LUDOTERAPIA

Jocul
 modalitate de relaţie între subiect şi lumea
obiectelor sau fiinţelor
 constituie formula primară a acţiunii umane
 este rezultatul unei coexistenţe subiect-lume şi
este generat ca acţiune de interstimulare
afectivă
 valorifică: activităţile perceptive, senzorio-
motorii, verbale, afective, intelectuale, de
construcţie, de expresie corporală şi estetică.
 Triada ludică piagetiană
 jocul-exerciţiu
 jocul simbolic
 jocul cu reguli
 fiecare tip de joc reprezinta o anumită
etapă de dezvoltare
 in toate cele trei comportamente ludice
predomină asimilarea, dar aceasta se
realizează prin semne diferite
 Jocul-exerciţiu nu face apel la reprezentări ci la
activităţi şi acţiuni plăcute, uşoare.
 Jocul-simbolic implică reprezentarea unui
obiect absent, schema simbolică nefiind altceva
decât o reproducere a schemei senzorio-motorii
în absenţa obiectului şi a contextului obişnuit.
 Jocul cu reguli implică relaţii sociale şi
interindividuale
 Criteriile de alegere a
materialului
 ţin seama de valoarea funcţională,
experimentală, de structurare şi de
socializare a jocului ales
 Valoarea funcţională corespunde adaptării
materialului de joc la jucător cu menţiunea că a
se juca sub nevoile sale de joc ne pune în
situaţia de a plictisi, de a dezinvesti jocul de
plăcerea care trebuie în mod normal să-l
însoţească.
 Valoarea experimentală acoperă tot ceea
ce ţine de angajarea gândirii în activitatea de joc,
experienţe de descoperire active şi concrete ca
şi demersul logic care se va construi îmbogăţind
viaţa intelectuală .
 Valoarea de structurare a materialului
desemnează aportul de utilizare a acestui
material la construcţia personalităţii, a vieţii
afective, a vieţii interioare.
 Acestea constituie bazele interioare ale
autonomiei în viaţa cotidiană.
 Dimensiunea simbolică a jocului favorizează
autonomia, dându-i o semnificaţie pentru individ
fără a-l reduce doar la acte realizate la cererea
celorlalţi.
 Valoarea de relaţie, de socializare corespunde
ocaziilor pe care le furnizează materialul de joc de
a intra în relaţie cu cei din jur, de a se situa
progresiv şi de a-şi găsi locul său descoperind
locul şi rolul celorlalţi.
 Această valoare a jocului o găsim atât în jocurile
de imitaţie a comportamentelor cât şi în jocurile
de rol.
 Regulile momentane au durată limitată, rolul este
reciproc sau regulile de urmat sunt acceptate cu
plăcere fără greutatea constrângerilor sociale
reale.
 “Sancţiunile” legate de legile vieţii nu au un
caracter definitiv, exclusiv.
 Jocul
 îl ajută pe copil să-şi exprime gândurile, emoţiile,
temerile, dorinţele
 îi oferă sentimentul autonomiei
 este perceput ca activitate plăcută, securizantă
 erorile nu au consecinţe serioase, aceasta fiind una din
condiţiile sale esenţiale
 poate să se desfăşoare doar într-un cadru sigur –
spaţial, temporal – astfel încât copilul să ştie când
începe, când se termină jocul şi care sunt regulile
acestuia
 Tehnicile folosite

 se pot adapta pentru atingerea diferitelor obiective

caracteristice problemelor variate care apar la copii: -
tulburari emoţionale cauzate de abuz fizic si sexual;
- abandon;
- boli acute si cronice;
- deficienţe motorii, senzoriale ;
- situaţii de deces în familie;
- tulburări de comportament sau modificarea
cogniţiilor dezadaptative rezultate din diferite experienţe
traumatice
 Tehnici de evaluare prin joc
Obiective :
 evaluarea nivelului de funcţionare înainte de
dezvoltarea problemei
 dezvoltarea problemei
 stabilirea nivelului actual de funcţionare şi simptomele
prezente
 identificarea sentimentelor şi gândurilor legate de
problemă
 descrierea familiei – se poate afla din reacţia familiei
tipul de relaţionare, ataşamentul, eventualele
probleme pe care le-au avut, la rândul lor, părinţii
1. tehnici proiective:
 analiza afirmaţiilor spontane (ex. copilul vorbeşte despre
ce înseamnă a fi „om rău“)
 analiza desenului – din care aflăm distorsiuni legate de
gândurile despre problemă
 analiza jocului spontan
 utilizarea unui al treilea personaj mediator de la începutul
interviului

 interviul, respectiv analiza şi evaluarea funcţională a

simptomatologiei sunt îngreunate de comunicarea
deficitară între terapeut si copil
 primul este adesea directiv, intruziv, cel de-al doilea este
nonasertiv şi se află încă sub şocul evenimentelor.
 frecvent, când un consilier are în faţă un copil adus de
părinţi la cabinet, şi încearcă să afle cum, respectiv ce
simte şi gândeşte legat de anumite persoane, situaţii,
evenimente, eşuează în stabilirea unei comunicări
eficiente
 Ex.:
Terapeutul : - Cum te descurci la şcolaă ?
Copilul : - Bine.
Terapeutul : - Care sunt activităţile tale preferate ?
Copilul : - Să mă joc cu maşinuţe.
Terapeutul : - Cum te simţi acum când tatăl tău e plecat ?
Copilul : - Nu ştiu.
 recurge la crearea unei ,,zone neutre’’ între terapeut şi
copil, prin care comunicarea devine indirectă
 aşezăm între noi şi copil, pe un scaun, un animal de
pluş, o jucărie preferată de el, care va fi un fel
de ,,purtător de informaţii’’
 atât terapeutul cât şi copilul vor împărtăşi o experienţă
legată de o ,,a treia persoana’’, care îi uneşte, dar, în
acelaşi timp, îi separă – pentru că nu presupune un
schimb direct de replici
 Terapeutul : ,,- Dragă ,,Moş Martin’’, te rog să-i transmiţi
lui Adi că mă bucur că a reuşit să vină azi impreună cu
mama lui la cabientul meu…. Te rog să-l mai întrebi de
ce este atât de trist ?’’ (comportamentul nonverbal al
terapeutului este îndreptat înspre ursuleţ când adresează
întrebările, similar cu al copilului)
 Copilul : - ,,Moş Martin’’ să-i spui că nu sunt chiar atât de
trist …poate puţin aşa… pe tatăl meu’’
 Terapeutul : - ,,Moş Martin’’ te rog întreabă-l pe Adi cum
l-a supărat tatăl lui ?’’
 Copilul : - ,,…da, aşa…. că mi-a promis azi că mă va lua
de la şcoală.... şi până la urmă tot n-a venit el … a venit
bunica ..’’
 acest joc informal, împărtaşit nu are deloc conotaţie
ameninţătoare;
 el elimină tensiunea comunicării directe, faţă în faţă, ci
permite consilierului să construiască o relaţie personală,
dar structurată
 dacă vârsta copilului este sub 5 ani, în urmatoarele 2-3
sedinţe se continuă comunicarea prin ,,a treia persoana’’,
iar pe masură ce se constituie relaţia terapeutică se va
renunţa la ea
2. tehnici interactive: comunicarea are loc intre copil şi
terapeut pe teme problematice în cadrul unui joc în care
fiecare substituie un personaj sau obiect, preia un rol
etc. - mai târziu devine jocul de rol (fără obiecte
concrete)
3. desenul :
- este o modalitate externă de reprezentare a
cunoştinţelor despre diferite aspecte ale realităţii, prin
care copilul oferă indirect prezentarea problemelor care
îl frământă
- foarte util la copiii care nu comunică verbal (din
motive diferite : psihologice, psihomotorii etc.)
4. biblioterapia : povestea si basmul terapeutic
5. jocul cu papuşi si marionete (joc dramatic)
6. jocul cu obiecte confecţionate de copil
 I. Tehnici interactive
1. Realizarea unor constructii din Lego sau Large Bricks
(Lincabrics).
 Frecvent când copiii desfăşoară astfel de activităţi
verbalizează ceea ce le trece prin minte.
 Exemplu: un copil (5 ani) a construit din piese Large
Bricks o casă. Terapeutul i-a sugerat apoi că este casa
lui, unde are controlul deplin asupra celor care locuiesc.
Copilul i-a răspuns că şi-ar lăsa mama, tatăl şi bunica să
stea în casa respectivă, dar nu toţi în acelaşi timp.
 Terapeutul urmează să deschidă discuţia despre
persoanele pe care nu le-ar lăsa să stea în acelaşi timp
în casă.
2. ’’Casa papuşii’’ – se improvizează într-un colţ al
camerei o casă, cu mobilă, lucruri şi păpuşi de mărime
medie.
- terapeutul îi cere copilului să aşeze mobila din
casa păpuşii cât mai asemănător posibil cu cea de
acasă.
- i se cere să selecteze din păpuşile pe care le are
la dispoziţie ,,membrii’’ familiei sale, să-i trimită pe toţi la
culcare şi apoi să-i prezinte casa terapeutului, să-i
descrie o zi obişnuită din viaţa familiei, o zi din weekend
sau una anume care îl interesează pe terapeut.
- tot aici se pot investiga şi strategiile alternative la
care apelează copilul :
 ,,Deci, ce se întamplă când … ?’’
 ,,Ce crezi că s-ar întâmpla dacă … ?’’

Utilizare : explorarea relaţiilor din cadrul familiei, evaluarea

problemei în abuz fizic si sexual
3. ,,Ora dedicată copiilor’’ – un spaţiu foarte sigur în care
copilul nu este întrerupt în activităţile sale, se simte liber
să se joace, să facă deranj, să stea pe carpetă, să
arunce obiecte şi lucruri, să picteze şi să deseneze.
 Copilul descoperă aici că jocul lui este respectat, că
gândurile şi sentimentele lui valorează, că sunt luaţi în
serios. De asemenea se dezvoltă sentimentul de
autovalorizare şi respectul de sine.

 Utilizare: în evaluarea copiilor care provin din familii

disfuncţionale – violenţa domestică, abuz (învăţarea
unor comportamente agresive, violente), părinţi divorţaţi
etc.
4. ,,Bolul cu apa’’ - prima dată se investighează prin
diverse metode şi întrebări ce anume apreciază copilul la
o persoană (din familie sau nu) : dragoste, atenţie, timp
petrecut impreună, mângâiere ; după care se reprezintă
aceste aspecte prin confetti, cartoane sau hârtii colorate
de copii, figuri geometrice (“good stuff“).
 Într-un bol de sticlă se toarnă apă sau materialele mai
sus amintite.
 Toţi membrii familiei sunt reprezentaţi în acest joc prin
pahare.
 Cu cât un pahar are mai multă cantitate, cu atât acea
persoana este mai apreciată.
 Dacă oferă ceva din paharul său unei alte persoane el va
trebui sa primească aceeaşi cantitate înapoi în bol, ceea
ce ar ilustra o relaţie echilibrată.
Exemplu: cazul unui copil de 6 ani care prezentă gelozie
pentru fratele mai mic în privinţa atenţiei din partea
părinţilor - răspunsurile lui în cadrul acestui joc au
fost următoarele :
 în situaţia în care mama ar împărţi acel ,, good stuff’’ el
ar primi doar jumtătate de pahar, pe când tatăl şi fratele
lui ar primi paharele pline
 dacă el ar împărţi conţinutul bolului, i-ar oferi mamei
paharul plin, chiar dacă în paharul lui nu ar mai rămâne
nimic. Acest lucru semnifică percepţia dragostei sale faţă
de mamă, dar care nu e răsplătită în aceeaşi măsură
 dacă tatăl este cel care împarte conţinutul bolului, mama
si fratele lui ar primi mai mult decât el. Când aceştia nu
sunt prezenţi copilul este convins că va primi mai mult.
 fratele lui mai mic a primit de la toţi mai mult însă nu a
oferit nimic înapoi (are 15 luni).
Utilizare: evaluarea copiilor care primesc atenţie redusă
din partea părinţilor, gelozie între fraţi, alte conflicte
familiale.
5. Mozaicul (pentru copii mai mari de 9 ani )
 Copilului i se pun la dispoziţie un set de mozaicuri sau
figuri geometrice de diferite forme şi culori, care se
potrivesc perfect unele cu altele, se pot atinge parţial
sau nu se ating deloc.
 I se cere sa aleagă atâtea piese câţi membrii există in
familie (pentru copii i se recomandă sa aleagă piesele
mai mici şi in forma de triunghi, iar pentru adulţi piesele
în formă de romb şi mai mari).
 Consilierul îi explică acestuia printr-un exemplu că din
combinarea pieselor se poate obţine un model al
familiei.
 Mai departe copilul este rugat să realizeze modelul
propriei familii utilizând piesele selectate anterior.
 Exemplu: B. (7 ani) locuia impreună cu bunica pâna
mama sa i-a cerut custodia. În cadrul evaluării a aşezat
mozaicul care îl reprezenta pe el mult mai aproape de al
mamei decât de al bunicii.
 II. Desenul
1. desenul casei – casa reprezintă elementul cel mai
frecvent în desenele copilului – poate dezvălui
problemele afective, comportamentale, familiale.
 Este de luat în seamă situaţia în care casa este prea
mică (denotă timiditate, ataşament anxios, sentiment de
inferioritate) sau este prea mare (stăpânirea
impulsurilor, sete de afectivitate).
 Poate fi izolată sau poate lua forma unui castel.
 Se analizează ferestrele, drumurile care duc spre casă
(la copiii labili se poate termina brusc, colorat cu negru
sau cu rosu)
2. testul familiei – conţine două părţi:
 1. pe o foaie A4 i se cere copilului să deseneze o familie,
fără alte explicaţii
 2.pe altă foaie i se cere să deseneze familia sa proprie.
 Prima familie reprezintă de obicei familia ideală în care
copilul işi proiectează dorinţele, iar cea de-a doua
reprezintă familia trăită, unde apar relaţiile reale între
membrii. Aici se proiectează sentimentele.
3. kinetic family drawing – i se cere copilului să-l deseneze
pe fiecare membru al familiei ocupându-se cu ceva.
 Permite evaluarea relaţiilor copilului cu mediul familial. Se
observă : poziţiile geometrice ale membrilor familiei în
relaţie reciprocă, îmbrăcămintea lor, faţa (este un element
foarte important în evaluarea emoţiilor percepute de copil)
Utilizare : în cazul suspiciunilor de maltratare, în caz de
divorţ sau la retragerea copilului dintr-o instituţie.
III. Jocul cu păpuşi
 Terapeutul lasă copilul sa-şi aleagă o
jucărie din cameră şi îi cere să-şi
imagineze că el ar fi pentru un moment
acea jucărie. Este întrebat ce i-ar plăcea
să facă, ce nu i-ar plăcea, ce simte faţă
de anumite situaţii din familie,
evenimente, persoane.
 Terapeutul creează o scenă de familie
în ,,Casa papuşii’’ şi îi spune copilului
că ,,în familie există o ceartă’’.Copilul
urmează să descrie ce s-ar petrece în
familia sa într-o astfel de situaţie.
 Tehnici utilizate în terapie

I. Tehnici interactive
1. ,,Totul despre mine’’ – se foloseşte un zar care
indică numărul de spaţii deplasate de un jucator pe o
planşă.
 Când ajunge la un pătrat, copilul ridică o carte
pe care e notată o întrebare sau o propoziţie
incompletă – fie raspunde, fie completeaza
propoziţia.
 Cărţile sunt aranjate de la simple (,,Care e culoarea
ta preferată ?’’) la complexe (legate de sentimente
mai dureroase pentru copil).
Utilizare: în terapia de doliu, terapia copiilor cu tulburari
emoţionale.
2. Telefonul – în acest joc se folosesc două telefoane plasate în două
camere separate.
 Consilierul aşteaptă într-o cameră să-l sune copilul (dacă nu e sunat
în 10 minute, preia el initiaţiva şi invită copilul la ,,ceai’’ sau
la ,,magazin’’ – în acestă situaţie jocul cu telefonul e sistat şi se
alege altceva).
 Conversaţia începe, de obicei, prin stabilirea rolurilor fiecăruia (de
către copil) - ,,eu sunt….’’, ,,tu eşti…’’.
 Treptat, personajul interpretat de terapeut va propune un joc prin
telefon ,,Intrebare şi răspuns’’ , interlocutorul având sarcina de a
oferi un răspuns sincer.
 După fiecare întrebare, rolurile se schimbă. La început terapeutul
pune întrebări mai simple ,,cum îţi petreci timpul liber ?’’, mai apoi,
trece la aspecte mai dureroase pentru copil - ,,când ai vazut-o
ultima oara pe mama ta ?’’(la terapia de doliu). Dacă copilul simte
că nu poate să vorbească de mama lui încă, închide telefonul.
 Acest joc are avantajele evitării contactului vizual dintre copil şi
terapeut şi faptul că îl ajută pe copil să reechilibreze balanţa
de ,,forţe’’ dintre cei doi. De asemenea, copilul controlează
conversaţia – când doreşte să o sisteze, închide pur şi simplu
telefonul.
3. Exprimarea agresivităţii prin lovirea unei perne sau sac
din burete cu o rachetă de tenis.
 Copilul poate fi întrebat dacă exită cineva pe care ar dori
să-l bată aşa.
Utilizare : terapia copiilor cu tulburări de comportament
4. Pentru doliul foarte indelungat la copii: desenarea
imaginii persoanei decedate (mama, tata, bunica,
fratele), îngroparea in nisip, confecţionarea unui album cu
imagini şi amintitri despre acea persoană.
5. Tehnica scaunului gol: copilul este rugat sa-şi
imagineze că pe un scaun din faţa lui se află
persoana/părintele căruia ar vrea să-i transmită anumite
gânduri şi sentimente.
II. Desenul
 Desenul provine din psihoterapia catharctică, prima
utilizare a acestuia fiind fost de catre H.Morgenstein.
 Cele mai bune rezultate se pot obţine între 6 si 11 ani.
 Este un instrument de dezvăluire a sentimentelor şi
gândurilor legate de problemă.
 Se pot utiliza caiete de lucru, caiete de colorat
personalizate.
 Copiii sunt rugaţi să exprime prin desen, în mod gradat,
aspectele problemei, de la cele mai puţin anxioase la
cele mai puternic anxioase.
 Este un demers de desensibilizare progresivă
 Este foarte importantă continuarea desenării : copilul să
deseneze imaginea evenimentelor de după traumă (ex.
cum pune capăt acestor experienţe cu bine, cum au
părinţii încredere în el, cum se vor corecta gândurile pe
care le-a avut pâna acum)
- de multe ori copilul îşi exteriorizează adevărata sa
personalitate prin desenarea unui personaj care se
comportă aşa cum el nu are voie. În general desenează
un dublu mult mai tânăr decat el (cu cât e mai tânăr cu
atât e mai răsfăţat).
- Copiii dificili şi elevii slabi sunt mai degrabă senzoriali.
Desenele lor au un amalgam de culori vii, aproape
palpabile, cu abundenţă de detalii.
 Desenul copilului psihotic – este un copil care trăieşte
într-o lume interioară creată de el
 detalii grafice caracteristice : spirale, combinarea liniilor
în paralel, pânze de paianjen, scări, ceasuri.
 obiectele sunt juxtapuse, fară raport între ele, fixe, liniile
sunt puternice si temele sunt în general violente
(animale sălbatice, capete de morţi, inundaţii).
 adesea vrea să-şi închidă opera şi să o împacheteze cu
sfori, agrafe etc.
III. Poveştile terapeutice
 Basmele terapeutice conţin poveşti metaforice
adresate copilului care are o anumită problemă, dar
într-o manieră indirectă, astfel încât si un copil anxios
le poate utiliza.
 Personajele principale sunt animale domestice sau
personaje familiare şi securizante pentru copil.
 Dau curaj în dezvăluirea problemei.
 I se pot citi basme analoge cu problemele lor sau se
pot citi povestiri păpuşilor cu care se joacă si cărora
anterior le-a transpus problema ca fiind a lor.
Avantajele citirii poveştilor despre problemă, traumă :
 ajută copilul să înţeleagă că nu sunt singurii care suferă,
nu sunt singuri cu gândurile lor, „s-a întâmplat cu atât de
mulţi copii încât s-au scris şi cărţi despre aceştia“
 multe poveşti accentuează aspectele pozitive ale
problemei – chiar dacă mulţi copii au avut problema
aceasta, mereu au fost ajutaţi de cineva
 este modalitatea de încurajare a dezvăluirilor
 ajută la exprimarea gândurilor si emoţiilor prin modelare
IV. Jocul cu marionete si păpuşi
 Joc structurat în care se pot alcătui scenarii cu păpuşi
cu care copiii comunică, eventual le distrug.
 Obiective :
 observarea convingerilor distorsionate şi a
comportamentelor dezadaptative
 corectarea acestora
 însuşirea unor deprinderi de comportament preventiv
V. Jocul cu obiecte confecţionate de copil
Modelul Nottingham – Elisabeth Newson
 Sesiunea de terapie durează o oră şi are două secţiuni
inegale ca întindere temporală, dar care se realizează
mereu în aceeaşi ordine :
a. „creează o lume“
 dă ocazia confecţionării unei lumi cu propriile mâini, din
nisip pe o tablă de aluminiu (75x50x7 cm).
 in această lume, copilul reprezintă autoritatea, decide
dacă se plasează pe sine în joc sau nu, alege un obiect
care să îl reprezinte (un animal) sau o locaţie.
 are la dispoziţie apa pentru a modela nisipul în vederea
construirii unor munţi, podişuri, case.
 îşi poate popula lumea cu oameni (papuşi) de vârste
diferite, forme umanoide neobişnuite (roboţi, zei, stafii),
animale domestice şi sălbatice, mobilier de uz casnic,
obiecte tipice unui spital şi obiecte de construcţie (pereţi,
copaci, râuri etc.)
 În prima şedinţă i se arată copilului setul de jucării şi
sarcina. Dacă întâmpină probleme (de ex. este rusinos)
consilierul pune primele piese la indicaţia copilului.
Exemplu : „eu nu mă voi putea juca cu astea, mă voi
plictisi, stiţi că eu mă plictisesc repede“
 Din aceste prime observaţii se pot extrage informaţii
despre imaginea de sine, stima de sine şi
autoeficacitatea percepută a copilului (copilul din
exemplu exprima părerea altora despre el).
 După ce copilul începe, consilierul îl observă, nu îl
întrerupe, comunică cu el doar dacă este întrebat şi
interpretează toate actele sale (verbale sau non-verbale).
Când copilul a terminat se cere raportul despre ce se
întâmplă în lumea lui, cum se petrec lucrurile în diferite
zone, cine este X, ce face Y, cine eşti tu.
 Evaluarea se face prin fotografierea diferitelor faze ale
lumii, pentru a putea urmări cursul ideilor în terapie (e
posibil să existe idei repetate sub diferite forme).
b. Secţiunea de psihodramă este bazată pe joc de rol.
 Are loc într-o cameră special amenajată, cu obiecte moi
de jucărie, de mărime suficienta pentru a le putea utiliza
în joc ; cu o casă de joc de mărimea copilului ; cu o
platformă pe care se poate căţăra ; cu accesorii (pălării,
haine pentru barbaţi şi femei, peruci etc.) pentru ca
acesta să poată schimba roluri ; cu animale salbatice,
domestice.
 Această secţiune oferă posibilitatea de a intra realmente
într-o lume creată de copil, spre deosebire de prima,
care i-a permis să rămână într-o anumită măsură detaşat
de problemă (putea sa nu se reprezinte în lumea lui).
 Este un joc interactiv în care terapeutul se pune în rolul
pe care copilul l-a indicat şi pune următoarele întrebări :
- „tu spui că eu sunt X. Sunt băiat sau fată ? Sunt
bucuros sau trist ? Am vreun secret ?“
- acestea sunt tactici de a ajunge la problemă.
 Această secvenţă permite, chiar daca la un nivel de joc,
exprimarea comportamentelor agresive (lovire, rănire).
Utilizarea:
 exprimarea sentimentului de control, descoperirea
unor laturi ale unor relaţii
 descoperirea autoblamării
 descoperirea unor gânduri şi comportamente
dezadaptative
 oferă copilului un limbaj alternativ pentru a exprima
ce simte, ce dă cursivitate gândurilor (pe care
poate singuri nu le înţeleg)
 Tehnici terapeutice
 Baloanele furiei – tehnică directivă bazată
pe teoria modificării cognitiv-
comportamentale, individual sau în grup
 axată pe manifestarea furiei
 materiale: baloane
 i se explică faptul că balonul este corpul,
iar aerul din interior furia
 după ce balonul este umflat se pune
întrebarea: poate să iasă sau să intre
aerul în balon?
 Apoi ce se întâmplă dacă aerul este blocat
în balon?
 Cum ar fi ca balonul ar fi creierul, iar furia
adică aerul ar fi în interiorul capului, ar mai
putea să gândească normal?
 I se cere copilului să tropăie pe balon
până ce acesta explodează și tot aerul
iese
 Oare ar putea fi o metodă de descărcare a
furiei? De ce da/nu?
 Dacă balonul ar fi o persoană, explozia ar
fi un act agresiv
 I se cere apoi să umfle un alt balon, ținut
de data asta cu mâna la capăt, aerul fiind
eliberat puțin câte puțin apoi închis din nou
 ”Balonul este mai mic? A explodat? A
rămas întreg în timp ce furia a ieșit?”
 Balonul a fost în siguranță, la fel și oamenii
din jur
 Repetarea exercițiului de mai multe ori
 Tehnica poate fi folosită cu copii cu ADHD,
cu copii care controlează greu furia
 Orașul de carton
 Cutii simple, încurajând definițiile
autogenerate ale obiectelor sau pot fi
pictate și structurate, să semene cu
vehicule (autobuze, mașini, trenuri,
avioane), locuințe, locuri secrete, costume,
haine
 Copilul trebuie să își imagineze ce
reprezintă cutiile, terapeutul poate să-i
evalueze îngrijorările, preocupările
 Cu ajutorul cutiilor crește probabilitatea de
implicare a copiilor din proprie inițiativă
 Manipularea cutiilor oferă o modalitate
plăcută de a stăpâni abilitățile motorii și
expresivitatea prin cățărarea în cutii,
târâtul printre ele, organizarea lor
 Utilitate în cazul copiilor cu TSA care
rătăcesc fără țintă
 Copii cu ADHD și tulburări disruptive ale
comportamentului
 Crearea ”tunelelor” permite scenarii pe
tema urmăririi
 Copii cu atitudini defensive
 Anxietate de separare, mutism electiv,
tulburări de anxietate (inclusiv fobii
specifice)
 Etichetele adezive ale sentimentelor – îi
ajută pe copii să:
 identifice și să exprime emoții
 normalizeze și să valideze sentimentele
 înțeleagă că oamenii trăiesc diferite stări
emoționale
 Terapeutul și copilul pe podea, pe o coală
mare de hârtie se desenează conturul
corpului copilului, carioci, etichete adezive
 Se prezintă activitatea legată de
sentimente plăcute sau neplăcute
 ”Ce te face să te simți fericit?”
 ”Când mama îmi cumpără ceva bun”
 ”Unde simți fericirea în corpul tău?”
 ”Peste tot” – folosirea etichetelor pe corp
 ”Cum e sentimentul de tristețe?”
 ”Când ceilalți copii nu se joacă cu mine”
 ”Unde simți tristețea în corp?”
 ”În inimă” – lipirea etichetelor
 Poate fi în același mod realizată pentru
furie, mândrie, frică