Proiect

TULBURĂRILE DE
LIMBAJ

Echipa C: Brisc (Sîrca-Brisc) Dana-Aurelia

Dragoș (Feier-Dan) Ramona-Mariana

1
 Verșan (Farcaș) Danka

1. Limbajul
Mijloc specific de comunicare umană, vorbirea nu
apare spontan la copii, ci constituie un lung și dificil proces
de învățare, presupunând un efort indelungat al individului în
decursul dezvoltării sale ontologice.
Limbajul uman constituie unul dintre cele mai
complexe fenomene psihosociale. El reprezintă actul
fundamental de legitimare a omului și de situare a sa pe scara evoluției și a progresului materiei
vii.
Transpus în termenii teoriei informației, limbajul este rezultatul activității unor organe
de coordonare, care recepționează din exteriorul organismului o serie de semnale linguale, le
descifrează conținutul semantic și, pe baza acestora, elaborează semnale verbale, inteligibile.
Încă de la vârsta preșcolară și școlară mică, limbajul capătă valențe noi ce îi permite
copilului să realizeze relații complexe cu adulții și cu ceilalți copii, să-și organizeze activitatea
psihică, să acumuleze informații, să însușească experiența socială.
Profesorul B. E. Levina distinge cinci etape pe care le parcurge copilul în însușirea
vorbirii:
La prima etapă – prefonetică – copilul este lipsit nu numai de vorbirea activă, ci și de
capacitatea de înțelegere a vorbirii, chiar de diferențierea sunetelor.
La a doua etapă apare capacitatea de diferențiere a fonemelor celor mai depărtate și mai
contrastate, în schimb lipsește capacitatea de diferențiere a sunetelor apropiate. Pronunția
copilului este greșită.
În a treia etapă intervin mutații hotărâtoare. Copilul începe să audă sunetele vorbirii în
conformitate cu trăsăturile fonematice. El recunoaște cuvintele pronunțate greșit și este capabil
să facă distincție între o pronunție corectă și una greșită.
În etapa a patra devin predominante noi imagini perceptive ale sunetelor. El încă continuă să
perceapă greșit unele cuvinte pe care le aude, însă vorbirea activă ajunge la un nivel de
corectitudine aproape completă.

2
 În etapa a cincea procesul dezvoltării fonematice se desăvârșește. Copilul aude și vorbește
corect.
Modul în care copilul se realizează în planul vorbirii și al dezvoltării psihice este
influențat de o serie de factori precum mediul de viață și de activitate, preocuparea adulților
pentru stimularea vorbirii sale, eficiența demersului didactic, capacitățile intelectuale,
afectivitatea și personalitatea acestuia.

2. Logopedia
Provine din gr. „logos” = cuvânt, „paideia” = educație.

Ca oricare știință, logopedia s-a constituit pe baza necesităților practice și teoretice de a

sintetiza cunoștințele despre limbaj și de a formula procedeele specifice educării limbajului
tulburat.
În opinia lui Guțu (1975, p.8) „logopedia este o disciplină a științelor pedagogice care
studiază problemele speciale de natură psihologică, socială și medicală privind prevenirea și
corectarea tulburărilor de limbaj”.
Perioadele favorabile pentru o acțiune logipedică eficace sunt preșcolaritatea și școlaritatea
mică, deoarece la această vârstă este mai ușor de corectat, decât la vârstele adulte unde apar
tulburări de personalitate și inadaptări sociale.

3
 3. Tulburările de limbaj
Ținându-se cont de dificultățile coordonării mișcărilor foarte fine ale aparatului
fonoarticulator, un anumit procent al semenilor noștri nu reușesc să stăpânească tehnica vorbirii,
de aceea prezintă tulburări de limbaj.
„Prin tulburările limbajului înțelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat,
de la manifestările verbale tipizate, unanim acceptate în limba uzuală, atât sub aspectul
reproducerii cât și al priceperii, începând de la dereglarea diferitelor componente ale cuvântului
și până la imposibilitatea totală de comunicare orală sau scrisă” (M. Guțu, 1975, p. 8).
În categoria tulburărilor de limbaj se cuprind toate deficiențele de înțelegere și de
exprimare orală, de scriere și de citire, de mimică și articulare sau orice tulburare, indiferent de
forma sa, care se răsfrânge negativ asupa emisiei ori a percepției limbajului face parte din
categoria tulburărilor de limbaj.

Tulburările de limbaj se diferențiază de particularitățile vorbirii individuale și de

particularitățile psihofiziologice de vârstă. Este absolut necesar să se facă o delimitare precisă
între particularitățile individuale ale limbajului și tulburările de limbaj.

4
 Primul indiciu pe baza căruia putem suspecta un copil ca având tulburări este frecvența
mult mai mare a dificultăților de exprimare față de posibilitățile medii pentru vârsta lui. În acest
sens, tulburările în vorbire trebuie să fie tratate cât mai timpuriu după apariția lor.

4. Clasificarea tulburărilor de limbaj

Având în vedere faptul că tulburările de limbaj sunt rezultatul disfuncțiilor intervenite în
recepționarea, înțelegerea, elaborarea și realizarea comunicării scrise și orale datorate unor
afecțiuni de natură organică, funcțională, psihologică sau educațională, acestea se evidențiază în
perioada apariției și dezvoltării limbajului, acesta din urmă fiind factorul cheie în desfășurarea
proceselor cognitive și are importanță majoră în calitatea operațiilor gândirii, a relațiilor cu cei
din jur și a structurării personalității copilului.
De-a lungul timpului, oamenii de știință au stabilit mai multe criterii potrivit cărora s-au
făcut clasificări ale acestor tulburări. Verza este de părere că acestea trebuie clasificate prin
raportare simultană la criteriile anatomo-fiziologic, etiologic, lingvistic și psihologic. Prin
urmare, avem următoarele categorii de tulburări:
a) Tulburări de pronunție: dislalia, rinolalia și dizartria;
b) Tulburări de ritm și fluență a vorbirii: bâlbâiala, tahilalia, logonevroza;
c) Tulburări de voce: afonia, disfonia și fonastina;
d) Tulburări ale limbajului citit-scris: dislexia-alexia și disgrafia-agrafia;
e) Tulburări polimorfe: afazia și alalia;
f) Tulburări de dezvoltare a limbajului: mutism psihogen, electiv sau voluntar și întârzierea
în dezvoltarea generală a vorbirii.
Această clasificare cuprinde, în mare parte, zona foneticii și fonologiei iar în ceea ce privește
dezvoltarea limbajului se deosebesc următoarele tulburări:
1. Limbaj întârziat, nedezvoltat cu model psihologic;
2. Limbaj întârziat cu model normal;
3. Limbaj calitativ diferit de limbajul normal.
Privite din altă perspectivă, tulburările de limbaj se împart în 5 categorii:
1. Tulburări fonologice - atunci când persoana nu produce sunetele conform cu regulile
lingvistice ale comunicării;

5
 2. Tulburările morfologice - au în vedere construcția cuvintelor ca formă, număr, gen, caz,
mod, timp;
3. Tulburările sintactice - când sunt deficiențe în ceea ce privește ordinea cuvintelor în
propoziții și fraze;
4. Tulburări semantice - privesc simbolistica, acordarea de semnificații, codificarea și
decodificarea cuvintelor și frazelor;
5. Tulburări pragmatice - sunt cele care combină discordant limbajul verbal cu comunicarea
nonverbală.
O altă clasificare întâlnim la C. Păunescu, acesta identifică 3 categorii de sindroame care sunt
răspunzătoare de tulburări ale limbajului:
1. Sindromul dismaturativ - care se manifestă prin întârzierea simplă în apariția și
dezvoltarea vorbirii, dislalia, bâlbâiala, dislaxia-disgrafia de evoluție;
2. Sindroame extrinsece limbajului și vorbirii - acestea afectează rostirea prin interesarea
laturii instrumentale a limbajului, se manifestă prin: dislalie, disartrie, distrimie,
bâlbâială;
3. Sindroame intrisece limbajului și vorbirii - sunt caracterizate printr-o simptomatologie
de tip cefazic.
O altă clasificare a tulburărilor de limbaj a fost făcută de Riper. Acesta spune că ele pot fi:
1. Tulburări de ritm. bâlbâiala, bolboroseala, tumultus, secermonus;
2. Tulburări de articulare: dislaliile;
3. Tulburări de fonație: afonia, nazalitatea, stridența și guturalitatea;
4. Tulburări de simbolizare: dislaliile.
De asemenea, Tzvatzel a clasificat tulburările astfel:
1. Dislaliile;
2. Tulburări de ritm și cadență;
3. Tulburări de voce;
4. Tulburări de vorbire;
5. Tulburări de limbaj cu etiologie organo-cerebrală;
6. Tulburări de vorbire la oligofreni și orbi.

6
 Prin urmare, tulburările de vorbire, indiferent de cauză, momentul apariției, clasificare sunt
disfuncții care apar în dezvoltarea normală a copilului iar studiul lor este o știință care ne pune la
dispoziție metode și tehnici pentru ca acestea să fie corectate.

5. Etiologia (Cauzele tulburărilor de limbaj)

Dezvoltarea individului uman poate fi influențată în mod negativ de unii factori nocivi
care acționează asupra acestuia, motiv pentru care trebuie să cunoaștem cauzele tulburărilor de
limbaj, întrucât printre ele se numără și astfel de factori nocivi, care ar putea fi evitați sau
preveniți. Desigur, nu se cunosc cauzele tuturor tulburărilor de limbaj și de cele mai multe ori
tulburările de limbaj sunt determinate de acțiunea unor procese complexe, și nu de un singur
factor. În funcție de momentul când aceste procese pot afecta dezvoltarea individului uman,
generând astfel diferite tulburări de limbaj, putem identifica trei mari categorii de cauze:
 cauze prenatale din perioada intrauterină a dezvoltării fătului
 cauze perinatale din timpul nașterii
 cauze postnatale după naștere

5.1. Cauzele prenatale

Așa cum am precizat anterior, cauzele prenatale sunt cele din perioada intrauterină a
dezvoltării fătului. Dintre cauzele care pot acționa în timpul
sarcinii, Emil Verza (2011, p 183) enumeră:
 diferite intoxicații (cu alcool, tutun, medicamente,
substanțe toxice) și infecții
 boli infecțioase ale gravidei
 incompatibilitatea factorului RH
 carențele nutritive
 traumele mecanice care lezează fizic organismul fătului
 traumele psihice suferite de gravidă (neacceptarea psihică
a sarcinii, stresul, frământările interioare

7
 5.1. Cauzele perinatale
Cauzele perinatale sunt cele din timpul nașterii. Din categoria cauzelor care afectează
individul uman în timpul nașterii, Emil Verza (2003, p 31) amintește următoarele:
 nașterile grele și prelungite, întrucât acestea pot provoca leziuni ale sistemului nervos
central
 asfixiile acestea pot determina hemoragii la nivelul
scoarței cerebrale
 diferite traume fizice (lovirea capului de oasele pelvine,
aplicarea forcepsului greșit, accidente mecanice etc.)

5.3. Cauzele postnatale

Cauzele care acționează după naștere, numite și postnatale, sunt cele mai numeroase și pot fi
grupate în patru categorii (ibidem, p 32):
 cauze organice
 cauze funcționale
 cauze psiho-neurologice
 cauze psiho-sociale

a) Cauzele organice pot fi de natură centrală și periferică

Printre cauzele organice, Alois Gherghuț (2005, p 181) enumeră:
 leziuni ale sistemului nervos central provocate de unele traumatisme mecanice
 afecţiuni ale aparatului auditiv şi fonoarticulator care împiedică recepţia şi
emiterea sunetelor (perforarea timpanului, anomalii ale buzelor, limbii, vălului
palatin, maxilarelor etc.);
 boli infecţioase ale copilăriei (encefalită, meningită, scarlatină, tuberculoză,
rujeolă, pojar etc.);
 intoxicaţii cu substanţe chimice, medicamente, alcool care pot afecta organic
sau funcţional mecanismele neurofiziologice ale limbajului

b) Cauzele funcționale produc tulburări atât în zona senzorială (receptoare), cât și în

zona motorie (efectoare)

8
 pot afecta oricare dintre cele trei componente ale pronunțării:
 expirație
 fonație
 articulație
A. Gherghuț (ibidem, p 182) identifică următoarele cauze funcționale care pot provoca
tulburări de limbaj:
 tulburarea proceselor de excitaţie şi inhibiţie la nivelul cortexului;
 insuficienţe funcţionale ale sistemului nervos central;
 insuficienţe motorii la nivelul aparatului fonoarticulator (spasticitate sau tonus scăzut al
musculaturii, afecţiuni pe traiectul nervului motor etc.);
 deficienţe ale auzului fonematic (hipoacuzii, discriminare senzorială redusă etc.)

c) Cauzele psiho-neurologice influențează, îndeosebi, persoanele care au tendințe

patologice sau o construcție anatomo-fiziologică fragilă
produc tulburări de ritm și fluență a vorbirii
se întâlnesc la subiecții cu probleme psihice ( handicap
mintal, alienare, tulburări de memorie și atenție)

d) Cauzele psiho-sociale au o frecvență mai mare

Potrivit lui E. Verza (2003, p 33), din această categorie fac parte:
 metode greşite în educaţie (iatrogeniile şi didactogeniile);
 slaba stimulare a vorbirii în ontogeneza timpurie;
 încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzamentul adulţilor;
 imitarea unor modele cu o vorbire incorectă în perioada construirii limbajului;
 trăirea unor stări conflictuale, stresante;
 suprasolicitări psihice;
 fenomenele de bilingvism.

6. Necesitatea cunoașterii etiologiei tulburărilor de limbaj

9
 Există trei motive principale pentru care este foarte important să se cunoască etiologia
tulburărilor de limbaj:
 pentru identificarea celor mai adecvate modalități
de prevenție
 pentru adoptarea celor mai bune metode de terapie
a tulburărilor de limbaj
 pentru identificarea unei metodologii științifice în
stabilirea diagnosticului diferențial.

Bibliografie
1. Anca, M. (2007) Logopedie, Cluj-Napoca, Editura Presa Universitară Clujeană.
2. Gherghuț, A. (2005) Sinteze de psihopedagogie specială, Editura Polirom, Iași.
3. Guțu, M. (1978) Logopedia, U.B.B., Cluj-Napoca.
4. Verza, E. (1995) Psihopedagogie specială, E.D.P., București.
5. Verza, E. (1987) Metodologii conpemporane în domeniul defectologiei și logopediei,
Tipografia Universității, București.
6. Verza, E. (2003) Tratat de logopdie, Vol I, Editura Fundației Humanitas.
7. Verza, E. (2011) Tratat de psihopedagogie specială, Editura Universității din București.
8. https://www.academia.edu/22952068/Diagnosticarea_%C5%9Fi_clasificarea_tulbur
%C4%83rilor_de_limbaj

10