• MODALITĂȚI DE CORECTARE A LIMBAJULUI LA

PREȘCOLARI

• 

• 
• 
• Educatoare NEDELSCU JULIETA
• Grădiniţa Nr. 231
• 

•  SCURTĂ PREZENTARE
• 
 ARGUMENT

• Copilul este o individualitate aparte, caracterizată prin trăsături fizice și psihice care-l deosebesc de alți copii
de aceeași vârstă, iar dezvoltarea sa armonioasă se realizează doar prin intermediul unui sistem educativ
bine organizat și care să țină seama de aceste particularități.
• Tulburările limbajului reprezintă rezultatul disfuncţiilor intervenite în recepţionarea, înţelegerea,
elaborarea şi realizarea comunicării scrise şi orale din cauza unor afecţiuni de natură organică, funcţională,
psihologică sau educaţională, care acţionează asupra copilului mic în perioada apariţiei şi dezvoltării
limbajului. Datorită importanţei limbajului în structura şi desfăşurarea proceselor cognitive, orice afectare a
acestuia ar putea avea influenţă şi asupra calităţii operaţiilor gândirii, relaţiilor cu cei din jur şi structurării
personalităţii copilului. Din acest motiv, cunoaşterea şi identificarea tulburărilor de limbaj reprezintă o
prioritate a specialiştilor în probleme de psihopedagogie, precizia şi precocitatea diagnosticului acestor
tulburări garantând reuşita programului terapeutic şi recuperator al copilului cu tulburări de limbaj
• Principala motivație în alegerea temei a fost aceea că în unitățăle unde nu există profesor logoped
activitatea educatoarelor, vizând corectarea tulburărilor de limbaj la copii, este esențiala.
• Exprimarea copilului arată dacă există tulburări de vorbire, gradul acestora, nivelul general de
pregătire intelectuală a copilului și modul de gândire a acestuia.
• Copilul care are deficiențe de vorbire pe care nu și le-a corectat pâna la 5 ani este mai puțin
comunicativ din cauză că stâlcește cuvântul, stârnind amuzamentul celorlalți. În acest caz este nevoie de
multă, foare multă muncă din partea educatoarei atât pentru a corecta deficiența cât și a-i convinge pe copii
să nu mai râdă când altul greșește.
• Pentru ca un copil să-şi însuşească limbajul trebuie să i se vorbească şi să fie lăsat să vorbească. Toate
activităţile din grădiniţă trebuie să concure la educarea limbii.
 MODALITĂȚI DE CORECTARE A TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

• Tulburări de limbaj
• I Tulburări de articulaţie sau de pronunţie.
• Această categorie are frecvenţa cea mai mare, în special la copiii preşcolari şi şcolarii mici.
Prin existenţa tulburărilor respective se creează dificultăţi în emitere cuvintelor,propoziţiilor şi în
înţelegerea celor enunţate.
• Cele mai semnificative tulburări sunt: dislaliile, rinolaliile şi disartriile.
• Dislalia este tulburarea de pronunție (de articulare) provocată de afecțiuni organice sau
funcționale ale organelor periferice ale vorbirii, care constă în imposibilitatea emiterii corecte a
unuia sau mai multor sunete (combinații de sunete).
• Dintre cele mai frecvente dislalii, sigamtismele şi parasigmatismele ocupă un loc central.
Acestea apar atunci când au loc deformări, substituiri, omisiuni ale sunetelor siflante şi
şuierătoare: s, ş, j, z, ţ, ce, ci, ge, gi. La copiii preşcolari şi şcolarii mici, cel mai des se manifestă
omosiunile şi deformările.
O formă dislalică, cu o frecvenţă mare, este rotacismul şi pararotacismul: constă în
deformarea, omisiunea, inversiunea şi înlocuirea sunetului „r”.
Deasemeni se pot produce tulburări , dar cu o frecvenţă mai mică, şi la nivelul celorlalte
sunete. Dintre acestea amintim: lambdacism şi paralambdacism (când este afectat sunetul „l”);
betacism sau parabetacism (vând este afectat sunetul „b”); capacism şi paracapacism (când este
afectat sunetul”c”); gamacism şi paragamacism(când este afectat sunetul „g”);
• Disartria este cea mai gravă dintre tulburările de pronunţie şi este
cauzată de afecţiunea căilor centrale şi ale nucleielor nervilor care participă
la articulare. Ea se caracterizează printr-o vorbire confuză, disritmică,
disfonocă, cu rezonanţă nazală şi pronunţie neclară. La disartaci apare şi o
serie de complicaţii psihice ce se produc în sfera afectivă, senzorială,
mintală, psiho-socială şi motrică. Dată fiind originea sa, disartria se mai
numeşte şi dislaţie centrală.
• Rinolalia este o altă formă a tulburărilor de pronunţie. Ea se produce ca
urmare a unor malformaţii ce sunt localizate la nivelul vălului palatin sau a
insuficienţelor dezvoltării acestuia, determinate de boli infecţioase, de
vegetaţiile adenoide, de polipi.
• În rinolalie se manifestă tulburări de pronunţie specifice dislaliei, dar şi
deficienţe ale rezonanţei sunetelor, de fonaţie şi chiar de vocem în cazurile
accentuate.
• II..Tulburări de ritm şi fluenţă ale vorbirii
• Din categoria tulburărilor de ritm şi fluenţă fac parte: bâlbâiala, logonevroza, tahilalia,
bradilalia, oftongia, tulburările pe bază de coree. Acestea sunt tot tulburări ale vorbirii orale, dar
sunt mai grave decât tulburările de pronunţie, nu numai prin formele de manifestare, ci mai cu
seamă prin efectele negative ce le au asupra personalităţii şi comportamentului persoanei.
• Bâlbâiala perturbă relaţiile copilului cu cei din jur şi se prezintă ca un handicap relativ
grav .Bâlbâiala se manifestă prin repetarea unor sunete sau silabe la începutul şi mijlocul
cuvântului, cu prezentarea unor pauze între acestea sau prin repetarea cuvintelor ori prin
apariţia spasmelor la nivelul aparatului fonoarticulator care împiedică desfăşurarea vorbirii
ritmice şi cursive.
Logonevroza este strâns legată de bâlbâială atât prin natura, cât şi prin forma ei. Din
punct de vedere simptomatologic, ele sunt foarte asemănătoare, dar de cele mai multe ori
logonevroza este mai accentuată decât bâlbâiala care, apoi, se poate transforma în
logonevroză.
• Tahilalia, caracterizată printr-o vorbire exagerat de rapidă, apare mai frecvent la
persoanele cu instabilitate nervoasă , hiperexcitabilitate; bradilalia, opusă tahilaliei, se
manifestă prin vorbire rară, încetinită cu exagerări maxime ale acestor caracteristici în
handicapurile accentuate de intelect.
•  
 Celelalte tulburări de ritm şi fluenţă ale vorbirii pot exista ca sindrom separat, dar şi ca
simptom al bâlbâielii. Din acestea, aftongia ia naştere atunci când în muşchii limbii se produce
un spasm tonic, de lungă durată, şi însoţeşte de cele mai multe ori bâlbâiala; tulburări de
vorbire pe bază de coree (tic, boli ale creierului mic), determinate de ticuri nervoase sau
coreice ale muşchilor aparatului fonoarticular, ale fizionomiei ce se manifestă concomitent cu
producerea vorbirii
III. Tulburările de voce
• În timp ce tulburările de ritm afectează cadenţa vorbirii, handicapurile de voce
perturbă melodicitatea, intensitatea şi timbrul vocii.
Fonastenia şi pseudofonastenia au de cele mai multe ori o natură funcţională.
Folosirea incorectă şi abuzivă a vocii, ca şi laringitele, pot da naştere la fonastenie.
Pseudofonastenia apare cu o oarecare frecvenţă la unii preşcolari ca urmare a
suprasolicitării vocii, dar mai cu seamă în stările emoţionale puternice
Disfonia apare în urma tulburărilor parţiale ale muşchilor laringelui, ai coardelor
vocale şi a anomaliilor constituite prin noduli bucali şi polipi. În această situaţie vocea este
falsă, bitonală, monotonă, nazală, tuşită, voalată, scăzută în intensitate, cu timbru inegal
Afonia este cea mai gravă tulburare de voce. Ea apare în îmbolnăvirile acute şi cronice
ale laringelui, cum sunt parezele muşchilor sau procesele inflamatorii.
• IV. Tulburări ale limbajului citit-scris
• Dislexia şi disgrafia se manifestă, la şcolar , prin incapacitatea sa paradoxală mai
mult sau mai putin accentuată de a învăţa citirea şi scrierea. În cazul acesta, au loc confuzii
constante şi repetate între fenomenele asemănătoare acustic, literele şi grafemele lor,
inversiuni, adăugiri şi omosiuni, inversiuni şi adăugiri de cuvinte şi chiar de propoziţii,
dificultăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de limbaj.
•  
• V. Tulburările polimorfe
• Această categorie de limbaj, ce cupinde alalia şi afazia, este de maximă gravitate,
cu implicaţii complexe negative, nu numai în comunicare şi relaţionarea cu cei din jur, dar şi
în evoluţia psihică a copiilor. Astfel alalia afectează atât limbajul impresiv, cât şi pe cel
expresiv.
• În timp ce la alalie, congenital este afectată posibilitatea achiziţiei limbajului, afazia
apare după dobândirea comportamentului verbal şi este mai frecventă la vârstele adulte sau
la bătrâneţe, dat fiind faptul că persoanele respective sunt supuse mai des factorilor nocivi
care o provoacă.
• Afazia este, de obicei, cauzată de leziunile de la nivelul sistemului nervos central şi
gravitatea ei este dependentă de întinderea şi profunzimea acestor leziuni.
 VI. Tulburări de dezvoltare a limbajului
Dintre acestea ne referim la două categorii de handicapuri. Astfel, este vorba de
mutismul electiv sau voluntar, care se manifestă prin refuzul parţial sau total, din partea
copilului, de a comunica cu unele persoane, iar în forme grave, acest refuz se extinde asupra
întregului mediu înconjurător. „Muţenia” este temporară, şi poate dura de la câteva săptămâni, la
ani de zile.

• VII. Tulburări ale limbajului bazate pe disfuncţii psihice

• Acestă categorie are în componenţă o serie de tulburări relativ asemănătoare prin
forma de manifestare şi prin efectele negative în exprimarea conţinutului ideativ (dislogii,
ecolalii, bradifazii). Caracteristic pentru toate sunt dereglările generale în formulare,
expresie verbală deficitară şi reducerea cantitativă a înţelegerii comunicării.
• Modalități de corectare a limbajului
• Aspectul fonetic
• Copilul va putea să distingă sunetele ce compun cuvintele şi să le pronunţe corect.
• Educarea auzului
• Confuzia între sunetele auzite, atunci când sunt pronunţate în cuvinte, este un fapt relativ obişnuit la
copiii mici. Acestă confuzie dispare aproape cu totul în timp, pe măsură ce copiii se maturizează şi îşi
îmbogăţesc experienţa perceptivă.
• Înainte de a începe exerciţiile de diferenţiere a sunetelor în cuvânt, educatoarea trebuie să se ocupe de
educarea auzului în general: lacalizarea sunetelor (zgomotelor), diferenţierea dintre sunete şi zgomote, dintre
vocile de copii şi vocile de adult, dintre vocea feminină şi cea masculină, identificarea unor instrumente
muzicale după sunetele produse.
• Pronunţia corectă
• În grădiniţă se pot iniţia cu destulă uşurinţă unele activităţi de pregătire şi de susţinere a emiterii şi pronunţiei
corecte a sunetelor. Aceste exerciţii se referă la:
• Gimnastica aparatului fono-articulator (umflarea obrajilor, mişcări ale limbii); respiraţia nonverbală şi verbală
(respiraţia obişnuită şi respiraţia prin care, în timpul expiraţiei, se emite un sunet, de obicei, o vocală).
• Emiterea şi corectarea unor sunete în cadrul unor activităţi mai largi;
• Diferenţierea unor sunete care ridică, de obicei , probleme.
•  
• Discriminarea sunetelor componente ale cuvintelor
•  Copiii tratează adesea cuvântul ca pe o realitate sonoră compactă,
nediferenţiată. Primul pas în a-i învăţa să perceapă ca pe o structură de sunete succesive constă
în a-i ajuta să diferenţieze sunetul iniţial (final, median) al cuvintelor.
• Exercițiile de dezvoltare a auzului fonematic trebuiesc făcute împreună cu exercițiile
de articulare a sunetului.
• a) Imitarea sunetelor din natură și pronunțarea de onomatopee, când în șoaptă, când tare, în
ritm stacatto și prelungit, după indicații
• b) Pronunțarea unor serii de silabe opuse luate din cuvinte paronime: pa-pe- pi-po-pu-pă-pî
• c) Diferențierea consoanelor surde de cele sonore: pa-ba, apa-aba
Cuvinte paronime tuș- duș
Cuvinte diferite cu puncte de articulare apropiate: rece - lege - rege
d) Diferențierea sunetelor cu punct de articulare apropiat: las- laș
e) Transformarea cuvintelor prin înlocuiri de sunete sau silabe.
f) Jocuri hazlii (în care sunetul să se repete) – copiii sunt solicitați să rostească rapid
cuvintele sau propoziții hazlii
•   Aspectul lexical
•  Copilul va putea să-şi îmbogăţească vocabularul activ şi pasiv pe baza
experienţei, a activităţii sale şi/sau a relaţiilor cu ceilalţi
•  Utilizarea contextului
• Învățarea cuvintelor noi de către copii nu trebuie fundamentată pe activități formale,
de predare. Esențială este capacitatea educatoarei de a sesiza, în cursul evenimentelor obișnuite
din viața de zi cu zi a grădiniței, momentele propice pentru a aduce în discuție unul sau mai
multe cuvinte (de exemplu, o discuție despre soare aduce în mod firesc în conversație și luna,
apoi stelele) .
• Jocuri didactice
• De câte ori există posibilitatea, dezvoltarea vocabularului se va face prin intermediul
jocurilor didactice.
• Exerciții lexicale
 Aspectul sintactic
• Copilul va putea să utilizeze un limbaj oral corect din punct de vedere gramatical.
•   Încurajarea exprimării spontane
Urmând modelul educatoarei, în diferite situații preșcolarii învață și exersează
compotamentele verbale adecvate diferitelor contexte (formule de salut, de adresare, de
mulțumire, de scuze etc.). Ei trebuie stimulați în jocurile lor, mai ales în jocurile de rol (de-a
magazinul, de-a doctorul, de-a școala etc.),în care ei reproduc evenimente ale vieții zilnice,
comportându-se și vorbind exact așa cum ar trebui să o facă în viața reală.
Propoziția
• Odată ce se înțelege de ce trebuie să comunicăm, următorul pas va fi
conștientizarea faptului că unitatea principală prin care realizăm această comunicare este
propoziția (sau cuvântul cu valoare de propoziție).
• La grupele de vârstă mai mică, interesul va fi centrat pe exprimarea coerentă a
copiilor, într-o propoziție completă, având cel puțin subiect și predicat.
 CONCLUZII
• Acum, când sub denumirea de comunicare la vârsta preşcolară se
„ascunde" o nouă disciplină de învăţământ în grădiniţă, când se acordă o importanţă
sporită dezvoltării abilităţilor de comunicare, abordarea acesteia, pentru a-i reliefa
câteva aspecte particulare la vârsta preşcolară, devine o necesitate pentru ulterioara
construcţie a fundamentului pedagogic al perioadei ontogenetice de referinţă.
• Dintre numeroasele obiective ale educării limbajului şi comunicării se
evidenţiază acelea menite să asigure o cât mai corectă comunicare orală. În aceste
condiţii, copiii vor fi antrenaţi să răspundă întrebărilor adresate sau solicitărilor
venite din partea educatoarei ori a colegilor de grupă, să adreseze întrebări ori de câte
ori au nelămuriri, să iniţieze dialoguri, să povestească etc.
• În activităţile cu preşcolarii se cultivă intercomunicarea liberă, se educă
vorbirea expresivă şi dialogată, iar diferenţierea între categoriile de grupe se face în
conţinut, în formele de organizare, durată, grad de participare activă a copiilor. La
baza acestor activităţi stau, în mare măsură experienţa de viaţă a copiilor, conţinutul
poveştilor, al basmelor şi al poeziilor cunoscute de ei.
• Exprimarea copilului arată dacă există tulburări de vorbire, gradul acestora, nivelul general de
pregătire intelectuală a copilului și modul de gândire a acestuia.
• Copilul care are deficiențe de vorbire și pe care nu și le-a corectat până la 5 ani este mai puțin
comunicativ din cauză că stâlcește cuvântul, stârnind amuzamentul celorlalți. În acest caz este nevoie
de multă, foarte multă muncă din partea educatoarei atât pentru a corecta deficiența cât și a-i convinge
pe copii să nu mai râdă când altul greșește.
• Pentru a avea o bună comunicare cu copiii, educatoarea trebuie să fie exemplu de vorbire
expresivă, clară, corectă și coerentă, de gestică corespunzătoare, să aibă capacitate de demonstrare
logică și de argumentație. În același timp, educatoarea trbuie să folosească un vocabular pe înțelesul
copiilor, să aibă capacitatea de a antrena copiii într-un dialog activ.
• Comunicarea didactică liberă, care nu presupune constrângere în granițele curriculare,
incluzând și discuții libere, de acomodare, implică buna cunoaștere psihologică a copilului din partea
educatoarei, precum și a mediului familial din care provine acesta.
• Calitatea relației de comunicare și cooperare cu copiii cu tulburări de limbaj are la bază
abilitățile educatoarei de a corela competent cele trei planuri de comunicare: cum comunicăm; ce
comunicăm; cui comunicăm.
• Educatoarea urmărește la copiii cu probleme de limbaj:
• cum este fiecare (temperamental, comportamental);
• ce știe fiecare (baza de plecare necesară în actul educativ „terapeutic”);
• ce poate face cu fiecare (exerciții-joc );
• gradul și calitatea cooperării lui cu ceilalți.
• Pașii pe care-i parcurge educatoarea în includerea în colectivitate a copiilor cu
tulburări de limbaj sunt:
• a) Elaborarea unui plan de acțiune în care sunt cuprinși și ceilalți factori
educaționali: familia, comunitatea locală, logoped.
• b) Pregătirea întregului personal didactic și nedidactic pentru a primi fără
diferențieri pe toți copiii preșcolari.
• c) Asigurarea unui climat primitor și deschis, prin organizarea mediului
educațional cât mai eficient și stimulator.
• d) Asigurarea unui curriculum flexibil și deschis.
• e) Pregătirea copiilor pentru a se accepta unii pe alții.
• f) Evaluarea fiecărui copil prin observație directă și indirectă.
• g) Asigurarea accesului tuturor copiilor în programul grădiniței.
•
• Educatoarea are un rol important în realizarea acestui obiectiv prin stabilirea
celor mai adecvate mijloace, procedee, relațiilor cu alți factori educaționali,
neuitând nici un moment să-și recunoască limitele competenței sau granițele
profesiei.
• Utilizând aceste forme de activitate am reușit să obținem îmbunătățiri
evidente ale procesului de dezvoltare a vorbirii. În primul rând, a dispărut
handicapul resimțit de copil, a dispărut timiditatea și nesiguranța în
răspunsuri.
• Dată fiind influența hotărâtoare și de lungă durată pe care familia și
grădinița o au asupra dezvoltării vorbirii copiilor, ele sunt cele care au
obligația să stimuleze vorbirea, să contribuie la corectarea sau compensarea
tulburărilor de limbaj și, prin aceasta, la egalizarea în sens pozitiv a șanselor
de instruire și educare a copiilor cu asemenea tulburări, oferindu-le acces
spre pregătirea pentru viață și activitatea școlară.