Ce este dislalia?

Dislalia sau pronuntia peltica este un tip de tulburare de limbaj care este clasificata prin

modificarea, absenta, inlocuirea sau distorsionarea anumitor sunete si a pronuntiei. Cauzele bolii
difera in functie de varietatea ei, dar factorii care stau la baza sunt anomaliile structurii limbii,
buzelor, dintilor sau maxilarelor si influenta factorilor sociali. Tulburarea poate duce in viitor la
probleme legate de scriere, precum si la dezvoltarea dislexiei.
Aceasta afectiune in mod normal nu provine din probleme neurologice. Medicii urmaresc si
anumite defecte ale organelor implicate in vorbire, in multe cazuri. Unele cauze
includ pierderea auzului si anumite dificultati de invatare.
Este o tulburare de cauza functionala sau organica, care afecteaza copiii cu varste cuprinse intre
3-6 ani, de cele mai multe ori. Tratamentul consta in cresterea increderii in sine si a stimei de
sine a pacientilor, inlaturand simultan temerile, anxietatea si tehnicile de evitare pe care pacientul
le-a dezvoltat pentru a se ajuta singur.
Aceasta forma de tulburare de vorbire este considerata una dintre cele mai frecvente in terapia
logopedica, deoarece apare la aproximativ 1 din 3 copii de varsta prescolara, adica 5-6 ani, la
20% dintre prescolari si 1% dintre copiii cu varsta de peste 8 ani.

Clasificare
In functie de motivele care contribuie la defectele de vorbire, pot exista mai multe forme de baza
pentru dislalie:
 Dislalia fiziologica – organele copilului nu sunt suficient de devoltate pentru a articula
anumite cuvinte si nu poate articula sunetele foarte bine inca (este o forma de dislalie
normala si nu trebuie sa fie un motiv de ingrijorare, cat timp nu dureaza mult);
 Dislalia audiogena – aceasta problema de vorbire este cauzata de un defect in intonatia
copilului si incercarea de a imita corect sunetele;
 Dislalia functionala – poate sa apara dupa dislalia fiziologica prelungita, cand organele
au ajuns deja la maturitate, si este legata de un defect in articularea sunetului;
 Dislalia organica – acest tip de dislalie este, de asemenea, numit diglosie si este legat de
defectele organelor folosite in vorbire;
 Dislalia polimorfa – dislalia de acest tip afecteaza pronuntia anumitor sunete, fiind o
consecinta a subdezvoltarii legaturii dintre auz si vorbire.
Mai este un tip de dislalie, numita dislalie mecanica, atunci cand este o problema la nivelul
anatomic al aparatului implicat in producerea sunetelor. 

Cauzele dislaliei
Cauzele acestei tulburari nu au fost inca explicate in mod clar, desi au fost luate in considerare
anumite modificari la nivel cerebral, tulburari biochimice si endocrine, factori ereditari si
tulburarile psihologice.
  Cauze organice – O cauza a dislaliei poate fi dezvoltarea necorespunzatoare a
ligamentului care leaga limba de baza gurii – cand acest ligament este prea scurt,
miscarea corecta a limbii poate fi dificila. O alta cauza organica este data de diferite
anomalii in structura dintilor, a limbii, a palatului moale etc. Poate fi data si de defecte
congenitale ca lipsa dintilor, malocluzie, probleme cu frenul lingual, o limba prea mica
sau prea ingusta, buze prea groase etc.
 Surditate congenitala  – O alta cauza poate fi surditatea congenitala, unde problemele
asociate cu vorbirea provenind din incapacitatea de a intelege discursul corect al altor
persoane. Gravitatea problemei este, in mod normal, strans legata de gradul de pierdere a
auzului. Unele persoane afectate de surditate partiala pot auzi sunete numai la frecvente
inalte sau joase. Multi oameni cu dislalie cu probleme de auz usoare pana la moderate au
dificultati in a face diferentele intre „f”, „s” sau „th”.
 Dizabilitati de invatare – Dislalia poate fi uneori o caracteristica a unei dizabilitati
specifice de invatare care afecteaza articularea sunetelor. Acest tip de problema implica
dificultati in invatarea modului de procesare mentala si de formare verbala a sunetelor
vorbite. Un alt tip de problema de invatare care poate duce la dislalie este cunoscuta ca o
tulburare fonologica in care apare dificultatea de a distinge intre diferite sunete si de a
folosi un anumit cuvant.
 Cauze socio-biologice – Unii copii dezvolta aceasta tulburare din cauza imitatiei, cand
parintii vorbesc cu cei mici folosind o voce de copil si pronuntia anumitor cuvinte se face
intentionat gresit. Multi parinti nu comunica cu bebelusul, nu acorda atentie dezvoltarii
abilitatilor de pronuntie, iar acest lucru cauzeaza adesea dislalia, deoarece in aceasta
situatie este dificil sa se astepte aparitia spontana a unui discurs corect al copilului. In
acelasi timp, este normal la copiii mici sa apara un grad de dislalie pana acestia se
dezvolta suficient. In acest caz, defectul de vorbire este forma fiziologica si nu necesita
corectare. De asemenea, apare mai des la copiii din familii in care se vorbesc mai multe
limbi (bilingvism) – exista o tranzitie frecventa de la o pronuntie la alta si, de asemenea,
este de remarcat imprumutul anumitor silabe sau cuvinte. Alte cauze socio-biologice sunt
neglijarea pedagogica, ignorarea faptului ca cel mic nu pronunta corect anumite sunete
etc.
 Factori psihologici – Exista o varietate de factori psihologici care pot afecta dezvoltarea
limbajului, cum ar fi tulburarea de afectiune, probleme familiale, lipsa de afectiune,
gelozia dintre frati, traume sau medii supra-protectoare. 

Simptomele dislaliei
Simptomele dislaliei variaza in functie de gradul de afectare. Problemele de articulare pot varia
de la un anumit grad la mai multe forme, ceea ce face ca limbajul sa nu fie inteles la un anumit
nivel.
Manifestarile clinice tipice ale bolii sunt:
-copilul sare peste anumite sunete;
-inlocuieste anumite litere cu altele similare – de exemplu, nu poate pronunta sunetul „r” si il
inlocuieste cu „l”;
-nu articuleaza corect sunetele;
-accentuarea gresita a unor sunete intr-un cuvant;
-inversarea unor silabe in cuvant;
-probleme cu ritmul vorbirii;
-omite grupul de sunete voluntar, fara a incerca sa inlocuiasca cu alte grupuri de sunete;
-distorsionarea sunetului.
In ciuda prezentei unor astfel de greseli, limbajul copilului nu reflecta nivelul de dezvoltare a
vocabularului si a gramaticii, ce progreseaza odata cu varsta, nici silabisirea, diferentierea
pluralului de singular, formarea unui discurs coerent etc.

Diagnosticul dislaliei
Diagnosticarea incepe cu un examen medical fizic pentru a depista eventuale anomalii in
structura si mobilitatea organelor implicate in vorbire. De asemenea, e necesara o analiza a
sanatatii si vorbirii parintilor, istoricul medical al copilului si analiza simptomelor dislaliei. De
multe ori e necesara colaborarea dintre logoped si medicul stomatologic, precum si cu specialisti
in neurologie pediatrica si ORL. Discutia cu parintii are rolul de a depista eventuale probleme
personale si familiale.
Se vor efectua anumite exercitii de imitatie, de articulare a sunetelor care se redea gradul de
afectare si natura problemei.

Tratamentul dislaliei
In cazul unor probleme de natura anatomica se va interveni pentru a regla structurile implicate. 
Corectarea dislaliei se realizeaza prin metode conservatoare, si consta in mai multe etape:
pregatire;
formarea abilitatilor primare de pronuntie – setarea unui singur sunet, formarea de silabe, cuvinte
si text, diferentierea sunetelor;
crearea abilitatilor de comunicare.
Exercitiile logopedice implica:
dezvoltarea la nivel fizic a structurilor implicate in articulare si vorbire;
imbunatatirea mobilitatii sistemului fono-articular;
exercitii de pronuntie;
exercitii de reglare a ritmului de vorbire;
exercitii de respiratie;
introducerea anumitor sunetele in silabe si cuvinte.
Toate aceste exercitii fac parte din programul de reeducare a vorbirii. Este foarte important ca
sedintele cu un logoped sau terapeut sa fie realizate in mod regulat, adica de cel putin 3 ori pe
saptamana. De asemenea, se recomanda efectuarea de exercitii recomandate de logoped si
acasa, cu familia. Durata unui astfel de tratament poate varia de la o luna la 6 luni, in functie de
forma si gradul de gravitate a tulburarii.
Dislalia este o tulburare de vorbire, care, in majoritatea cazurilor, poate fi corectata si tratata cu
succes. Durata si rezultatul terapiei sunt dictate de mai multi factori, incluzand categoria de
varsta a pacientului, complexitatea unui astfel de defect de vorbire si caracteristicile individuale
ale micului pacient. 
Pe glob, situaţia frecvenţei dizabilităţilor de învăţare diferă mult de la o ţară la alta, în acest sens
intervenind o serie de parametri culturali şi ligvistici. Mai frecvente sunt dificultăţile de învăţare
la scris-citit în ţările cu limbi etimologice, mai puţin transparente (limba engleză, limba
franceză) decât cele cu limbi fonetice, unde corespondenţa fenomenului nu pune problemă
(limba italiană, limba spaniolă, limba romană). De asemenea, probleme semnificative apar în
prezent în China şi Japonia, în cazul când se însuşesc dificilele logograme, varianta modernă a
vechilor şi complicatelor ideograme.
Chiar şi în prezent, deși s-au dezvoltat o sumedie de modalități și strategii de identificare, este
dificil să scoatem în evidenţă caracteristicile pe care le prezintă atât în plan fizic, cât şi în plan
psihic copiii cu dificultăţi de învăţare.
În şcoală de masă sunt întâlnite deseori dificultăţi medii sau uşoare de învăţare; mai rar au fost
întâlniţi copii cu dizabilităţi de învăţare.
Şcolile speciale reprezintă spaţiul educațional în care pot fi întâlniţi copii cu dificultăţi de tipul
dizabilităţilor. Unor astfel de copii li se acordă servicii suplimentare de sprijin, cum ar fi,
consilierul şcolar, profesorul logoped, cadrul didactic de sprijin etc. Încadrarea copiilor în
domeniul unor dificultăţi constituie de multe ori o activitate dificilă, ce comportă o serie de
riscuri. Aprecierile care se fac asupra acestora trebuie să ţină seama de un complex de
indicatori/factori, precum: vârstă, nivelul mediu al dezvoltării, condiţiile familiare şi
socioculturale în care să se dezvolte copilul.
Dificultăţile de invațare ale unor copii, impun modalităţi organizate şi sistematizate de
intervenţie psihopedagogică, centrate nu atât pe starea critică, cât pe potenţialul ce poate fi
valorificat. Aşa se explică oportunitatea şi eficienţa instituţiilor speciale, care au scopul de a
pregăti şi a ocroti copiii cu dizabilităţi în vederea integrării lor socio-profesionale.  
În general, evidenţierea caracteristicilor pe care le prezintă copiii cu dificultăţi de învăţare atât
în plan fizic cât şi în plan psihic este foarte dificil. În şcoală se întâlnesc mult mai multe
dificultăţi medii şi uşoare de învăţare şi mai puţine dizabilităţi grave de învăţare. Ceea ce este
esenţial este faptul că toţi copiii trebuie să fie şcolarizati. Copiii cu dizabilităţi specifice de
învăţare pot fi întâlniţi în şcolile speciale, dar şi în unele şcoli generale. În acest sens se acordă
servicii suplimentare de sprijin precum consilierul şcolar, cadrele didactice de sprijin, profesorul
logoped etc.
Existenţa unor dizabilităţi în sfera senzorială, intelectuală sau psiho-motorie constituie elemente
care particularizează procesul învăţării.
Termenul de dificultate de învăţare reprezintă nevoia unei intervenţii pentru a estompa sau
elimina problemele învăţării. Elevii cu dificultăţi de învăţare au mari şanse să-şi rezolve
problemele dacă profesorii colaborează şi să creeze situaţii de învăţare stimulative şi
valorizante.
          În concluzie, putem spune că tuturor cadrelor didactice le revine sarcina nu numai să
prevină dizabilităţile de comportament şi de învăţare, dar să-i şi ajute pe copiii în înţelegerea
corectă a situaţiilor, pentru ca aceştia să depăşească momentele dificile şi să constituie un model
comportamental spre care copiii să aspire. Stimularea permanentă, dirijată atât a activităţii
intelectuale, cât şi a celei afectiv-motivaţionale, precum şi crearea unui confort psihic în
activitatea de zi cu zi contribuie la înlăturarea sau diminuarea diferitelor dizabilităţi şi la
dezvoltarea personalităţii armonioase, ceea ce duce spre garanţia integrării eficiente în viaţa
şcolară şi socială.