Ce este dislalia?

Dislalia sau pronuntia peltica este un tip de tulburare de limbaj care este clasificata prin
modificarea, absenta, inlocuirea sau distorsionarea anumitor sunete si a pronuntiei. Cauzele
bolii difera in functie de varietatea ei, dar factorii care stau la baza sunt anomaliile structurii
limbii, buzelor, dintilor sau maxilarelor si influenta factorilor sociali. Tulburarea poate duce in
viitor la probleme legate de scriere, precum si la dezvoltarea dislexiei.

Aceasta afectiune in mod normal nu provine din probleme neurologice. Medicii urmaresc si
anumite defecte ale organelor implicate in vorbire, in multe cazuri. Unele cauze includ
pierderea auzului si anumite dificultati de invatare.

Este o tulburare de cauza functionala sau organica, care afecteaza copiii cu varste cuprinse
intre 3-6 ani, de cele mai multe ori. Tratamentul consta in cresterea increderii in sine si a
stimei de sine a pacientilor, inlaturand simultan temerile, anxietatea si tehnicile de evitare pe
care pacientul le-a dezvoltat pentru a se ajuta singur.

Aceasta forma de tulburare de vorbire este considerata una dintre cele mai frecvente in terapia
logopedica, deoarece apare la aproximativ 1 din 3 copii de varsta prescolara, adica 5-6 ani, la
20% dintre prescolari si 1% dintre copiii cu varsta de peste 8 ani.

Clasificare
In functie de motivele care contribuie la defectele de vorbire, pot exista mai multe forme de
baza pentru dislalie:

 Dislalia fiziologica – organele copilului nu sunt suficient de devoltate pentru a articula

anumite cuvinte si nu poate articula sunetele foarte bine inca (este o forma de dislalie
normala si nu trebuie sa fie un motiv de ingrijorare, cat timp nu dureaza mult);
 Dislalia audiogena – aceasta problema de vorbire este cauzata de un defect in
intonatia copilului si incercarea de a imita corect sunetele;
 Dislalia functionala – poate sa apara dupa dislalia fiziologica prelungita, cand
organele au ajuns deja la maturitate, si este legata de un defect in articularea sunetului;
 Dislalia organica – acest tip de dislalie este, de asemenea, numit diglosie si este legat
de defectele organelor folosite in vorbire;
 Dislalia polimorfa – dislalia de acest tip afecteaza pronuntia anumitor sunete, fiind o
consecinta a subdezvoltarii legaturii dintre auz si vorbire.

Mai este un tip de dislalie, numita dislalie mecanica, atunci cand este o problema la nivelul
anatomic al aparatului implicat in producerea sunetelor. 

Cauzele dislaliei
Cauzele acestei tulburari nu au fost inca explicate in mod clar, desi au fost luate in considerare
anumite modificari la nivel cerebral, tulburari biochimice si endocrine, factori ereditari si
tulburarile psihologice.

Cauze organice – O cauza a dislaliei poate fi dezvoltarea necorespunzatoare a ligamentului

care leaga limba de baza gurii – cand acest ligament este prea scurt, miscarea corecta a limbii
poate fi dificila. O alta cauza organica este data de diferite anomalii in structura dintilor, a
limbii, a palatului moale etc. Poate fi data si de defecte congenitale ca lipsa dintilor,
malocluzie, probleme cu frenul lingual, o limba prea mica sau prea ingusta, buze prea groase
etc.

Surditate congenitala  – O alta cauza poate fi surditatea congenitala, unde problemele

asociate cu vorbirea provenind din incapacitatea de a intelege discursul corect al altor
persoane. Gravitatea problemei este, in mod normal, strans legata de gradul de pierdere a
auzului. Unele persoane afectate de surditate partiala pot auzi sunete numai la frecvente inalte
sau joase. Multi oameni cu dislalie cu probleme de auz usoare pana la moderate au dificultati
in a face diferentele intre „f”, „s” sau „th”.

Dizabilitati de invatare – Dislalia poate fi uneori o caracteristica a unei dizabilitati specifice

de invatare care afecteaza articularea sunetelor. Acest tip de problema implica dificultati in
invatarea modului de procesare mentala si de formare verbala a sunetelor vorbite. Un alt tip
de problema de invatare care poate duce la dislalie este cunoscuta ca o tulburare fonologica in
care apare dificultatea de a distinge intre diferite sunete si de a folosi un anumit cuvant.

Cauze socio-biologice – Unii copii dezvolta aceasta tulburare din cauza imitatiei, cand
parintii vorbesc cu cei mici folosind o voce de copil si pronuntia anumitor cuvinte se face
intentionat gresit. Multi parinti nu comunica cu bebelusul, nu acorda atentie dezvoltarii
abilitatilor de pronuntie, iar acest lucru cauzeaza adesea dislalia, deoarece in aceasta situatie
este dificil sa se astepte aparitia spontana a unui discurs corect al copilului. In acelasi timp,
este normal la copiii mici sa apara un grad de dislalie pana acestia se dezvolta suficient. In
acest caz, defectul de vorbire este forma fiziologica si nu necesita corectare. De asemenea,
apare mai des la copiii din familii in care se vorbesc mai multe limbi (bilingvism) – exista o
tranzitie frecventa de la o pronuntie la alta si, de asemenea, este de remarcat imprumutul
anumitor silabe sau cuvinte. Alte cauze socio-biologice sunt neglijarea pedagogica, ignorarea
faptului ca cel mic nu pronunta corect anumite sunete etc.

Factori psihologici – Exista o varietate de factori psihologici care pot afecta dezvoltarea
limbajului, cum ar fi tulburarea de afectiune, probleme familiale, lipsa de afectiune, gelozia
dintre frati, traume sau medii supra-protectoare. 

Simptomele dislaliei
Simptomele dislaliei variaza in functie de gradul de afectare. Problemele de articulare pot
varia de la un anumit grad la mai multe forme, ceea ce face ca limbajul sa nu fie inteles la un
anumit nivel.

Manifestarile clinice tipice ale bolii sunt:

  copilul sare peste anumite sunete;
 inlocuieste anumite litere cu altele similare – de exemplu, nu poate pronunta sunetul
„r” si il inlocuieste cu „l”;
 nu articuleaza corect sunetele;
 accentuarea gresita a unor sunete intr-un cuvant;
 inversarea unor silabe in cuvant;
 probleme cu ritmul vorbirii;
 omite grupul de sunete voluntar, fara a incerca sa inlocuiasca cu alte grupuri de sunete;
 distorsionarea sunetului.

In ciuda prezentei unor astfel de greseli, limbajul copilului nu reflecta nivelul de dezvoltare a
vocabularului si a gramaticii, ce progreseaza odata cu varsta, nici silabisirea, diferentierea
pluralului de singular, formarea unui discurs coerent etc.

Diagnosticul dislaliei
Diagnosticarea incepe cu un examen medical fizic pentru a depista eventuale anomalii in
structura si mobilitatea organelor implicate in vorbire. De asemenea, e necesara o analiza a
sanatatii si vorbirii parintilor, istoricul medical al copilului si analiza simptomelor dislaliei.
De multe ori e necesara colaborarea dintre logoped si medicul stomatologic, precum si cu
specialisti in neurologie pediatrica si ORL. Discutia cu parintii are rolul de a depista eventuale
probleme personale si familiale.

Se vor efectua anumite exercitii de imitatie, de articulare a sunetelor care se redea gradul de
afectare si natura problemei.

Tratamentul dislaliei
In cazul unor probleme de natura anatomica se va interveni pentru a regla structurile
implicate.  Corectarea dislaliei se realizeaza prin metode conservatoare, si consta in mai multe
etape:

 pregatire;
 formarea abilitatilor primare de pronuntie – setarea unui singur sunet, formarea de
silabe, cuvinte si text, diferentierea sunetelor;
 crearea abilitatilor de comunicare.

Exercitiile logopedice implica:

 dezvoltarea la nivel fizic a structurilor implicate in articulare si vorbire;

 imbunatatirea mobilitatii sistemului fono-articular;
 exercitii de pronuntie;
 exercitii de reglare a ritmului de vorbire;
 exercitii de respiratie;
 introducerea anumitor sunetele in silabe si cuvinte.
Toate aceste exercitii fac parte din programul de reeducare a vorbirii. Este foarte important
ca sedintele cu un logoped sau terapeut sa fie realizate in mod regulat, adica de cel putin 3 ori
pe saptamana. De asemenea, se recomanda efectuarea de exercitii recomandate de logoped si
acasa, cu familia. Durata unui astfel de tratament poate varia de la o luna la 6 luni, in functie
de forma si gradul de gravitate a tulburarii.

Dislalia este o tulburare de vorbire, care, in majoritatea cazurilor, poate fi corectata si tratata
cu succes. Durata si rezultatul terapiei sunt dictate de mai multi factori, incluzand categoria de
varsta a pacientului, complexitatea unui astfel de defect de vorbire si caracteristicile
individuale ale micului pacient. 

Prevenirea dislaliei
Exista cateva sfaturi practice pe care le puteti urma pentru a preveni problemele de vorbire
sau pentru a facilita recuperarea, in paralel cu sesiunile la logoped:

 Ajutati la dezvoltarea musculaturii maxilarului copilului astfel: invatati-l sa mestece

bine mancarea, sa clateasca gura, sa isi umfle obrajii, sa treaca aerul dintr-un obraz in
altul etc.
 Vorbiti cu cel mic intr-un limbaj corect – desi este tentant uneori, evitati sa vorbiti cu
cel mic imitand vocea de copil si sunetele gresite.
 Vorbiti cat mai mult cu copilul, cititi-i poezii si povesti. Raspundeti-i la intrebari si
incurajati-l sa vorbeasca cat mai mult.
 Daca cel mic pronunta gresit un cuvant, repetati acel cuvant in forma corecta de mai
multe ori.
 Nu certati si nu presati copilul. E normal ca pana la o anumita varsta sa apara aceasta
problema si chiar si mai tarziu, procedura de reeducare este una care trebuie facuta
treptat.

Referinte:

 (1) Speech disorder, link: https://www.britannica.com/science/speech-

disorder#ref583891
 (2) Dyslalia: Symptoms, Causes and Treatment, link:
https://www.lifepersona.com/dyslalia-symptoms-causes-and-treatment 
 (3) Dyslalia in children: types, causes, symptoms, link: http://medicine-
en.info/neurology/dyslalia-in-children-types-causes-symptoms.html
 (4) Exercises for Children with Dyslalia-Software Infrastructure, link:
https://arxiv.org/abs/1409.1699 
 (5) Dyslalia, link: https://hoool.com/dyslalia/#.W8six_kzbIV

mamisicopilul.ro
Așa cum sugerează etimologia, termenul de „dislalie” (în limba greacă: dys: dificil, greu;
lalein: a vorbi sau lalia: vorbire) desemnează acea categorie de tulburări de pronunție, de
natură organică sau funcțională, care constă în dificultatea emiterii unuia sau mai multor
sunete ale vorbirii, pe fondul unor malformații la nivelul organelor periferice ale aparatului
fonoarticulator sau a unor deficite de procesare fonologică sau motorie.

În DSM V, tulburarea apare sub denumirea  „tulburarea sunetelor vorbirii sau a fonemelor” și
exclude tulburările de pronunție datorate dizabilității intelectuale, dizabilității auditive
(afectarea parțială sau totală a auzului), tulburărilor neurologice sau altor afecțiuni medicale
care pot împiedica articularea corectă a sunetelor, ceea ce constituie o noutate. Anterior, se
considera că tulburarea dislalică poate apărea pe fondul deficitului de intelect, al hipoacuziei
sau a unor deficiențe la nivelul sistemului nervos central. De asemenea, DSM V precizează și
latura limbajului afectată în dislalie, anume latura fonetico-fonologică. Așadar, în dislalie nu
apar deficite la nivelul laturii morfo-sintactice, lexico-semantice (deci nu este afectată
exprimarea gramaticală, vocabularul sau înțelegerea limbajului)  și nici la nivelul laturii
pragmatice a limbajului (ceea ce înseamnă că limbajul copilului cu dislalie este funcțional,
copilul utilizeazând adecvat limbajul verbal pentru a se exprima și comunica cu cei din jur).

logorici.ro

3. Cat de importanta este implicarea parintilor in terapia logopedica? In ce fel ar trebui

parintii sa se implice?   

Implicarea pãrinților este cea mai importantã, contextul familial este primul în care apare și se
dezvoltã comunicarea. Pãrinții sunt primi care asistã la încercãrile de comunicare ale
bebelușului, înainte de însușirea limbajului verbal, copilul mic comunicã prin mimica, plâns,
gângurit -  parinții sunt cei care încurajeazã și apreciazã pozitiv efortul copilului de exprimare.
Tot pãrinţii sunt primii care oferã copilului modelul verbal, în primele luni de viaţã copilul
învaţã sã imite sunetele fãcute de alte persoane, sã repete silabe, sã combine douã silabe
diferite sub formã de joc verbal, sã vocalizeze ca rãspuns la vorbirea altei persoane.

Iatã cât de importantã este implicarea pãrinţilor în formarea și dezvoltarea abilitãţilor de

comunicare (atât în ceea ce privește receptarea mesajului verbal cât și în însușirea exprimãrii
orale). Cazurile care mã fac sã privesc cu mândrie spre profesia mea sunt cele în care familia
a devenit partener activ în actul terapeutic-recuperator. Una/ douã ședinţe logopedice pe
sãptãmânã sunt insuficiente pentru a înlocui modul defectuos de exprimare cu unul corect.

Reușita în corectarea tulburãrilor de limbaj este condiţionatã de implicarea familiei, 

terapia logopedicã nu se rezumã doar la lucrul cu copilul, ci implicã și consilierea familiei.
Dupã fiecare ședinţã familia  primește sfaturi în ceea ce privește consolidarea abilitãţilor
verbale exersate în cabinet.

 4. Existã o convingere conform cãreia  pãrinţii amânã venirea la logoped, considerând
cã o datã cu creșterea în vârstã copilul își va corecta singur limbajul. Ești de acord cu
aceasta?

 Nu, în calitate de pãrinte cred cã e mai bine sã elimin orice suspiciune și sã fiu sfãtuitã de
un specialist decât sã las timpul sã treacã în defavoarea copilului meu. Sunt unele tulburãri de
limbaj de naturã fiziologicã (vorbeam mai devreme de dislaliile care sunt firești pânã la vârsta
de 4 ani, 4 ani și jumãtate, de bâlbâiala datã de decalajul între ceea ce vor sã exprime și
posibilitãţile psiho-fizice de care dispun copiii mici), însã sunt și tulburãri de limbaj care nu
trec de la sine, adesea aceste tulburãri fiind asociate unor tulburãri mai grave.  Ȋn aceste cazuri
copiii  au nevoie de programe de intevenţie timpurie, de abordarea unei întregi echipe
terapeutice (medic psihiatru, medic ORL, psiholog, ortodont, etc).

Pentru orice suspiciune pãrinţii trebuie sã se adreseze unui specialist; constat cu bucurie cã
în ultimii ani existã o mai mare deschidere cãtre aceastã specialitate, am avut ocazia sã
întâlnesc în cabinetul logopedic pãrinţi dornici sã fie sfãtuiţi cum sã-și abordeze/stimuleze 
copiii.

Ȋn fond vizita la un specialist îi va ajuta pe pãrinţi sã-și schimbe modul de abordare, sã-și
stabileascã niște obiective în jocul cu copilul, evitând permanentizarea unor  tulburãri de
vorbire ocazionale.

 5. Când ar trebui sã se adreseze pãrinţii unui logoped? Care ar fi cel mai potrivit
moment pentru începerea terapiei logopedice?

 Nu existã un moment standard, e bine ca pãrinţii sã se adreseze logopedului atunci când
observã unele dificultãţi ale copilului în însușirea și dezvoltarea limbajului.  Dacã în urma
unei evaluãri complexe a limbajului logopedul constatã cã tulburarea e de naturã fiziologicã
atunci pãrinţii vor primi un program individualizat de dezvoltare/ stimulare a abilitãţilor de
comunicare  și vor stabili o nouã întâlnire  cu logopedul peste 3/6 luni  (deci aceastã întâlnire
nu poate fi decât beneficã pentru copil).

Ȋn cadrul evaluãrilor logopedice  am vãzut copii cu vârstã de peste1 an, însã copiii
cuprinși în programul de terapie logopedicã au vârste de peste 2 ani;  pacienții cei mai mici
sunt cei cu tulburare  în dezvoltarea limbajului;  pentru terapia logopedicã a bâlbâielii pãrinții
sunt mai întâi sfãtuiți cum sã abordeze copilul acasã, stabilim întâlniri periodice,  iar terapia
propriu-zisã o începem dupã 3 ani;  în cazul dislaliilor începem terapia logopedicã dupã 4 ani
și jumãtate ideal este ca pânã la schimbarea dentiției sã corectãm sunetele defectuoase.  Ȋn
cazul dislexo-disgrafiilor putem începe terapia logopedicã dupã terminarea clasei I, din pãcate
majoritatea pãrinților și învãțãtorilor ignorã dificultãțile copilului în achiziționarea scris-
cititului și abia dupã clasa a IV a când copilul este în pragul unui eșec școlar încep sã caute
soluții pentru aceste probleme.

medlife.ro