INFLUENŢA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ ASUPRA

PERSONALITĂŢII ŞI COMPORTAMENTULUI (la normali şi la

deficienţi)
În logopedia contemporană se acordă o importanţă deosebită efectelor pe care le au
tulburările de limbaj în planul personalităţii şi al comportamentului, în general. Ca atare,
logopatul nu mai este tratat ca o simplă persoană cu handicap de limbaj; el este privit, în
perspectiva educării atât în ceea ce priveşte corectarea tulburărilor de vorbire, cât şi în ceea ce
priveşte formarea şi dezvoltarea personalităţii, capabilă să adopte comportamente integrative
şi adecvate sarcinilor activităţii pe care o desfăşoară.
Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, determină, la o anumită vârstă,
dezorganizarea echilibrului personalităţii şi dezordini comportamentale. Aceste efecte
negative pornesc de la neparticiparea şi neadaptarea la viaţa de colectiv, manifestă reţineri în
vorbire, inhibiţie în desfăşurarea activităţii, ajungând până la dezorganizarea personalităţii.
Cu cât handicapurile de limbaj sunt mai grave şi acţionează la o vârstă când persoana face
eforturi considerabile pentru afirmarea sa în planul vieţii sociale, cu atât efectele negative sunt
mai mari, iar tulburările de personalitate sunt mai accentuate. Dacă în perioada preşcolară,
copiii dau puţină importanţă tulburărilor de vorbire, la şcolari, şi mai cu seamă la puberi şi
adolescenţi, existenţa acestora poate determina trăirea unor adevărate drame.
Aşadar, la copiii de vârstă şcolară mică, existenţa handicapurilor de limbaj îi
împiedică să se simtă degajaţi şi să-şi exprime gândurile şi ideile pe măsura posibilităţilor lor
intelectuale. Aceasta îi face să fie nervoşi, deprimaţi şi să treacă uşor de la o stare afectivă la
alta. Şi persoanele adulte suportă greu tulburările de limbaj şi nu pot înţelege că frământările
în care se zbat nu contribuie la corectarea vorbirii, ci dimpotrivă, au consecinţe negative. În
cazurile când handicapurile de limbaj există pe fondul altor deficienţe, ca cele senzoriale sau
fizice, tulburările personalităţii, deja existente în majoritatea situaţiilor, se accentuează. La
debilii mintal, fenomenele nu sunt atât de complicate, deoarece aceştia nu reuşesc, în toate
cazurile, să-şi conştientizeze defectele şi nu trăiesc situaţia în mod tensional.
În debilitatea uşoară şi în intelectul de limită, tulburările de limbaj pot constitui,
alături de deficienţa intelectuală, factori traumatizanţi, cu efecte în planul comportamental.
Indiciul cel mai evident al unor tulburări de personalitate, atât la normali, cât şi la deficienţii
senzoriali şi de intelect, constă în adoptarea unor comportamente antisociale, imposibilitatea
sau slaba integrare în colectiv, izolarea de colectiv şi închiderea în sine, negativismul şi
încăpăţânarea, manifestarea unor atitudini defavorabile activităţii şi subaprecierea acesteia.
Tulburarea de limbaj poate constitui un factor stresant, atunci când subiectul nu
găseşte înţelegerea necesară faţă de dificultatea sa în vorbire sau când acesta nu întrevede
perspectiva corectării ei. În asemenea situaţii, subiectul trăieşte emoţii-şoc, stări prelungite şi
dureroase, manifestă nesiguranţă nu numai în vorbire, dar şi în alte activităţi; apare
surmenajul fizic şi intelectual, care îşi pune amprenta pe întreaga sa activitate. În cazurile mai
grave sau prin existenţa şi a altor handicapuri, suferinţa psihică se accentuează prin instalarea
nevrozei, a anxietăţii şi, ca urmare, se manifestă prin izolarea de colectiv şi prin fenomene de
dezadaptare.
În studiul personalităţii, psihologii au avut dintotdeauna în vedere şi deteriorarea
acesteia, ca urmare a acţiunii unor factori stresanţi. Personalitatea logopatului se poate
dezorganiza, iar în conversaţie apar reţinerea şi teama de vorbire, ceea ce creează o stare de
inerţie, de rigiditate. Teama de a vorbi se întăreşte sub forma unor legături durabile şi
obsedante şi, astfel, poate apărea bâlbâiala, pe fondul dislaliei sau a altei tulburări de limbaj.
Odată cu intrarea în şcoală a copilului cu tulburări de limbaj, tabloul manifestărilor
psihice se complică tot mai mult. Solicitarea copilului de a vorbi în faţa colectivului de elevi
şi neputinţa lui de a se exprima corect îi provoacă o stare de oboseală intelectuală şi fizică,
hipersensibilitate afectivă şi refuzul de a mai răspunde, de teamă să nu greşească. Acestea
determină o serie de manifestări comportamentale, care afectează personalitatea copilului şi
relaţiile lui cu ceilalţi copii şi cu adulţii.

1
 În funcţie de particularităţile temperamentale, de vârstă, de educaţie şi de dezvoltare
mintală, tulburările de vorbire, în general, pot provoca şi o excitaţie psihomotorie, manifestată
prin agitaţii permanente, chiar în lipsa unor cauze corespunzătoare. La alţi handicapaţi de
limbaj, pot apărea manifestări inhibitive, care duc la un comportament rigid, uniform şi fără
un activism adecvat momentelor respective. La puberi şi la adolescenţi, trăirea negativă a
handicapului de vorbire poate determina tulburări afectiv-emoţionale şi voluntare atât de
profunde încât aceştia manifestă o stare depresivă permanentă.
În general, tulburările comportamentale sunt provocate de conflicte lăuntrice, de
frământări interne, în cazul în care subiectul nu întrevede rezolvarea situaţiei sale dificile.
Când conflictele se prelungesc şi devin cronice, ele influenţează negativ formarea caracterului
logopatului şi nu-i stimulează dezvoltarea psihică. La subiecţii cu tulburări de vorbire, apar
contradicţii în rezolvarea problemelor şi în studierea modalităţilor de acţiune mintală şi
practică.
Existenţa tulburării de limbaj, la debilii mintal, duce la accentuarea handicapului
mintal şi de comportament, ca urmare a deficitului funcţiilor de cunoaştere şi de exprimare, a
imaturităţii afective, a creşterii sugestibilităţii, impulsivităţii şi rigidităţii psihomotorii.
Deficitul de intelect îngreunează aprecierea concretă şi adecvată a situaţiilor de viaţă ce
necesită o adaptare comportamentală şi care presupune anticiparea acţiunii, a riscurilor şi
împrejurărilor favorabile ce-l solicită.
La deficienţii de auz şi de vedere, handicapurile de vorbire creează probleme în plus,
în ceea ce priveşte integrarea socială. Spre deosebire de debilii mintal, ei îşi dau seama de
deficienţa lor şi înţeleg eşecurile repetate ca fiind determinate şi de posibilităţile lor reduse de
exprimare. Din cauza nefolosirii cuvântului de către surzi sau a folosirii lui deficitare de către
hipoacuzici, precum şi a slabei înţelegeri a vorbirii, aceştia au o evoluţie psihică şi socială mai
lentă. Se pot obţine îmbunătăţiri evidente la copii, prin frecventarea grădiniţei şi a şcolii, unde
prin conţinutul muncii dirijate şi metodice se asigură evoluţia psihică şi se impulsionează
socializarea.
În cazul pierderii vederii, se produce un dezechilibru profund în relaţiile individului cu
lumea externă, care este mai pronunţat în prima perioadă a apariţiei deficienţei. Dificultăţile
de pronunţare sunt mai frecvente la deficienţii de vedere congenitali, deoarece ei nu au
posibilitatea să imite modelul corect, decât pe cale auditivă. Sensibilitatea lor este foarte
accentuată, din cauză că aceştia au mari dificultăţi de orientare în mediu. Ei trăiesc dramatic
nu numai deficienţa de vedere, dar şi handicapul de limbaj manifestat pe fondul unui intelect
normal.

2
 Cunoştinţe introductive despre logopedie

Logopedia, ca ştiinţă, s-a constituit atât din raţiuni practice, cât şi teoretice,
extinzându-şi sfera de acţiune de la cercetarea limbajului şi comunicării, în relaţie cu evoluţia
personalităţii, la formularea unor legi şi metode de corectare a limbajului tulburat, la
prevenirea dificultăţilor verbale şi la stimularea comportamentelor verbale.
Prin urmare, logopedia este, pe de o parte, o disciplină psihopedagogică teoretică,
izvorâtă din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are un rol
deosebit de important în viaţa psihică şi în structurarea personalităţii fiecărui individ, iar pe
de altă parte, o disciplină cu un pronunţat caracter practic, ce vizează educarea limbajului
tulburat, optimizarea comunicării, înţelegerii şi restabilirii relaţiilor specific umane.
Etimologic, cuvântul logopedie provine din grecescul „logos”, care înseamnă cuvânt, şi
„paideia”, care înseamnă educaţie. În sens restrâns, logopedia se ocupă cu studierea şi
dezvoltarea limbajului, cu prevenirea şi corectarea tulburărilor acestuia. Din câte se ştie,
primul care utilizează termenul de logopedie este filosoful Socrate (436-388 î.e.n.). În
definirea logopediei ca ştiinţă, o serie de autori pun un accent mai mare pe caracterul ei
practic: „o ştiinţă pedagogică specială, despre prevenirea şi corectarea tulburărilor de
vorbire”, „o ştiinţă despre fiziologia şi patologia procesului de înţelegere, de comunicare,
despre prevenirea şi tratamentul pedagogico-corectiv al defectelor în domeniul înţelegerii şi
comunicării”.
Practica logopedică se bazează pe cunoaşterea particularităţilor psihologice ale
formării şi evoluţiei limbajului, ale caracteristicilor psihopedagogice ale dezvoltării
psihismului şi activităţii educative cu diferite categorii de handicapaţi, a implicaţiilor
deprivării senzoriale şi mentale asupra psihologiei individului şi limbajului, cunoaşterea
structurii şi organizării aparatului fonoarticulator, a poziţiei şi formei corecte în emisia
verbală, a regulilor gramaticale şi stilistice ale elaborării scris-cititului ş.a. La rândul său,
logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe informaţii utile cu privire la prevenirea, formarea
şi corectarea limbajului tulburat, teoretizează pe baza activităţii concrete şi îmbogăţeşte
metodologia de formare a vorbirii, de stimulare a înţelegerii comunicării şi de dezvoltare a
personalităţii armonioase.
Preocupări legate de formarea vorbirii coerente, corecte şi de înlăturarea unor
eventuale handicapuri au existat din cele mai vechi timpuri. Spre exemplu, grecii antici aveau
un cult deosebit pentru vorbire şi oratorie. Se credea în arta de a vorbi frumos, cursiv şi cât
mai pe înţelesul auditorului, ceea ce a ridicat vorbirea la un rang de cinste, asigurând
oratorului o poziţie socială favorabilă. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon,
Aristotel, Hipocrat conţin consideraţii interesante cu privire la preocupările societăţii antice
de a forma şi dezvolta, la toţi membrii ei, o vorbire cât mai agreabilă şi mai inteligibilă.
Descrierea pe care o face Plutarh, în „Vieţi paralele”, lui Demostene, ilustrează strălucit
posibilităţile de modelare a vorbirii sub influenţa unor exerciţii şi a psihoterapiei. Rezultă că
Demostene suferea de o bâlbâială accentuată, cu implicaţii în planul interior, marcându-l ca
timid, centrat pe sine, necomunicativ, nesociabil, negativist, irascibil; prin voinţă şi exerciţii
sistematice de vorbire ajunge nu numai să scape de handicapul respectiv, dar şi să-şi
modifice comportamentul şi să-şi transforme întreaga personalitate, cu dominarea trăsăturilor
pozitive, devenind astfel marele orator al Antichităţii.
Aceeaşi preţuire o găsim, mai târziu, la romani prin glasul lui Cicero, care în lucrarea
„De oratore” scrie: „dacă nu depinde de noi să avem un glas frumos, de noi depinde să-l
cultivăm şi să-l fortificăm, să studiem toate treptele, de la sunetele grave până la cele mai
înalte”. Ulterior, în Evul Mediu, cu toate oprimările la care este supusă ştiinţa, se evidenţiază
unele idei pozitive. Astfel, în „Canonul medicinei”, Avicena notează o serie de exerciţii
utilizate în scopul reglării respiraţiei şi vocii, adoptate şi în prezent în corectarea bâlbâielii.
Cercetări mai consistente sunt întreprinse începând cu secolul al XIX-lea. Deşi
preocupările în direcţia tulburărilor de limbaj se făceau tot mai simţite, logopedia s-a

3
constituit, ca ştiinţă, abia în prima decadă a secolului al XX-lea, prin sintetizarea, teoretizarea
şi aplicarea la realităţile practicii, a ideilor valoroase de psihologia limbajului şi a tulburărilor
de vorbire, care apăreau, mai mult sau mai puţin sporadic, într-o serie de domenii apropiate
logopediei.
Logopedia contemporană îşi defineşte, în prezent, menirea fără a se limita la
corectarea tulburărilor de limbaj, la prevenirea şi studierea lor; ea are în vedere educarea şi
restabilirea echilibrului psiho-fizic şi dezvoltărea unei integre personalităţi, studierea
comportamentului verbal şi a relaţiei acestuia cu personalitatea umană.
În ţara noastră, o cronică din 1835 vorbeşte de „vindecarea gângăviei”, dar practica
logopedică s-a legalizat mult mai târziu, în 1949 şi apoi a fost întărită printr-o nouă legiferare,
în 1957. Mai întâi, iau fiinţă cabinete logopedice în policlinici şi în unele spitale de
neurochirurgie, iar apoi sunt organizate centre logopedice interşcolare şi cabinete logopedice
pe lângă unele grădiniţe şi unităţile speciale pentru handicapaţi. După 1990, la acestea se
adaugă cabinetele logopedice particulare.
În prezent, sfera logopediei se extinde asupra tuturor tulburărilor de limbaj, inclusiv
asupra celor de voce, ca şi asupra studiului comunicării în cadrul relaţiilor interumane pentru
dezvoltarea personalităţii şi comportamentelor adaptabile.
Logopedia are un caracter aplicativ: de prevenire şi înlăturare a tulburărilor de limbaj
în vederea dezvoltării psihice generale a persoanei, de a stabili sau restabili relaţiile cu
semenii săi, de a facilita inserţia în comunitate, de a se forma şi dezvolta pe măsura
disponibilităţilor sale. Activitatea logopedică este centrată, în special, asupra copiilor nu
numai din cauza frecvenţei mai mari a handicapurilor de limbaj, dar şi pentru faptul că la
aceştia vorbirea este în continuă structurare şi dezvoltare, iar dereglările apărute au tendinţa,
ca odată cu trecerea timpului, să se consolideze şi agraveze sub forma unor deprinderi
deficitare, ceea ce necesită un efort mai mare pentru corectarea lor.
Logopedia are, în primul rând, un scop educativ; ea contribuie la formarea omului, îl
ajută pe copil să depăşească dificultăţile şcolare şi de adaptare. Din aceeaşi perspectivă, sunt,
în egală măsură, semnificative demersurile pentru prevenirea handicapurilor de limbaj şi
terapia lor. Vârstele preşcolară şi şcolară mică sunt cele mai favorabile pentru o acţiune
logopedică eficace. Desigur că handicapurile limbajului pot şi trebuie să fie corectate şi la
vârstele adulte, mai cu seamă că ele duc la dezadaptabilităţi sociale, la tulburări de
personalitate şi pot perturba poziţia socială a persoanei.
Din punct de vedere teoretic, logopedia acumulează un bogat material informativ cu
privire la psihologia limbajului şi comunicării, la pedagogia curativă, material obţinut prin
decelarea unor variabile de tipul experimentului natural provocat de situaţia critică a
logopatului.
Pe baza semnificaţiilor teoretice şi practice, obiectivele logopediei se pot grupa astfel:
a) studierea şi asigurarea unui climat favorabil dezvoltării şi stimulării
comunicării;
b) prevenirea cauzelor care pot determina handicapurile de limbaj;
c) studierea simptomatologiei handicapurilor de limbaj şi a metodelor şi procedeelor
adecvate corectării lor;
d) cunoaşterea şi prevenirea efectelor negative ale handicapurilor de limbaj asupra
comportamentului şi personalităţii logopatului;
e) elaborarea unei metodologiei de diagnoză şi prognoză diferenţiată în logopedie;
f) popularizarea ştiinţei logopedice şi pregătirea familiei şi a şcolii pentru a
manifesta înţelegere şi sprijin faţă de logopat;
g) formarea unor specialişti logopezi cu o pregătire psiho-pedagogică, teoretică şi
practic–aplicativă, care să stăpânească terapia handicapurilor de limbaj;
h) studierea şi cunoaşterea diferitelor aspecte ale deficienţelor senzoriale şi mintale
ce influenţează constituirea structurilor limbajului;

4
 i) optimizarea activităţii logopedice atât pentru terapia handicapurilor de limbaj, cât
şi pentru evitarea eşecurilor şcolare şi comportamentale;
j) depistarea populaţiei cu deficienţe de limbaj, începând cu vârsta preşcolară şi
organizarea activităţii pentru prevenirea şi recuperarea handicapurilor de limbaj.
Logopedia are multiple raporturi cu o serie de ştiinţe şi se înscrie în sistemul de
conexiuni al diferitelor domenii aplicative şi teoretice. Logopedul este specialistul care
posedă cunoştinţe din domeniile psihologiei, în primul rând al psihologiei copilului,
psihoterapiei, psihopatologiei, foniatriei, foneticii, psihodiagnozei, laringologiei, rinologiei. În
cercetarea problemelor limbajului şi a tulburărilor sale există multe zone de intersecţie între
logopedie şi alte ştiinţe, precum psihologia, medicina, foniatria, lingvistica, dar ele nu se
confundă. Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoaşterea etapelor de
dezvoltare şi manifestare psiho-comportamentale, prin enunţarea posibilităţilor de evoluţie în
raport de condiţiile instructiv-educative şi de capacităţile interne fiecărei persoane. Aceste
cunoştinţe sunt întregite prin dinamica şi mecanismele dezvoltării, în cazul diferitelor
deficienţe psihice de care se ocupă psihopedagogia specială – psihologia deficienţilor şi
pedagogia acestora. Psihologia generală face posibilă cunoaşterea mecanismelor de
dezvoltare a limbajului, a funcţiilor sale şi a rolului acestora în viaţa psihică. Cunoştinţele din
medicină, dar mai cu seamă cele din psihologia medicală, psihopatologie, foniatrie,
laringologie, psihiatrie, neurologie, creează un tablou complex al înţelegerii alterării psihice,
al patologiei organelor fonatoare şi al implicaţiilor acestora asupra formării şi evoluţiei
limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibilă înţelegerea rolului jucat de tratamentul
medicamentos în ameliorarea vieţii psihice şi a recuperării fizice, facilitând, astfel, acţiunile
educative. La rândul său, logopedia pune la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de date de un
interes deosebit pentru înţelegerea etiologiei şi simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a
mecanismelor şi dinamicii formării vorbirii corecte sub influenţa acţiunii educative, a rolului
jucat de emisia-recepţia corectă a vorbirii pentru dezvoltarea psihică a fiecărei persoane şi
pentru adaptarea sa la mediul social.

Etiologia şi clasificarea tulburărilor de limbaj

Nu totdeauna se pot stabili, cu exactitate, cauzele care au provocat o tulburare sau alta
de limbaj şi că de cele mai multe ori la baza unei dereglări sau nedezvoltări normale se află un
complex de cauze. Prin urmare, handicapurile de limbaj apar prin acţiunea unor procese
complexe în perioada intrauterină a dezvoltării fătului, în timpul naşterii sau după naştere. La
aceste cauze generale, ce pot fi incriminate în toate tulburările de limbaj, se adaugă altele
specifice unei categorii date şi la care ne vom mai referi atunci când vom analiza tulburările
respective.
Dintre cauzele care pot acţiona în timpul sarcinii, cităm: diferitele intoxicaţii şi
infecţii, bolile infecţioase ale gravidei, incompatibilitatea factorului Rh, carenţele nutritive,
traumele mecanice care lezează fizic organismul fătului, traumele psihice suferite de gravidă,
începând cu neacceptarea psihică a sarcinii şi terminând cu trăirea unor stresuri, frământări
interioare, spaime care îşi pun pecetea asupra dezvoltării funcţionale a fătului.
Din categoria cauzelor care acţionează în perioada naşterii le menţionăm pe
următoarele: naşterile grele şi prelungite, care pot provoca leziuni ale sistemului nervos
central, asfixiile ce pot determina hemoragii la nivelul scoarţei cerebrale, diferitele traume
fizice, cum ar fi lovirea capului de oasele pelviene, accidentele mecanice ş.a. În fine, a treia
categorie o constituie cauzele care acţionează după naştere; ele alcătuiesc grupa cea mai mare.
Acestea pot fi împărţite în patru categorii:
a) cauze organice, ce pot fi de natură centrală sau periferică. Avem în vedere
diferitele traumatisme mecanice care influenţează negativ dezvoltarea sistemului
nervos central sau afectează nemijlocit, auzul şi organele fonoarticulatorii. În cazul
unor leziuni la nivelul sistemului nervos central se pot produce, printre alte

5
 tulburări, disfuncţii ale limbajului ce au o mare varietate, cu cât zona lezată este
mai întinsă sau mai profundă, cu atât tulburările sunt mai ample şi cu un înalt grad
de complexitate pentru că, de cele mai multe ori, sunt atinşi mai mulţi centri
corticali implicaţi în realizarea diferitelor funcţii psihice. Aşa spre exemplu,
lezarea timpanului împiedică recepţia corectă a limbajului şi emiterea normală a
sunetelor, iar anomaliile dento-maxilo-faciale nu permit o participare sincronizată
a tuturor elementelor necesare realizării procesului vorbirii. O asemenea situaţie
are loc şi în prognatism şi progenie ca şi în macroglosie sau microglosie. O
anumită frecvenţă o au infecţiile şi intoxicaţiile cu substanţe chimice,
medicamentoase, cu alcool, care pot afecta, organic sau funcţional, mecanismele
neurofiziologice ale limbajului. Şi unele boli ale primei copilării, ca meningita,
encefalita, scarlatina, rujeola, pojarul ş.a. pot determina tulburări de limbaj atât pe
cale centrală, cât şi periferică.
b) cauze funcţionale. Aceste cauze pot produce tulburări ale limbajului care
privesc atât sfera senzorială (receptoare), cât şi cea motorie (efectoare). Cauzele
funcţionale pot afecta oricare din componentele pronunţării: expiraţie, fonaţie,
articulaţie. Astfel, apar dereglări ale proceselor de excitaţie şi inhibiţie, de nutriţie
la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale la nivelul sistemului nervos central,
insuficienţe ale auzului fonematic, putând încetini dezvoltarea sa sau pot crea
dificultăţi în parcurgerea traseului normal al limbajului.
c) cauze psiho-neurologice care influenţează, mai cu seamă, pe acei subiecţi
care congenital au o construcţie anatomo-fiziologică fragilă sau cu tendinţe
patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecţii cu handicap mintal, la
alienaţii mintal, la cei cu tulburări de memorie şi de atenţie, la cei cu tulburări ale
reprezentărilor optice şi acustice. Din această categorie fac parte şi subiecţii care
se supraapreciază – infatuaţii, aceste manifestări influenţând negativ structurarea
personalităţii şi a limbajului.
d) cauze psiho-sociale. Deşi în literatura de specialitate se insistă mai puţin
asupra lor, ele nu sunt lipsite de importanţă. La o analiză mai atentă vom constata
că acestea au o frecvenţă relativ mare, iar efectele lor negative impietează nu
numai asupra dezvoltării limbajului, ci şi asupra întregii dezvoltări psihice a
omului. Din această categorie fac parte unele metode greşite, în educaţie
(iatrogeniile şi didactogeniile), slaba stimulare a vorbirii copilului în ontogeneza
timpurie, încurajarea copilului mic în folosirea unei vorbiri incorecte pentru
amuzamentul părinţilor (adulţilor), ce duc la formarea unor obişnuinţe deficitare,
imitarea unor modele cu o vorbire incorectă în perioada constituirii limbajului,
trăirea unor stări conflictuale, stresante, suprasolicitările, care favorizează
oboseala excesivă (bilingvismul), obligarea copilului să înveţe o limbă străină
înainte de a-şi forma deprinderile necesare comunicării în limba maternă) ş.a.
Clasificarea tulburărilor de limbaj cea mai utilizată ţine seama de mai multe criterii în
acelaşi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic, simptomatologic şi psihologic
respectivă se rezumă la următoarele categorii de tulburări de limbaj:
1. tulburări de pronunţie (dislalia, rinolalia, disartria);
2. tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâiala, logonevroza, tahilalia, bradilalia,
aftongia, tulburări pe bază de coree, tumultus sermonis);
3. tulburări de voce (afonia, disfonia, fonastenia, mutaţia patologică);
4. tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia - agrafia);
5. tulburările polimorfe (afazia şi alalia);
6. tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, retard
sau întârziere în dezvoltarea generală a vorbirii, disfuncţiile verbale din autismul
infantil-de tip Kanner, din sindroamele handicapului de intelect etc.

6
 7. tulburări ale limbajului bazat pe disfuncţiile psihice (dislogia, ecolalia,
jargonofazia, bradifazia ş.a.)
O asemenea clasificare este importantă nu numai pentru activitatea de cunoaştere şi
terapie logopedică, dar şi pentru diagnoza şi prognoza tulburărilor de limbaj. În activitatea de
corectare, diagnosticul diferenţial corect înlesneşte stabilirea metodologiei de lucru şi fixarea
cadrului general de recuperare. Prognoza se realizează în raport de diagnosticul diferenţial, de
particularităţile psihice ale persoanei, de vârstă cronologică şi mintală, de condiţiile de
educaţie, de sex.
Legile logopediei
1. Orice abatere, în formă şi conţinut, de la vorbirea standard, marcată prin
disfuncţionalitatea expresiei şi receptivitatea limbajului, constituie o tulburare a acestuia.
2. Orice tulburare de limbaj are tendinţa de a se agrava şi consolida în timp,
ca deprindere negativă.
3. Tulburările de limbaj nu presupun un deficit de intelect sau senzorial, dar
atunci când apar pe un asemenea fond, ele sunt mult mai grave, mai variate şi mai extinse.
4. Tulburările de limbaj au o frecvenţă mai mare în copilărie şi în perioadele
de constituire a limbajului, ca urmare a fragilităţii aparatului fonoarticulator şi a
sistemelor cerebrale implicate în vorbire.
5. Toate tulburările de limbaj au un caracter tranzitoriu şi sunt corectabile,
educabile prin metode specific logopedice şi printr-o serie de procedee cu caracter
general.
6. Tulburările de limbaj, începând cu cele mai simple, produc efecte negative
asupra personalităţii şi comportamentului subiectului, deoarece ele sunt trăite dramatic şi
tensional pe fondul unei frustrări şi anxietăţi.
7. Tulburările de limbaj nu se transmit ereditar, în timp ce unele structuri
anatomice care facilitează producerea acestora se pot regăsi la descendenţi.
8. Tulburările de vorbire, până la vârsta de 3- 3 ½ ani, nu au o semnificaţie
logopedică sau defectologică, ci una fiziologică, atunci când sunt produse ca urmare a
nematurizării aparatului fonoarticulator sau a sistemelor cerebrale implicate în vorbire.
9. Tulburările de limbaj prezintă o incidenţă mai mare şi o simptomatologie
mai gravă la sexul masculin, comparativ cu cel feminin.
10. Terapia tulburărilor de limbaj se bazează pe o metodologie corectiv-
recuperativă ce se realizează în relaţie cu dezvoltarea şi stimularea întregii activităţi
psihice a subiectului şi armonizarea comportamentelor la condiţiile mediului înconjurător.

Powered by http://www.e-referate.ro/
Adevaratul tau prieten