Tulburarile de limba- Dislalia

In vorbirea cotidiana apar frecvente deficiente de pronuntie. Dintre acestea, deficientele determinate de incapacitatea de a articula corect anumite foneme in vorbirea spontana si in reproducerea dupa model a cuvintelor si a silabelor constituie grupa dislaliei. Prin termenul de dislalie majoritatea autorilor ( Gutzman, Froschels, Seeman, Hvattev ) opereaza o delimitare intre tulburarile de articulatie si cele de ritm si de cursivitate a vorbirii, caracteristici tahilaliei si balbaielii.In cadrul dislaliei se cuprind toate devierile de la pronuntarea normala a sunetelor vorbirii ca denaturarea, substituirea, omiterea si inversarea locului sunetelor in locul sunetelor in silabe si in cuvinte. Dislalia este, prin urmare, o tulburare de limbaj caracterizata prin incapacitate totala sau partiala de a emite se de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau in combinatiile fluente ale vorbirii.Fiind caracterizata prin pronuntarea defectuoasa a unuia sau a mai multor foneme, dislalia apare ca o tulburare in aspectul fonetic al vorbirii.Devierile dislalice de la normele de pronuntie a fonemelor afecteaza doar aspectul fonetic al vorbirii, dar nu si integritatea functiilor sale fundamenale. Tulburarea unitatii dintre forma si continutul vorbirii constituite, prin urmare, caracteristica esentiala a vorbirii dislalice.Tulburarile de articulatie ale sunetelor vorbirii nu apar insa intotdeauna intr-o forma pura, ca o tulburare independenta. Ele apar adeseori in cadrul altor tulburari de limbaj, fiind numai un simptom al acestora.Tulburarile de articulatie izolate si cele care apar in cadrul altor tulburari de limbaj, considerate impreuna, primesc in diferite limbi denumiri proprii al caror corespondent romanesc il constituie termenul de pelticie.Denaturarea sunetelor de catre copii prin imitarea unui model greist de pronuntie al adultilor, constituie un exemplu pentru primul caz, in care dislalia apare ca o entitate independenta.La copiii dislalici de varsta presolara si scolara cu dezvoltare psiho-somatica normala, tulburarile de articulatie constutuie de cele mai multe ori unicul defect de vorbire. Dislalia poate sa apara insa la aceeasi persoana in combinatie cu alte forme ale tulburarilor de limbaj. O asemenea dubla deficienta de limbaj o constituie asocierea dislaliei cu balbaiala. Desi in asemenea cazuri, balbaiala poate constitui numai o complicatie psihica a dislaliei, cauzata de fixarea obsesiva a atentiei asupra dificultatilor de pronuntie a unor sunete, tratamentul sau nu se reduce la corectarea dislaliei. Tratamentul logopedic al tulburarilor asociate de pronuntie, scriere si citire, prezinta, in mod evident, o mai mare complexitate decat cel al unor forme simple de dislalie. La un copil mic acest tip de vorbre poate fi amuzant si atractiv, dar numai pana la o anumita varsta ( 4 5 ) de la care adeseori incepe sa devina atat de iritantincat il expune la diferite apostrofari si admonestari ale parintilor si chiar ale unor cadre didactice. Copilului i se pretinde sa deschida mai tare gura, sa vorbeasca mai clar. Uneori este luat in deradere, certat si chiar pedepsit pentru pronuntarea sa defectuasa. Vorbirea dislalica poate cauza copilului de varsta scolara dificultati in insusirea scrierii si citirii constituind prin aceasta o cauza frecventa a insuccesului scolar si chiar a repetemtiei. In cazuri mai rare de dislalii universale, vorbirea copiilor poate fi denaturata intr-o asemenea masura incat sa devina total inaccesibila comunicarii verbale, ceea ce le creaza dificultati de incadrare in scolile de masa. In procesul de achititie a vorbirii, orice copil trece printr-o perioada in care nu poate sa reproduca corect, pe baza de imitatie, caracteristicile acustico - articulatorii ale sunetelor auzite. Dina ceasta cauza el denatureaza aspectul fonetic al unor cuvinte. Aceste denaturari fonetice ale vorbirii au un caracter temporar, tranzitoriu si in mod normal, concomitent cu dezvoltarea capacitatii de perceptie auditiva si de articulatie, ele dispar treptat, intr-o anumita succesiunew ce tine de complexitatea structurii acustico-articulatorii a sunetelor, formand grupa dislaliilor fiziologice sau de dezvoltare . Totusi, la unii copii, dislalia de dezvoltare depaseste limitele fiziologice, tulburarile de articulatie a fonemelor mentinandu-se dincolo de limita de toleranta ( 4 5 ani ). Adeseori ele se

transforma intr-un defect de articulatie persistent primind o semnificatie defectologica. In numeroase cazuri macanismul prin care se produce dislalia persista consta din fixarea unei articulatii infantile, despre care subiectul nu este constient. Sub aceasta forma dislalia fiziologica, de dezvoltare se paote transforma si trece treptat in cea defectologica, a carei caracteristica esentiala consta in neconcordanta dintre modul de pronuntie si varsta celui care vorbeste, cat si in stabilitatea pronuntiei defectuoase. Printre dislaliile care nu se corecteaza le la sine fara un tratament logopedic adecvat, amintim: Pronuntia laterala a sunetelor ( in special sigmatismele laterale ) Pronuntia nazala, rinolalica cu caracter polimorf; Tulburari de pronuntie ale sunetelor post palatale ( c, g, h ); Tulburari de sonorizare ( desonorizare a consoanelor sonore b, d, g, v, z, j, etc.) Interentalismul multiplu ( s, z, t, s, j, t, d, etc. ) Dislalia este cea mai raspandita forma a tulburarilor de limbaj, nu numai pentru copii, ci si printre adulti. Explicatia frecventei sale rezida in dificultatile de diferentiere auditiva si e realizare a cooncordarilor precise, rapide si de mare finete ale aparatului fonator si articulator, necesare pentru emiterea si coarticularea sunetelor in fluxul vorbirii cursive. Orice nereusita in realizarea acestei operatii se soldeaza cu greseli de articulaie, care pot fi intalnite si in vorbirea adultilor, chiar si printre persoane cu pregatire superioara. Frecventa dislaliei este foarte mare la copiii de varsta prescolara, varsta la care tehnica vorbirii este inca intr un proces de constituire. Acesata frecventa scade treptat, in mare masura ca rezultat al aplicarii, in conformitate cu programa invatamantului prescolar, a unor exercitii de dezvoltare a vorbirii, dar cu toate acestea procentul dislalicilor ramane destul de ridicat si printre copiii de varsta scolara mica. In primele clase elementare dislalia se reduce simtitor, mai ales sub influenta pe care o exercita asupra pronuntiei exercitiilor de analiza si de sinteza a sunetelor din civinte, efectuate in cadrul orelor de limba romana, la lectiile de citit si scris. Concomitent cu descresterea frecventei scade treptat si gradul de complexitate al dislaliei. Pronuntarea defectuoasa a mai multor sunete se insumeaza intr-un numar mult mai mare la copiii de varsta prescolara si descreste treptat devenind mult mai rara la scolari. Treptat unele forme de tulburari extinse, generalizate ale articulatiei se delimiteaza si se reduc la forme mai simple. Unele forme de dislalie polimorfa sau multipla, evolueaza treptat in forme simple monomorfe. Clasificarea dislaliei Tulburarile de vorbire caracteristice dislaliei, aparent asemanatoare sub aspectul exterior al simtometologiei lor, prezinta intre ele la o analiza mai profunda a cauzelor determinante si a mecanismelor implicate, importante deosebiri calitative. Precizarea pe baza acestor deosebiri calitative a unor forme specifice de dislalie constituie o veriga primara si esentiala, care asigura cheia succesului in procesul psiho pedagogic de corectare a dislaliei. Unele insuccese in munca logopedica de corectare a vorbirii dislalice provin din ignorarea acestor deosebiri calitative. Cele mai utilizate criterii de clasificare a dislaliei sunt: cel simtomatologic si cel etiologic. Clasificarea simtomatologica a dislaliei Dislalia prezinta variatii sub aspect simtomatologic si se grupeaza dupa urmatorii factori: Aspectul exterior, fonetic, al tulburarilor de articulatie a sunetelor; Raportarea la fonemul denaturat, omis sau inlocuit; Gradul de extindere al tulburarilor de articulatie;

Structura articulatiei deficitare; Prin aspectele esterioare, fonetice, tulburarile de articulatie ale sunetelor vorbirii, prezinta o mare diversitate si se grupeaza in forme specifice: denaturarea sonoritatii sunetului intr-o asemenea masura incat acesta nu mai corespunde cu structura articulatorie a sonoritatii sale normale: pronuntarea redusa, eliptica, in special a grupelor consonatice, prin omisiuni de sunete sau de silabe ( de exemplu, catana in loc de castana ), denumita moghilalie; inversarea locului sunetelor in silabe si in cuvinte ( spe exemplu crapa in loc de capra; potogan in loc de topogan, etc. ) substituirea, inlocuirea unui sunet din cuvant cu un alt sunet articulat corect, similar cu acesta sub aspect acustic sau articulator ( spre exemplu zoc in loc de joc; loata in loc de roata, etc. ) denumita paralalie; vorbirea nazala, fonfaita, denumita rinolalie. Prin raportare la fonemul denaturat, omis sau inlocuit, aceste tulburari de articulatie primesc denumiri specifice, prin adaugarea sufixului -ism ( -ismus ), iar in cazurile de inlocuire a prefixului para- la literele corespunzatoare alfabetului elin : Rotacism pentru denaturarea sau omiterea sunetului r, pararotacism pentru inlocuirea sa cu un alt sunet; lambdacism si paralambdacism, pentru sunetul l; sigmatism si parasigmatism pentru sunetele siflante; etc. Prin gradul de extindere al tulburarilor de articulatie se diferentiaza forme diferite de dislalie: dislalia simpla sau partiala, care este o tulburare restransa, limitata adeseori la un singur sunet; dislalia totala sau universala, care este constituita din pronuntarea defectuoasa a majoritatii sunetelor vorbirii, ata consoane cat si unele vocale. Forma tipica de dislalie totala rezida in inlocuirea majoritatii consoanelor si a combinatiilor consonantice cu un singur sunet, mai frecvent cu consoana t. La copiii cu dislalie universala, tulburarile aspectului fonetic al vorbirii nu se limiteaza numai la pronuntarea sunetelor izolate. In numeroase cazuri ea cuprinde si unele tulburari in structura lingvistica determinate de incapacitatea de pronuntie corecta a silabelor, a cuvintelor si a propozitiilor. Disabilitattea copilului de a reproduce corect unele cuvinte si de a le organiza in propozitii, poate afecta sensul inteligibilitatea comunicarii verbale. Tetismul, este o asemenea forma a dislliei universale, care prezinta denaturari atat de grave ale vorbirii, incat devine neinteligibila, chiar si pentru persoanele din anturajul familiar al copilului ( spre exemplu Ui tui a tata in loc de eu vin acasa). Agramatismul consta din incapacitatea copilului de a folosi corect forma cuvantului in propozitie si de a-l modifica dupa regulile gramaticale ( declinare, conjugare, etc. ). Copilul foloseste inadecvat verbul, vorbeste despre sine la persoana a treia etc. In procesul de insusire a vorbirii, agramatismul constituie o forma fiziologica, de dezvoltare, primind prin depasirea unei anumite varste, de 4 5 ani, o semnificatie defectologica. Akatafazia este o tulburare care e refera predominant la capacitatea de organizare a propozitiei in confomitate cu structura sintactica. Caracteristica sa esentiala o constituie incapacitatea de asamblare corecta a cuvintelor in propozitii. Daca tulburarile aspectului fonetic se refera la caracteristicile exprimarii infantile din perioada de dezvoltare a vorbirii, avem o akatafazie de evolutie. In loc de a-si exprima gandirea prin propozitii, el se exprima prin cuvinte izolate sau prin expresii infantile, in loc de papua a cazut, copilul mic spune pusa buf, in loc sa spuna ca-i este sete si ca doreste apa, pronunta doar cuvantul apa. Acest mod de a se exprima se inlocuieste treptat pa masura progresului pe care copilul il realizeaza in insusirea limbii materne. Daca insa akatafazia depaseste o anumita perioada de varsta ( 4 -5 ani ), ea primeste o semnificatie defectologica.

Akatafrazia se intalneste la cei care nu si-au insusit corect limba, in special sub aspectul morfologic. Este mai frecventa la strainii care nu si-au insusit corect limba romana, la copiii educati in conditiile bilingvasismului si la copii debili mintali si hipoacuzici. La asemenea persoane se intalnesc asamblari de cuvinte neadecvate normelor lingvistice uzuale, ca de exemplu eu miine merc scoala. Prin raportare la structura articulatorie deficitara, dislalia este homorganica sau monorganica, daca este limitata la o singura grupa de articulatie si polimorfa sau multipla daca se extinde asupra unor grupe diferite de articulare. Structura artuculatorie a sunetelor afectate poate constitui si un criteriu pentru diferentierea unor forme de dislalie in functie de gradul de extindere al tulburarilor de articulatie si de coarticulatie a fonemelor. Clasificarea etiologica a dislaliei Clasificarea dislaliei se realizeaza in general in functie de forma sa: Functioanala Organica. In privinta acestei delimitari trebuie sa se manifeste multa prudenta, caci granita dintre formele organice si cele functionale ale dislaliei nu poate fi definitiv trasata. In procesul dialectic al cunoasterii aceasta granita este intr-o continua modificare. La unele forme de dislalii care erau considerate ca functionale pe masura progresului realizat de mijloacele de investigatie etiologica s-a putut pune in evideta un substrat organic si astfel ele au fost trecute in grupa dislaliilor organice.Ne referim aici in special la unele forme discrete de dizartrie si mai ales la tulburarile de articulatie cauzate de unele deficiente auditive care inaintea erei audiologice au fost tratate ca dislalii functionale. Dislalia functionala. Dislalia determinata de o incapacitate a organelor de vorbire de a-si indeplini functiile verbale se numeste dislalia functionala.In cazurile de dislalie functionala nu exista nici o modificare patologica in reteaua de receptie si de expresie a vorbirii. Aceasta forma de dislalie apare in mod obisnuit pe baza unei dislalii fiziologice, de dezvoltare a vorbirii.Simptomele dislaliei functionale dispar frecvent pe la varsta de 5 6 ani. La unii copii ele se mentin si la varsta scolara, pana la 8 10 ani si chiar dupa aceasta varsta, putand fi semnalate in continuare si la adulti.Cauza cea mai frecventa a unei dislalii grave si persistente o constituie intarzierea mintala.Copiii intarziati mintal incep sa vorbeasca cu intarziere, iar labilitatea si nesiguranta articulatiei lor se mentine si la varsta scolara, perioada in care se asociaza si cu unele dificultati privind insusirea limbajului scris.Unele forme de dislalie persistenta, durabila apar si printre copiii cu intelect normal avand un caracter ereditar.In cazul dislaliilor functionale grave si persistente trebuie luate in considerare tulburarie de dezvoltare ale functiilor motrice si senzitive intrinseci actului de imisie si de receptie verbala, dupa care ele se grupeaza in doua forme specifice: dislalia motorie si dislalia senzoriala.Dislalia cauzata de debilitatea musculara si de disabilitatea motorie a organelor de vorbire se numeste dislalia motorie.Aceasta forma de dislalie apare la copiii neindemanatici si intarziati motric. Pronuntarea lor defectuoasa este o consecinta a unei dezvoltari incomplete sau intarziate a analizatorului motor, in special a componentei sale verbo kinestezice. La copiii cu dislalie motorie se senaleaza frecvent si o amuzie expresiva, caracterizata prin incapacitatea de a executa vocal, melodiile pe care le percep si le recunosc, deosebind notele muzicale carecte de cele false atat in intonatia altora, cat si in cea proprie.In vorbirea copilului cu dislalie motorie apare frecvent omisiunea unor sunete , mai ales in grupari consonantice, care se pronunta eliptic printr-o singura consoana caun in loc de ?scaun etc. In fluxul vorbirii, limba dislalicului nu poate realiza corect efectul acustic, caracteristic pentru un anumit sunet, printr-o miscare directa si precisa. Deficienta motorie a copilului dislalic poate fi insa partiala, limitata numai la unele componente ale musculaturii prin care se realizeaza articulatia anumitor sunete. Efectul sau insa de cele mai multe ori nu erte limitat, ci are repercursiuni si asupra grupelor musculare invecinate, atragand dupa sine miscari suplimentare, de compensatie. Astfel, de exemplu, o barbie prea rigida, imobila, poate fi compensata prin miscari suplimentar ale buzelor, care se intind alternativ spre

comisuri si se ingusteaza sub forma de trompeta. Aceasta modalitatea de compensatie se paote ilustra prin incercarea de a pronunta cu maxilarele starnse, propozitia Cine vine la mine?. Pronuntarea se realizeaza in acest caz prin miscari labiale exagerate care suplinesc imobilitatea maxilarelor.Dislalia care apare pe baza unor deficiente ale mecanismelor verbale senzitive, in special de auz fonematic, la persoane cu o motricitate articulatorie normala se numeste dislalie senzoriala.Spre deosebire de dislalia motorie, pentru care sunt mai caracteristice, in urma disabilitatii motrice, distorsiunile si omisiunile de sunete, in dislalia de tip senziroal sunt mai frecvente diferite substituiri si inversari determinate de perceperea, memorarea si recunoasterea eronata a unor foneme.In timp ce tulburarile de pronuntie la cei cu dislalie motorie sunt limitate la aspectu fonetic al vorbirii, la copiii cu disllie de tip senzorial substituirile si inversariel de sunete apar nu numai in vorbire, ci si in limbajul scris. De cele mai multe ori dislalia senzoriala reprezinta o tulburare sub aspect acustic in structura sonora a fonemelor, determinata de incapacitatea de a le diferentia precis pe baza de auz. Copilul dislalic cu toate ca poseda un auz normal dezvoltat, nu poate realiza prin imitatie misacrile de articulatie necesare realizarii unor anumire sunete. In asemenea cazuri avem de-a face cu o disabilitate senzoriala de realizare a articulatiei sunetelor. Dislalia care prezinta un corespondent de natura organica, fiind asociata cu unele modificari patologice ale organelor de vorbire se numeste organica. In cadrul dislaliei organice se disting prin localizarea topoggrafica a modificarilor patologice, unele forma specifice: Dislalie centrala cu localizare in sistemul nervos central; Dislalie audiogena in cazul deficientelor de auz; Dislalie mecanica determinata de diferite anomalii sa leziuni anatomice ale organelor periferice de vorbire. Dislalia centrala apare la copii pe baza unor procese patologice care afecteaza caile centrale sau nucleii nervilor implicati in vorbire. Tulburarile de articulatie ce insotesc aceste procese se aseamana mai mult cu dislalia decat cu dizartria si in consecinta se denumesc dislalii centrale. Dislalia centala este foarte frecventa la copiii cu diferite leziuni cerebrale. In stabilirea cauzelor neurologice ale dislaliei centrale o deosebita atentie trebuie acordata unor leziuni localizate ale neuronilor motorii inferiori, al caror focar este uneori atat de limitat, incat desi permit indeplinirea functiilor vegetative, impiedica totusi reglarea si coordonarea rapida si complexa a miscarilor de vorbire. Paraliziile neuronilor motorii inferiori pot tulbura pronuntia in mod direct prin scoaterea din functiune a unor muschi, cat si indirect prin producerea unor modificari ale formei faciale, si a expresiei sale. Acestea din urma pot fi insotite de gesturi dezagreabile, care prin aspectu lor usor sesizabil, cauzeaza adeseori complicatii psihice in vorbire. Dislalia determinata de leziuni organice ale analizatorului auditiv se numeste audiogena. Deficientele de auz conditionate organic, in special de deficientele urechii interne, constituie adeseori o cauza insesizabila a dislaliei. In dislalia audiogena deficientele acuitatii auditive se refera nu numai la frecventele inalte ale sunetelor. In cazuri accidentale pot sa se manifeste forme variate ale surditatii insulare, cvu pierderi ale acuitatii auditive pentru o gama restansa e frecventa, dincolo de care acuitatea auditiva se mentine in limite normale, atat pentru frecventele mai joase, cat si pentru cele mai inalte. O asemenea paracuzie poate rezulta si prin diferite traumatisme ale celulelor auditive expuse excitatiilor sonore prelungite, produse de zgomotele implicate in execritarea anumitor profesiuni. Tot in categotia dislaliei audiogene se cuprind si asurzitii. Disalalia care prezinta un corespondent de natura organica, insotita fiind de procese patologice ale organelor periferie de vorbire se numeste mecanica.

In functie de localizarea malformatiunilor sau a leziunii, dislalia primeste denumiri specifice: Dislalia labiala, caracterizata prin tulburari de pronuntie ale sunetelor labiale la cei cu despicaturi labiale sau cu paralizii ale nervului facial; Dislalia dentala, caracterizata in special prin tulburari de pronuntie ale siflantelor la cei cu anomalii maxilo dentale; Dislalia linguala, caracterizata prin tulburari de articulatie la cei cu defecte anatomice, sau cu pareze ale mausculaturii linguale; Dislalia palatala, se caracterizeaza prin tulburari de rezonanta a sunetelor, prin nazalizarea lor, la cei cu despicaturi innascute ale palatului sau cu pareze ale valului palatil. Dislalia laringuala, se caracterizeaza prin tulburari de sonorizare ale consoanelor in urma unor anomali organice sau aunor pareze ale nervilor laringieni.

Bibliografie
1.Anucua Partenie ,,Logopedie: curs Timioara 1999.

2.Bocaiu E. (1973) - Prevenirea si corectarea tulburarilor de vorbire in gradinitele de copii, E.D.P., Bucuresti 3.Dorel Ungureanu ,,Copii cu dificulti de nvare Bucureti 1998. 4.Emil Verza ,,Psihopedagogie special Bucureti 1998. 5.Punescu C. (1966) - Tulburarile de vorbire la copil, Ed.Medicala, Bucuresti 6.Verza E. (1987) - Metodologii contemporane in domeniul defectologiei si logopediei, Tipografia Universitatii, Bucuresti 7.Vrma E., Stnica logopedice,E.D.P.,Bucuresti. C. (1997)-Terapia tulburarilor de limbaj-interventii

8.Vlasova T.A, Pevzner M.S ,,Despre copii cu abateri n dezvoltare Bucureti, 1975 9.Jurcu Emilia, Jurcu Nicolae ,,Cum vorbesc copii notri Cluj Napoca 1989. 10.Nastas A, Banari, I Carpenco ,,Dereglri de vorbire la copii i corectarea lor. Chiinu 1984. 11.Guu.M (1978) - Logopedia, U.B.B., Cluj-Napoca 12.Morrescu M. ,,Frecvena tulburrilor de limbaj la copii cu diferite vrste13.Investigaie pedagogice i psihologice. Culegere de articule. Ediia III Chiinu, 1998.