Referat

Tulburări de limbaj la preșcolari

Elaborat: Postacov Victoria

Grupa 204, PP FR
Evaluat: Mocanu Liuba

Chișănău 2021
 Cu mult înainte de a rosti primul cuvânt, micuțul învață regulile limbajului și modul în care adulții
îl folosesc pentru a comunica , obsevând și urmărind comportamentul părinților.Inițial copilul începe
să-și folosească limba și buzele pentru a produce sunete , plânsul și țipetele se vor transforma treptat în
gângâit și sunete formate din vocale. Ulterior, aceste sunete vor deveni adevărate cuvinte cum ar fi
„tata, mama”. Din acel moment copilul va începe să rostească tot mai multe cuvinte din cele auzite în
jurul lui. Deci, limbajul reprezinta functia de exprimare si comunicare, iar vorbirea la rândul ei este
utilizarea limbajului articulat în comunicare.
La vârsta preşcolară mică este etapa hotărâtoare în însuşirea corectă a vorbirii, datorită
modificărilor de ordin cantitativ şi calitativ care vizează însuşirea pronunţiei corecte a tuturor
fonemelor, constituirea lexicului de baza, apariţia limbajului interior, diversificarea formelor de
comunicare. Vorbirea corectă este ,,instrumentul” de care copilul nu se va despărți niciodată,
indiferent de mediul în care va trăi. Noi ca educatori avem obligația de a învăța copilul să mănuiască
cu ușurință acest instrument de bază, ajutându-l să-și exprime limpede gândurile în legătură cu lumea
înconjurătoare. Pentru a avea rezultate frumoase trebuie să ne conducem după un șir de obiective
propuse în procesul instructiv-educativ la activitățile grădiniței:
 Dezvoltarea capacitații perceptive la nivelul analizatorului auditiv în scopul pronunției clare și
corecte a tuturor sunetelor si grupurilor de sunete ale limbii române, integrate în cuvinte.
 Dezvoltarea capacității de diferențiere perceptiv-fonematică a sunetelor și a grupurilor de
sunete situate în poziții diferite în structura cuvantului (initiale, mediale, finale)
 Observarea, corectarea greșelilor de pronunțare în exprimarea fiecărui copil.
 Îmbogățirea vocabularului activ și pasiv.
Pentru realizarea acestor obiective educatoarea are la dispozitie modalități didactice specifice
preșcolarilor: observarea nemijlocită a obiectelor, fenomenelor, lectura după imagini, memorizarea
unor poezii, audierea textelor, povestirea educatoarei, convorbirea, concursurile, jocul didactic. Prin
joc este cultivată funcția de comunicare a limbajului, stimulează la copil memorie, imaginatie, atentie,
spirit de observatie.

Imaginează-ți că ești un fulg de nea!

Cum plutește fulgul de nea?
Crezi că fulgii de nea vorbesc între ei?
Cum se înțeleg ei?
Ce le-ai spune fulgișorilor care au căzut la pământ?
Dar celor care plutesc prin aer?
Unde ți-ar plăcea să aterizezi?

Folosind limba ca mijloc de educație: intelectuală, morală, estetică, educatoarea le dezvoltă

vorbirea necesară în procesul de comunicare și de cunoaștere a vieții înconjurătoare ,le perfecționează
exprimarea, corectează pronunția, îmbogățește vocabularul .
Însusirea limbajului este o activitate care presupune un efort îndelungat din partea copilului.
Aceasta este pentru că tehnica de recepționare și de exprimare a comunicării este una din cele mai
complicate priceperi omenești. Ţinându-se cont de dificultățile coordonării miscărilor foarte fine ale
aparatului fonoarticulator, nu toți copii reușesc să stăpânească tehnica vorbirii, de aceea prezintă
tulburări de limbaj.
„Prin tulburările limbajului înţelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la
manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul reproducerii cât şi
al perceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului şi până la
imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă.” (M. Guţu, 1975)
Tulburăeile de limbaj au un character tranzitoriu și sunt corectabile, educabile printr-o serie de
procedee cu caracter general și specific. Orice tulburare de limbaj are tendința de a se agrava și
consolida în timp producând efecte negative asupra comportamentului și personalității copilului, fiind
trăite dramatic și tensional.
Tabloul tulburărilor de limbaj este următorul (E. Verza 1982):
A. Tulburări de pronunţie.
1.Dislalia este cea mai răspândită formă a tulburărilor de limbaj (de la grece ,,dis”- dificil si
,,lalein” – vorbire) a fost introdus în literatura de specialitate de R. L. Schulthess, în 1830. Acest
termen defineste ,,o tulburare de limbaj caracterizată prin incapacitatea parţială sau totală de a emite si
de a articula corect unul sau mai multe sunete izolate sau în combinaţii fluente ale vorbirii (M. Guţu
1975).
Emil Verza defineste dislalia ca o tulburare de articulaţie - pronunţie ce se manifestă prin
deformarea, omiterea, substituirea, înlocuirea si inversarea sunetelor.
Se întâlnesc dislalii fiziologice şi dislalii patologice, deosebirile între cele două deficienţe se referă
la cauzele care le-au declanşat, la posibilităţile de înlăturare. Ea poate să afecteze unele sunete izolate,
îndeosebi acelea care se pronunţă mai târziu în evoluţia copilului, în cazul acesta este vorba de o dislalie
simplă. Ea poate să cuprindă mai multe sunete sau chiar majoritatea sunetelor, aceasta fiind denumită
dislalie polimorfa.
Consoanele care prezintă frecvenţa cea mai mare în tulburările de vorbire sunt: s, j, r, g, c, t, s, z.
Tipurile de deformare mai des întâlnite sunt sigmatismul (finterdental, dental şi palatal),
parasigmatismul (alterarea sunetelor s, z, ş, j, t, c) şi rotacismul (mono sau polivibrant). In afară de
aceste deformări, se semnalează betacismul (b, p), capacismul (c), deltacismul (d, t), fitacismul (f, v),
gamacismul (g, h), lambdacismul (l), mutacismul (n, m).
Apariţia acestor deficienţe se explică în cele mai multe cazuri prin particularităţile de dezvoltare ale
aparatului fonator: lipsa de antrenare a musculaturii fonatorii, a mişcărilor limbii, buzelor, maxilarelor.
Trăsătura caracteristică o constituie poziţia deplasată a limbii faţa de locul corect de articulare.
2.Dizartria (,,dis” – greu ,,arthrom” – articulaţie) este cea mai gravă dintre tulburările de
pronunţie si este cauzată de afecţiunea căilor centrale si a nucleilor nervilor care participă la
articularea. Ea se caracterizează printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu o rezonanţă, nazală
si pronunţie neclară. Dat fiind originea sa ea se mai numeste si dislalia centrală.
Ea nu afectează vorbirea în general, ci doar partea ei instrumentală . Si la tulburările
articulatorii se adaugă si cele respiratorie si de fonaţie.
3.Rinolalia (provine de la grecescul ,,rino”-nas, ,,lalie”– vorbire), însemnând vorbire pe nas. Este
o formă a dislaliei la baza căreia stau o serie de modificări anatomice sau malformaţii congenitale ale
organelor periferice ale vorbirii: maxilare, buze, limba, palatul dur, palatul moale, care provoacă
rezonanţa sunetelor si a vocii.
 B. Tulburări de ritm si fluenţă a vorbirii:
Acestea sunt tot tulburări ale vorbirii orale, dar sunt mai grave decât tulburări de pronunţie, nu
numai prin formele de manifestare, ci mai cu seamă prin efectele negative ce le au asupra personalităţii
si comportamentul persoanei.
1.Bâlbâiala este o tulburare de vorbire de origine centrală funcţională, favorizată de o stare de
receptivitate patologică a regiunilor care participă la realizarea vorbirii (I. Mitiuc 1996). Se referă la
tulburări spastice de vorbire în care sunt afectate fluenţa si ritmul vorbirii. Se manifestă prin repetarea
unor silabe, sunete la începutul sau la mijlocul cuvintelor si propoziţiilor, sau prin repetarea unor
cuvinte cu pauze exagerate în desfăsurarea vorbirii ca urmare a apariţiei spasmelor la nivelul aparatului
fono-articulator care împiedică desfăsurarea vorbirii ritmice si cursive.
2. Logoneuroza este strâns legată de bâlbâiala, atât prin natura, cât si prin forma sa. Din punct de
vedere simptomatologic ele sunt foarte asemănătoare, dar de cele mai multe ori logoneuroza este mai
accentuată decât bălbâiala, care apoi se poate transformă în logoneuroză, în urmă apariţiei unui fond
nevrotic, ca urmare a constientizării handicapului.
3. Tahilalia (,, tachys” – rapid, ,,lalein” - vorbire) este o tulburare a ritmului si fluenţei vorbirii
care constă într-o vorbire prea accelerată. În cazul vorbirii tahilalice tulburările lexico-gramaticale sunt
reduse, cu excepţia formelor grave.
4. Bradilalia (,,bradys” – încet, ,,lalein”- a vorbi) – tulburări de ritm si fluenţă ce constă într-o
vorbire anormal de lentă, cu intervale mari între cuvinte, greu de urmărit.
Bradilalicii vorbesc foarte rar, încet abia deschid gura. Pronunţia sunetelor este neclară,
confuză, iar articularea incompletă.
5. Aftongia constituie o tulburare de vorbire asemănătoare bâlbâielii, datorată apariţiei unui spasm
tonic de lungă durată la nivelul muschilor limbii. Deoarece a fost observată mai ales la bâlbâiţi, este
apreciată ca fiind un simptom al bâlbâielii, dar poate apărea si în afara acestei tulburări.
6. Tulburări de vorbire pe baza de coree (tic, boli ale creierului mic) determinată de ticuri
nervoase sau coreice ale muschilor aparatului fono-articulator, fizionomiei ce se manifestă
concomitent cu producerea vorbirii.

C. Tulburări de voce:
În timp ce tulburările de ritm afectează cadenţa vorbirii, tulburările vocii cuprind distorsiunile
spectrului sonor referitoare la intensitatea, înălţimea, timbrul si rezonanţa sunetului.
Principalele forme ale tulburări de voce:
1.Afonia este cea mai gravă tulburare de voce. Ea apare în îmbolnăvirile acute si cronice ale
laringelui cum sunt parezele muschilor sau procese inflamatorii. Vocea, în astfel de situaţii, dacă nu
dispare complet, se produce numai în soaptă, din cauza nevibrării coardelor vocale. Iniţial vocea se
manifestă prin răguseală, scăderea în intensitate, soptirea ca în final să dispară complet.
 2. Disfonia – lipsa parţială a vocii. Ea apare în urma tulburărilor parţiale ale muschilor laringelui,
ai coardelor vocale si a anomaliilor constituite prin noduli bucali si polipi. În această situaţie vocea
este falsă, bitonală, monotană, nazală, tusită, scăzută în intensitate, timbru inegal.
3. Fonastenia este o tulburare a vocii de obicei funcţională, gradul ei variând de la o desfonie
neînsemnată până la o afonie totală. Ea se caracterizează prin scăderea intensităţii vocii, pierderea
calităţilor muzicale, tremurul si oboseala rapidă a vocii. Este determinată de folosirea incorectă si
abuzivă a vocii si de laringite.

D. Tulburări ale limbajului citit – scris:

1. dislexia – disgrafia;
2. alexia – agrafia.
1. Dislexia – disgrafia constituie o incapacitate parţială sau persistentă a însusirii citit – scrisului,
o incapacitate de a elabora scheme motorii sau perceptive suficient de diferenţiate care să permită
identificarea grafemelor în citire si identitatea grafemelor în scriere. Ea se manifestă prin apariţia unor
frecvente confuzii între grafemele asemănătoare, inversiuni, adăugiri si substituiri de cuvinte,
deformări de grafeme, plasarea defectuoasă a grafemelor în spaţiul paginii neînţelegerea completă a
celor citite sau scrise , lipsa de coerenţă logică în scris. Tulburările scrisului sunt mai frecvente si
determină mai multe dificultăţi decât cele ale cititului. Aceste manifestări sunt mult mai frecvente la
copii deficienţi, în special la cei cu dublă sau polideficienţă. Alexia – agrafia sunt tulburări grave ale
citit – scrisului produse de leziuni cerebrale ori de insuficienţa de dezvoltare a sistemelor cerebrale.
2.Alexia constituie imposibilitatea însusirii si înţelegerii limbajului citit. În funcţie de gradul
tulburărilor se asociază des cu agnozia simbolurilor grafice. În funcţie de gradul tulburărilor gnozice
alexia poate fi:
 Frazelor – nerecunoasterea legăturilor dintre cuvinte si a semnificaţiei acestora în contextul
frazei,subiecţii citesc cuvintele izolate.
 Verbală – imposibilitatea înţelegerii cuvintelor.
 Silabică – imposibilitatea înţelegerii silabelor
 Literală – imposibilitatea recunoasterii literelor
 Cifrelor – imposibilitatea recunoasterea cifrelor.
Agrafia constă în imposibilitatea de a comunica prin scris în mod lizibil, independent de nivelul
mintal. Agrafia poate să fie asociată sau nu cu alexii sau cu afazii. Poate fi înnăscută sau dobândită. Se
datorează unor disfuncţii din emisfera stângă. Poate lua forme diferite în funcţie de particularităţi,
putând fi optica apraxică, kinestezică, pură ect.

E. Tulburări polimorfe de limbaj:

Această categorie cuprinde tulburări de maximă gravitate, cu implicaţii complexe negative nu
numai în comunicare si relaţionarea cu cei din jur, dar si în evoluţia psihică a logopaţilor.
Aceste tulburări cuprind:
1.Alalia (greces. ,,alalos” – fără vorbire muţenie) – constă în incapacitatea subiectului de a-si
folosi vorbirea ca mijloc de comunicare; în unele cazuri usoare pot fi emise anumite sunete si cuvinte
simple. Este afectată atât latura expresivă a vorbirii, cât si parţial, cea impresivă.
2.Afazia constă în pierderea parţială sau totală a capacităţii de comunicare orală si scrisă datorită
unor accidente cerebrale. Apare mai des la adulţi si bătrâni, fiind produsă de leziuni vasculare

F. Tulburări de dezvoltare a limbajului:

Dintre acestea ne referim la două categorii de handicapuri:
1.Mutismul se află la graniţa dintre neuropsihiatrie si logopedie. El se manifestă prin refuzul
parţial sau total, din partea copilului, de a comunica cu unele persoane, iar în forme grave, acest refuz
se extinde asupra înţelesului mediului înconjurător. Este vorba de instalarea unei inhibiţii totale, în
anumite condiţii a capacităţii de exprimare verbală desi copilul posedă limbajul, datorită unei blocări
emoţionale grave. Desi nu comunică, copii cu mutism înţeleg vorbirea si nu manifestă deficienţe
intelectuale.
Mutismul este un fenomen complex impunând si un atasament complex: psihoterapeutic,
logopedic, pedagogic, medical.
2.Întârzieri în dezvoltarea generală a vorbirii se pot întâlni la acei subiecţi care nu reusesc să
atingă nivelul de evoluţie a limbajului conform vârstei. De obicei ele există ca fenomene secundare în
cazurile celorlalte handicapuri, dar se pot manifestaţie si de sine stator. Apare înainte de 5 ani.
G. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice:
Această categorie are în componenţă o serie de tulburări relativ asemănătoare prin forma de
manifestare si prin efectele negative în exprimarea conţinutului ideativ:
1.Dislogii;
2. Ecolalii;
3. Jargonofazii;
4. Bradifazii. s.a.
Caracteristic pentru toate sunt, asadar, dereglările generale în formulare, expresie verbală
deficitară si reducerea cantitativă a înţelegerii comunicării. Fenomenele de logoree si de exprimare
incorectă sunt foarte active la această categorie de handicapaţi, având în vedere că dereglările verbale
pot fi considerate ca efecte secundare ale disfuncţiilor psihice generale.
Prevenirea şi înlăturarea tulburărilor de vorbire trebuie să înceapă cu copiii preşcolari mici, deoarece la
această vârstă tulburările sunt mai frecvente, iar transformarea lor în deprinderi greşite ar avea urmări
grave asupra dezvoltării ulterioare a personalităţii copiilor: frânează dezvoltarea limbajului şi
comunicării, împiedică însuşirea cunoştinţelor prevăzute de curriculum, îi fac timizi.
Etapale de corectare a tulburărilor de vorbire:
a) Etapa de depistare şi cunoaştere a tulburărilor de vorbire presupune ca educatoarea să realizeze la
începutul anului de studiu o fişă pentru fiecare copil, în care să consemneze datele obţinute în urma
evaluărilor iniţiale, în ceea ce priveşte dezvoltarea limbajului şi comunicării. Această fişă va fi
completată pe parcurs.
Pentru prevenirea şi înlăturarea tulburărilor de vorbire constatate se pot folosi:
 jocurile în aer liber;
  expirarea şi inspirarea alternativă pe gură şi nas;
 jocuri de ghicire a vocilor care îi strigă; (Joc-deschide
urechea bine)
 imitarea onomatopeelor specifice unor animale;
 recitarea de poezii ritmice;
 folosirea unor exerciţii pentru dezvoltarea organelor
fonoarticulatorii.

Constatările din etapa depistării se înregistrează în fişa de observaţie, cu precizarea sunetelor incorecte.
b) Etapa de formare, fixare şi consolidare a unor deprinderi articulatorii corecte contribuie la formarea
unor deprinderi de respiraţie corectă, dezvoltarea capacităţii toracice şi pulmonare, realizarea unei
mobilităţi sporite a organelor articulatorii, dezvoltarea auzului fonematic.
c) Etapa de muncă individuală sau colectivă pentru corectarea, fixarea şi consolidarea deprinderii de
emitere a sunetelor presupune multă răbdare şi înţelegere. Timpul de corectare poate dura mai mult sau
mai puţin pentru fiecare copil, în funcţie de gradul de dificultate şi de receptivitatea copilului.
Aceasta presupune exerciţii respiratorii, exprimarea unor propoziţii scurte în care să fie prezent un
cuvânt ce conţine sunetul ce trebuie corectat, exersarea pronunţiei şi apoi introducerea sunetului în alte
silabe. După obţinerea pronunţării corecte a sunetului, se trece la consolidarea lui prin reproducerea
unor texte, poezii, povestiri, descrieri etc. Aici eu folosesc minighidul logopedic„Vreau și eu să
vorbesc corect” Șoimița Gherle.
Dereglările de limbaj influenţează negativ personalitatea copiilor, de aceea educatoarea trebuie să
dovedească tact şi perseverenţă în activitatea pe care o desfăşoară cu copiii cu astfel de probleme, în
vederea integrării lor în colectiv şi eliminării stărilor negativiste comportamentale.
Exerciții de gimnastică respiratorie (educarea echilibrului
dintre respir și inspir)
 Respirație nonverbal:
Inspirație-miroase florile,parfumul
Expirație-suflă nasul în batistă,suflă aerul pe dosul mâinii
Inspirație diferențiată-inspir alternative pe o nară și pe cealaltă, expir
pe gură; inspire pe gură,expir pe nas;
  Respirația verbal:
Exerciții de pronunțare:
- a vocalelor,prelung,rar,fără effort în timpul respirsției;
-a consoanelor însoțite de vocale ( ba, be, bi, ale ele, stra, stre, stri…)
Exerciții ritmice de respirație însoțite de mișcare și cântec, cu poezie,
ghicitori,etc.

Exerciții de gimnastică facială și linguală:

 Aplecarea capului în față și în spate (bing-bangul)
 Aplecarea capului în dreapta și în stinga (tic-tacul)
 Rotirea ușoară a capului (se rotește mingea)
 Deschiuderea și închiderea alternativă a gurii
 Umflarea obrajilor(balonul și spargerea lui cu un pocnet)
 Rânjetul și țuguierea buzelor sau zâmbetul la mămică și pupicul
 Prinderea buzei inferioare cu dinții superiori (fâșâitul frunzelor:”ffff!” ; apoi ”vvv!”)
 Cu gura larg deschisă, limba se mișcă sus jos în spatele incisivelor
 Limba se mișcă alternative în dreapta și stânga, la colțurile buzelor
 Ridicarea și coborârea limbei peste buze
 Lipirea limbii de palat astfel ca la dezlipire să se audă un pocnet
 Limba lățită și țuguiată (lopată și săgeată)
 Șanțul lingual
 Cupa sau ceșcuța lingual
 Limba se proiectează și apoi se retrage puternic în fundul gurii
 Cu limba ghemuită în fundul gurii se pronunță ”ccc!”, se ajută cu degetul
 Cu limba așezată în spatele incisivelor inferiori și colțurile gurii puternic retrase se produce un
suflu ”sss!”(se simte aer rece pe mână)
 Din aceeași poziție, cu vibrație și mișcarea mâinilor, se pronunță „zzz!”(albina)
 Mișcarea opusă; limba este ridicată sus înspre mijlocul vălului palatin, gura rotunjită și se
pronunță ”șșș!” (șuieratul trenului, șuieratul vântului lin; pe dosul palmei sau între palme se
simte aer cald); apoi „jjj!” (vântul puternic).
 Vibrarea limbii între buze (sforăitul calului , motocicleta)
Vibrarea limbii în spatele incisivilor inferiori „Tr tr tr!” (ceasul); „Br br br (ciobanul mână oile); „Pr pr
pr (se rup crengile).
NOTĂ: În timpul cât vorbim, gura este deschisă, buzele se mișcă, capul este ridicat, limba în gură.Nu
se admite vorbirea ștearsă, inexpresivă, nazală.
Se vor respecta intonația, pauza și accentual necesare. Se vor face exerciții de dezvoltare a laturii
melodice.Se vor efectua exerciții de citire labial.
 Cu tulburările de limbaj cât la copii atât și la adulți se ocupă logopedia . Cuvântul „logopedie”
provine de la grecescul : „logos”- cuvânt , „paidea” – educaţie;
Deci logopedia se ocupă cu:
 educația vorbirii;
 studierea și dezvoltarea vorbirii;
 prevenirea și corectarea tulburărilor de limbaj;
Scopul logopediei este :
 de a înlătura tulburările de limbaj;
 de a stimula și dezvolta limbajul;
Concluzie:
 Comunicarea e un proces complex ce se produce între oameni, iar prin limbaj și vorbire
intervine integrarea și socializarea. Forma de comunicare, din copilărie își pune amprenta
asupra dezvoltării psihice și dezvoltarea personalității.
 Evoluția aspectelor limbajului (fonetic, lexical, lexicogramatical, lexico-semantic), ulterior se
răsfrâng asupra comunicării și interrelaționării, comportamentului personal verbal și acțional,
afectând global conduita verbală.
 Orice abatere de la norma standard a vorbirii subminează dezvoltarea psiho-fizică a copilului
mai cu seamă procesele psihice cognitive (atenția, reprezentările, memoria, gândirea.
 Orice tulburare de limbaj are tendința de a se agrava și consolida în timp producând efecte
negative asupra comportamentului și personalității copilului, fiind trăite dramatic și tensional.
 Tulburăeile de limbaj au un character tranzitoriu și sunt corectabile, educabile prin metode
specific logopedice și printr-o serie de procedee cu character general și specific.
 Pentru ca grădiniţa  să contribuie în mod organizat şi sistematic la corectarea greşelilor de
vorbire ale copiilor este necesar ca educatoarea să le cunoască în prealabil, aşa cum se
manifestă ele la copiii din grupa care lucrează.
 Biografie:
 Verza E. (1987) - Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi
logopediei,Tipografia Universitătii ,Bucureşti.
 Introducere în logopedia (vol. I Constantin Păunescu)
 Guţu M.(1978) - Logopedia,U.B.B. , ClujNapoca Păunescu
 Suport ”Diagnosticarea si clasificarea tulburărilor de limbaj”
 Piaget J., Psihologia copilului, Editura Cartier, Chisineu, 2005.
 ”Și eu vreau să vorbesc corect ” Șoimișa Gherle