture unele
comportamente puerile, aberante, ca şi tulburările afectiv
-
emoţionale, precum şi stimularea activităţii psihomotorii şi adaptarea unor obi
ceiuri sociale integrativ
 – 
 adaptive.
Efectele optime ale recuperării se pot aprecia atunci când subiecţii deficienţi îşidezvoltă o serie
de capacităţi fizice şi abilităţi care îi fac apţi pentru:
 
 – 
 
o oarecare autonomie personală;
 
 – 
 exercitarea unei o
cupaţii sau profesii, eventual
 
a unor operaţii de muncă fizică;
 
 – 
 
comportamente adecvate la diferite situaţii, ceea ce facilitează integrarea socială;
 
 – 
 comunicare prin limbaj oral sau scris, printr-
o continuă înţelegere a lumii înconjurătoare şi
a re
laţiilor cu alţii;
 
 – 
 
dezvoltarea unor opţiuni, atracţii, preferinţe şi chiar interese cât mai diverse;
 
 – 
 
dezvoltarea simţului de responsabilitate şi de autoconducere;
 
 – 
 
formarea unor capacităţi de a aprecia şi de a prevedea desfăşurarea situaţiilor v
iitoare;
 – 
 
însuşirea abilităţilor locomotorii şi a dexterităţilor manuale.