CURS

INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE
 DEFINIREA DISCIPLINEI ȘI INTRODUCERE ÎN TEMATICA CURSULUI

Scurt istoric
Cuvântul logopedie vine de la grecescul logos care înseamnă cuvânt şi paidea
care înseamnă educaţie. Deci logopedia se ocupă de educaţia vorbirii, iar în sens larg de
studierea şi dezvoltarea limbajului, de prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj.
Logopedia s-a constituit ca ştiinţă în prima decadă a secolului XX, datorită
necesităţilor practice şi teoretice de a sintetiza cunoştinţele despre limbaj şi de a găsi procedee
specifice educării limbajului tulburat. S-au conturat şi perfecţionat astfel de investigaţii
psihologice ale limbajului, metode şi procedee de corectare.
În ultimele decenii, preocupările legate de studierea limbajului tulburat au fost tot mai
susţinute, constituindu-se un sistem unitar de terapie logopedică. În ţara noastră, practica
logopedică s-a legalizat în 1949 şi s-a dezvoltat odată cu înfiinţarea cabinetelor logopedice în
şcoli şi policlinici, în 1957.
Încă din cele mai vechi timpuri au existat preocupări pentru exprimarea corect-logică a
ideilor, pentru cultivarea vocii, dar şi pentru corectarea defectelor de vorbire. Socrates,
Demostene, Cicero, deşi aveau unele defecte de vorbire, au reuşit să ajungă la performanţe
celebre, devenind cei mai mari oratori ai antichităţii. În operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit,
Platon, Aristotel, Hipocrat întâlnim de asemenea preocupări pentru formarea şi dezvoltarea
unei vorbiri cât mai corecte şi agreabile la membrii societăţii antice. Pe lângă aspectul sonor,
conţinutul sonor, conţinutul logic al vorbirii, îi interesa şi influenţa tulburărilor de vorbire
asupra personalităţii copilului şi a relaţiilor în colectiv. Preocupările legate de limbaj în
general, dar şi de tulburările acestuia, au continuat, uneori în condiţii foarte vitrege pentru
ştiinţă în general şi pentru logopedie în special. Un impuls deosebit l-a dat cercetările lui
Broca (1861) în domeniul afaziei motorii şi a lui Wernicke (1871) pentru afazia senzorială, a
lui Netcaciov cu privire la tratamentul bâlbâielii, a lui Albert şi Herman Gutzman cu privire la
metodele corectării tulburărilor de vorbire, ale lui Emil Fröschela etc.
Treptat, aria preocupărilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea şi din
definiţiile mai mult sau mai puţin complexe date de diverşi autori, în decursul anilor. Astfel,
Hvatţev defineşte logopedia ca „fiind o ştiinţă pedagogică specială pentru prevenirea şi
corectarea tulburărilor de limbaj”. Sovak o defineşte ca fiind „ştiinţa despre fiziologia şi
patologia procesului de înţelegere, de comunicare, despre prevenirea şi tratamentul
pedagogico-corectiv a defectelor în domeniul înţelegerii comunicării”. La noi, E. Verza
precizează că, logopedia se ocupă de „prevenirea, corectarea, studierea tulburărilor de limbaj
şi de realizarea procesului de înţelegere şi transmisie corectă a informaţiilor” şi că „logopedia
contemporană îşi defineşte azi menirea fără a se limita la corectarea tulburărilor de limbaj,
prevenirea şi studierea lor: ea are în vedere educarea şi restabilirea echilibrului psihologic şi a
dezvoltării unei integre personalităţi, studierea comportamentului verbal şi a relaţiilor acestuia
cu personalitatea mamă”1.
Problema apartenenţei logopediei a fost şi este încă disputată. Unii specialişti susţin că
este o ştiinţă medicală, alţii consideră că aparţine ştiinţelor psihopedagogige, fiind o ramură a
psihopedagogiei speciale. O serie de termeni folosiţi de logopedie (dislexie, disgrafie,
rinolalie, disartrie, afazie etc) sunt de provenienţă medicală dar faptul că se ocupă de
investigarea limbajului şi de corectarea tulburărilor de limbaj, precum şi faptul că metodele şi
procedeele utilizate au un caracter psihopedagogic, o aduc mai aproape de știinţele
psihopedagogice.

Scopul și obiectivele logopediei

Logopedia s-a constituit mai târziu ca alte ştiinţe, sprijinindu-se pe o serie de
informaţii. Logopedia îşi defineşte caracteristica de interdisciplinitate prin asimilarea
informaţiilor de natură anatomică, fiziologică şi psihofiziologică, biochimică, sociologică,
fonetică, fenologică şi psihopedagogică. Dată fiind complexitatea fiinţei umane ca sistem bio-
psiho-social limbajul trebuie privit ca subsistem în cadrul sistemului psihic numai subsistemul
fundamental de elaborare şi comunicare a gândirii, constituind actul de socializare a omului.
Limbajul a incitat opinii şi puncte de vedere particulare ale diferiţilor specialişti din
multiple discipline şi ştiinţe, însă nu se poate spune că s-au lămurit toate aspectele psihologice
şi psihopedagogice ale limbajului normal, patologic sau tulburat. La rândul ei, logopedia pune
la dispoziţia acestor ştiinţe o serie de informaţii. Şi în activitatea practică, dacă avem în vedere
etiologia şi complexitatea anumitor tulburări de limbaj, se impune colaborarea dintre
specialiştii mai multor domenii (psihologi, logopezi, medici).
Scopul logopediei este acela de a asigura, prin înlăturarea tulburărilor de vorbire,
dezvoltarea psihică generală normală a persoanelor cu handicap verbal, formarea şi
dezvoltarea pe măsura capacităţilor lor, de stabilirea sau restabilirea de relaţii corecte cu cei
din anturaj. Logopedia acordă atenţie în special copiilor deoarece tulburările de vorbire au o
frecvenţă mai mare, nu trebuie să se consolideze şi să se agraveze, pentru că posibilităţile de

1
I. Mititiuc, T. Purle, 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași,
corectare sunt mult mai mari şi pentru că prin înlăturarea la timp a acestora se preîntâmpină
apariţia altor modificări psihice şi comportamentale.
Pornind şi de la concepţia lui I.P. Pavlov, conform căreia „Nimic nu rămâne imobil,
numai cu condiţia de a se crea condiţiile corespunzătoare”, în faţa logopediei stau o serie de
obiective, mai importante fiind următoarele:
1. cunoaşterea şi prevenirea cauzelor care provoacă tulburări de limbaj şi asigurarea
unui climat favorabil dezvoltării normale a limbajului;
2. studierea şi cunoaşterea simptomatologiei tulburărilor de limbaj, a metodelor şi
procedeelor de corectare;
3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburări de limbaj, începând cu vârsta
preşcolară şi organizarea activităţilor în funcţie de vârstă şi tulburare;
4. corectarea tulburărilor de limbaj în paralel cu dezvoltarea gândirii, cu
personalitatea, activitatea lor şi formarea unei atitudini normale faţă de propriul defect şi faţă
de lumea din jur;
5. elaborarea unui program terapeutic corect ţinând seama de esenţa, cauzele,
mecanismele şi dinamica tulburării 2.

Structura aparatului fonoarticulator - Organele vorbirii

Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul
sistem îl formează organele de respiraţie, a căror funcţie în legătură cu limbajul constă în
faptul că ele sau curentul de aer ce formează vibraţia corzilor vocale, vibraţiile pe care o
produce unda sonoră. Din aceste organe fac parte plămânii şi muşchii pe care-i pun în
mişcare, în special diafragma, care atunci când se bolteşte în sus, în formă de cupolă, apasă de
jos asupra plămânilor şi produce diferite izbituri de intensitate diferită, corespunzătoare
silabelor pronunţate. Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile şi traheea pe care
curentul de aer se duce către sistemul următor al organelor vorbirii către laringe. Laringele,
fiind continuarea traheii, e format din patru cartilaje. În spaţiul dintre aceste cartilaje sunt
dispuse în cavitatea orizontală coardele vocale, anume doi muşchi subţiri, elastici, pe care
aerul, ieşind din trahee, îi pune în mişcare vibratoare. Aşezarea coardelor vocale permite,
datorită mobilităţii cartilajelor de care sunt fixate, să se producă mişcări de două feluri:
• coardele vocale se pot întinde sau pot rămâne destinse;

2
I. Mititiuc, T. Purle, 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași, pag. 7-24
 • se pot alipi sau se pot îndepărta la capete în aşa fel încât să formează între ele un
spaţiu denumit glotă.
Când coardele vocale sunt întinse şi apropiate, adică glota este închisă, atunci aerul
pătrunzând între marginile coardelor vocale îndreptate una spre cealaltă, le pune în mişcare
vibratoare, în urma cărui fapt se produce unda sonoră. Când coardele vocale nu sunt suficient
de apropiate, datorită faptului că aerul trece fără a se freca prea mult de marginile lor, se
produc sunetele slabe, în şoaptă. Când respiraţia e liberă şi nu e sonoră, coardele vocale sânt
cu totul destinse iar glota complet deschisă. Al treilea sistem al organelor vorbirii e aşezat
deasupra laringelui. Acesta e format din cavitatea bucală şi nazală, care reprezintă un fel de
tub aşezat deasupra. Cavitatea bucală reprezintă cel mai important rezonator al undelor sonore
care apar în laringe. Prin modificarea mărimii şi a formei cavităţii bucale se formează
sonoritatea definitivă a vocalelor. Cavitatea bucală este de asemenea organul care creează
obstacole speciale pentru aerul respirat. Înlăturarea prin aer a acestor obstacole produce acele
sunete - zgomote care se numesc consoane. Cavitatea nazală îndeplineşte funcţia unui
rezonator auxiliar, către care trecerea poate fi sau deschisă sau închisă de către vălul palatului
adică de partea posterioară, mobilă a palatului. În primul caz se produc sunete nazale, ca de
ex. consoanele sonore ‘m-n’, iar în al doilea caz, sunetele nazale. În felul acesta, aparatul
periferic al vorbirii este extrem de complex, necesitând o coordonare extrem de fină a mai
multor mişcări care se produc simultan.
Deci vocea e rezultatul sunetului care se formează în perimetrul laringelui datorită
vibraţiei coardelor vocale, vibraţie datorată coloanei de aer care e trimisă de contracţia
muşchilor expiratori şi de plămâni. Cuvântul e produsul vocal. Vocea şi cuvântul se
concretizează din sinteza funcţiilor tuturor organelor care colaborează şi conduc acest proces.
Coordonarea acestor mişcări este realizată de o serie de centri nervoşi. Centrii nervoşi
implicaţi în vorbire se găsesc situaţi la diferite niveluri în S.N.C. dintre aceştia, scoarţa
cerebrală este cea mai evoluată parte a S.N.C. ea acoperă întreaga suprafaţă exterioară a
emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizează mecanisme nervoase complexe, care asigură
substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale implicate în limbaj sunt strict
localizate în emisfera stânga. La stângaci s-ar părea că nu sunt strict localizate. Din punct de
vedere al limbajului interesează următoarele aspecte:
- interesează porţiuni de scoarţă cu funcţie de recepţie (centrii senzitivo-senzoriali)
- există porţiuni de scoarţă cu funcţie de comandă motorie (centrii motori)
- există porţiuni de scoarţă cu rol de asociaţie ce fac legătura între zona de cortex
senzorial şi zona cu rol motor .
 Fiind o activitate reflexă-condiţionată pentru formarea şi menţinerea limbajului sunt
necesare impulsuri auditive şi vizuale permanente. Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex
sunt necesari:
- Receptori vizuali şi auditivi (la nevăzători – simțul tactil - kinestezic)
- Centrii nervoşi din S.N.C.
- Cale aferentă prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervoşi spre
organele efectoare
- Efectorii – constituiţi din muşchii care participă la realizarea limbajului scris şi vorbit
auditiv şi vizual. Receptorii implicaţi în limbaj sunt reprezentaţi de segmentele de conducere
ale analizatorilor auditiv şi vizual. Aceste segmente sunt formate dintr-un lanţ de neuroni,
conectaţi între ei prin intermediul sinapselor. Un capăt al lanţului este conectat cu receptorii.
Începând de la receptori, neuronii urcă spre S.N.C. unde fac staţii de diferite niveluri, atingând
în final cortexul. Se ajunge astfel la conştientizarea, memorizarea, utilizarea informaţiilor
înregistrate auditiv şi vizual. Impulsurile auditive (cuvintele vorbite) ajung la cortexul senzitiv
auditiv. Impulsurile vizuale (cuvintele scrise) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii
sunt conectate, prin legături nervoase, cu o aceeaşi arie de asociaţie, care integrează
impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legături nervoase, concluziile, la cortexul motor,
care la rândul lui trimite impulsuri spre muşchii implicaţi în vorbire şi spre cei folosiţi în scris.
Cortexul are şi rol de autocontrol al limbajului. Prin auz şi văz e evaluată calitatea vorbirii,
scrisului şi în conformitate cu rezultatul evaluării, scoarţa cerebrală trimite impulsuri pentru
corectare. În procesul învăţării vorbirii orale şi scrise, la omul normal are loc o permanentă
raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale şi invers. La nevăzători are loc o raportare
a imaginilor auditive la imaginile tactile şi invers. La surdo-muţi, în curs de demutizare,
percepţia auditivă este suplinită de imaginile vizuale.

NORMAL ȘI PATOLOGIC ÎN EVOLUȚIA LIMBAJULUI LA COPIL

Dintre toate fenomenele psihosociale, limbajul uman este una dintre cele mai
complexe probleme.
La evoluţia limbajului contribuie atât dezvoltarea intelectului, a gândirii, a psihicului
în general ca sistem individual căt şi ca sistem social, de grup. Între aceste două sisteme există
interconexiuni multiple care-i asigură un anumit echilibru şi care nu poate fi distrus decât prin
multiple leziuni ale scoarţei cerebrale. Se consideră că „nu poate fi considerată tulburare de
limbaj decât aceea generată de mecanismele cerebrale sau de cele periferice. ”
Atât limbajul cât şi gândirea sunt într-un proces de dezvoltare permanentă, determinat atât de
structura organică cât şi psihică. Funcţiile cognitive care stau la baza lor sunt dependente de
stadiul de maturizare a structurilor neuromotorii şi senzoriomotorii.
În dezvoltarea sa, limbajul parcurge mai multe stadii care se succed continuu, fiecare marcând
un progres parţial strâns legat de a intelectului şi de contextul socio – cultural care-i
structurează funcţiile fundamentale. Dezvoltarea limbajului sub aspect normal şi patologic
sunt în strânsă legătură cu aceşti factori.

Etapele evoluției limbajului la copil

Însuşirea limbajului se realizează printr-un efort îndelungat. La început vorbirea

copilului se realizează pe baza unor activităţi nesistematice, pentru satisfacerea unor necesităţi
imediate, dar odată cu înaintarea în vârstă el trebuie să înţeleagă şi să răspundă corect la o
serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat atât vorbirea impresivă cât şi expresivă, la baza
învăţării vorbirii stând imitaţia. Este clar că în funcţie de structura S.N.C., a aparatului
fonoarticulator şi de condiţiile social culturale în care trăieşte apar o serie de caracteristici
individuale.
Limbajul se dezvoltă în strânsă legătură cu celelalte funcţii psihice, progresele pe linia
limbajului lărgind experienţa şi stimulând dezvoltarea celorlalte procese psihice, iar acestea la
rândul lor influenţează dezvoltarea normală a limbajului.
Pentru a putea aprecia corect care sunt tulburările reale ale limbajului, în diferite etape
ale dezvoltării copilului, este absolut necesară cunoaşterea evoluţiei limbajului la copilul
normal, cu particularităţile de vârstă.
Strigătul noului născut e cea mai timpurie expresie sonoră. El e de fapt o experienţă
reflexă sonoră, precedată de o inspiraţie reflexă, o închidere reflexă a glotei cu creşterea
presiunii expiratorii.
Nici acest strigăt, nici emisiunile sonore legate de schimbările din mediul extern,
durere, foame, plăcere nu au valoare de limbaj, fiind manifestări fonetice ale stărilor afective.
Abia după prima lună ele încep să fie emise cu caracter intenţional, căpătând anumită
semnificaţie, rămânând în cadrul exerciţiilor prefonatoare. Odată cu apariţia gânguritului
încep şi primele modulări ale tonului laringian, care vor sta la baza realizării vorbirii. După
prima lună de viaţă copilul începe să-şi antreneze organele sale fonoarticulatorii şi începe să
emită sunete, dar care sunt confuze din punct de vedere fonetic. Treptat însă, o serie de
mişcări elementare, folosite în supt, masticaţie, deglutiţie, sunt modificate, copilul începe să
emită sunete de tipul consoanelor iar prin schimbări de rezonanţă ale vocii încep să emită
vocale.
După trei luni, sunetele sunt uneori confuze, dar capătă tot mai mult o semnificaţie,
exprimând o stare de confort sau disconfort. Pe la 5 – 6 luni, încep să repete sunete provocate
de alţii, unesc aceste sunete în silabe ce se repetă, repetă această silabă de 2 – 3 ori ( ma – ma
– ma ), constituind lalaţiunea. Acest lucru le face plăcere şi dacă există o atmosferă
lingvistică favorabilă, progresele în achiziţia şi înţelegerea limbajului sunt foarte rapide.
Capacitatea de imitaţie creşte spectaculos, copilul încearcă să emită tot mai mult emisiunile
verbale ale adultului. Începe să combine două silabe diferite şi să denumească o persoană sau
un obiect născându-se astfel primele cuvinte. Dacă i se vorbeşte, vocalizează ca răspuns,
încercând să întreţină comunicarea. Imită intonaţia altora, răspunde prin gesturi la întrebări
simple sau la alte gesturi. Îndeplineşte indicaţii simple care sunt însoţite de gesturi sau
încetează activitatea când i se spune „ NU ”.
La sfârşitul primului an de viaţă, copilul normal învaţă primele cuvinte cu sens, dar nu
au încă o semnificaţie precisă. Deoarece înţelegerea e mai avansată, comparativ cu
posibilităţile de pronunţie, foloseşte mult mimica, gestul, vocea.
În perioada antepreşcolară, dezvoltarea vorbirii este intensă, sub toate aspectele,
căpătând un accentuat rol de comunicare. În jurul vârstei de 3 ani poate ajunge la un
vocabular activ de cca. 100 cuvinte. Din această perioadă limbajul devine „ vorbitor ”. Copilul
dobândeşte posibilitatea să-şi exprime trebuinţele şi dorinţele prin cuvinte, pe care învaţă să le
lege între ele, formând scurte propoziţii şi folosind relativ corect acordurile gramaticale.
Întreaga vorbire este impregnată de interjecţii, pronume demonstrative, situaţii concrete.
Limbajul activează celelalte procese cognitive şi experienţa de viaţă a copilului. În
acelaşi timp, trebuie luat în considerare faptul că datorită particularităţilor S.N.C. şi a
nematurizării aparatului fonoarticulator, copilul antepreşcolar are o serie de dificultăţi de
pronunţare corectă. Dintre aceste dificultăţi cele mai frecvente se referă la eliziunea sunetelor
sau a silabelor, concentrarea unor cuvinte, etc. Aceste dificultăţi sunt pasagere, proprii acestei
vârste şi au o natură fiziologică.
La vârsta antepreşcolară e greu de precizat ce tulburări intră sub incidenţa
patologicului, datorită atât ritmului propriu de dezvoltare, cât şi diversităţii condiţiilor de viaţă
şi educaţie.
 Există două caracteristici proprii însuşirii limbajului:
- Prima e capacitatea de a înţelege ce înseamnă cuvintele, aşa numita„ competenţă ” şi a doua
e „ performanţa ”, adică folosirea diferitelor cuvinte. Competenţa e în general mai dezvoltată
decât performanţa (copilul înţelege mai mult din ce i se comunică decât poate el însuşi
comunica). Cu cât este mai mic cu atât este mai mare distanţa psihologică dintre competenţă
şi performanţă. Această distanţă reprezintă spaţiul psihologic dintre limbajul pasiv (al
competenţei) şi cel activ (al performanţelor).
- Prin dezvoltarea intensă, în perioada preşcolară (3 – 6 ani) limbajul îndeplineşte tot mai
activ funcţia de organizare a activităţii psihice. Alături de vorbirea situativă se dezvoltă
vorbirea contextuală care exprimă mai bine logica ideilor. La aceasta contribuie şi creşterea
volumului vocabularului şi nuanţarea cuvintelor
La vârsta preşcolară, copilul stăpâneşte fonetismul limbii materne, în general, fără
dificultăţi în pronunţarea cuvintelor obişnuite. Specificitatea vorbirii lui, pe planul expresiei,
constă în modul în care îmbină fonemele în secvenţe sonore, când e vorba de cuvinte grele,
modul în care foloseşte formele morfosintactice în comunicarea verbală.
Odată cu depăşirea vârstei de trei ani, folosirea formelor gramaticale de către copii,
prezintă unele particularităţi morfologice şi sintactice. El poate folosi formele flexionare
nominale, verbale, sau chiar forme de exprimare mai fine, mai nuanţate. Preşcolarul foloseşte
un sistem gramatical destul de dezvoltat şi stăpâneşte în linii mari principiile conducătoare ale
limbii. După patru ani se perfecţionează şi folosirea categoriilor morfologice flexionate şi
integrarea acestora în propoziţii şi fraze.
Exprimarea gramaticală a preşcolarilor se caracterizează prin:
- folosesc pluralul substantivelor în vorbirea curentă;
- folosesc fraze coordonate sau subordonate organizate prin conjuncţii sau
locuţiuni conjuncţionale ( după patru ani );
- alături de formele corecte gramaticale, apar numeroase greşeli, manifestate prin ezitări în
exprimare ca dovadă a necunoaşterii, a neaplicării formelor obişnuite, dar uneori şi a unei
gândiri haotice, a emoţiei sau a altor întâmplări aleatoare;
- greşelile gramaticale se manifestă în faptul că suferă delimitarea cuvintelor sau unităţilor
lexicale din frază ( în special a instrumentelor gramaticale), fapt constatat şi după 7 ani, în
primul an de şcoală;
- greutăţi de identificare a cuvintelor manifestate în greutatea de identificare a diferitelor
categorii morfologice ( adjective posesive şi pronumele personale cu substantivele, contopirea
substantivelor cu verbele, substantivelor cu substantive, adjectivelor cu adverbe ) mai ales
între 3 – 4 ani.
Cele mai dificile diferenţieri sunt ale prepoziţiilor şi conjuncţiilor, adverbelor de
negaţie, mai ales când e unit cu forme verbale ale verbelor „ a fi ” şi „ a avea ”. Diferenţierea
lor se face mai bine după 5 ani şi jumătate.
Diferenţierea cuvintelor, care e un proces de analiză, nu se realizează dintr-o dată,
pentru toate categoriile gramaticale şi e destul de dificil, limba română fiind destul de grea,
datorită multiplelor forme flexionare cu multe subtilităţi sintactice, multe forme expresive ce
depind atât de topică cât şi de intonaţie. De aici şi tendinţa de aglutinare a cuvintelor de
învăţare mecanică a unor forme expresive care sunt destul de limitate în raporturile dintre
copii şi adulţi în primii ani de viaţă.
Diferenţierea cuvintelor şi folosirea lor corectă, mai ales a instrumentelor gramaticale,
presupun nu numai analiza ci şi generalizarea şi abstractizarea fenomenelor lingvistice
observate, procese ce se realizează foarte greu între 1 – 7 ani datorită caracteristicilor S.N.C.
În cadrul categoriilor morfologice apar dificultăţi de declinare, conjugare, comparare. În
limbajul discursiv, copiii aleg mai ales ce este concret, prezent, supus intereselor lor, fapt
reflectat şi în folosirea formelor flexionare dar şi în intonaţie.
În cadrul frazelor, concordanţa timpurilor din propoziţii se realizează cu dificultate,
frazele sunt sărace în propoziţii subordonate folosind în special fraza prin coordonare.
Realizarea corectă a concordanţei timpurilor la preşcolari e cel mai adesea formală şi ea nu
rezultă din discriminările de sens şi nici din raportarea acestora la formele verbale
corespunzătoare.
Lungimea şi complexitatea propoziţiilor şi frazelor creşte treptat până la 5 ani. După
această vârstă lungimea discursului creşte iar subordonarea e folosită corect.
Comunicarea gândirii se realizează treptat, adesea fragmentat, uneori se pierde din
vedere ansamblul, comunicarea e în general dezlânată, dificil relatată, cu inversiuni, reveniri,
intercalări, ezitări, tărăgăneli, demonstrând o gândire încă neorganizată, o cunoaştere
suficientă a formelor lingvistice – cele mai adecvate – în care să gândească. Topica în
propoziţii şi frazele mai complicate se realizează cu greutate şi e supusă şi influenţelor
afectivităţii şi dezorganizării gândirii. În timpul comunicării verbale, însoţeşte vorbirea uneori
cu gesturi, mimică, pantomimă, de multe ori acestea înlocuind comunicarea verbală. Începând
cu vârsta de 2 ani şi înaintând în vârstă, se perfecţionează forma dialogată. La început dialogul
apare cu scopul de a comunica anumite dorinţe sau ca răspuns la întrebări. Apoi copilul pune
întrebări în scopul cunoaşterii. Perioada 3 – 7 ani apare o avalanşă de întrebări, copilul
interesându-se de tot ce-l înconjoară. În funcţie de vârstă şi formele folosite, intonaţiile,
perseverenţa în obţinerea răspunsurilor variază. Pe măsură ce creşte, întreabă mai mult,
doreşte să afle mai multe despre cauza, originea, scopul obiectelor şi fenomenele
înconjurătoare. Prin dialog, copilul e invitat la cooperare şi dacă e integrat într-o formă de
învăţământ, dimensiunea lingvistică se perfecţionează. Sub influenţa grădiniţei, a şcolii, sub
influenţa instructiv – educativă exercitată asupra lor, copiii îşi perfecţionează mai repede
forma expresivă, aceasta căpătând un mai mare grad de complexitate. Deşi infantil, limbajul
acestor copii se diferenţiază de cel al copiilor educaţi numai în familie, mai ales în cele cu un
nivel cultural scăzut sau mai puţin preocupaţi de vorbirea copilului.
În jurul vârstei de 5 ani, copiii îşi însuşesc sistemul fonetic al limbii materne şi vechile
particularităţi dispar treptat. Se reduc omisiunile, înlocuirile de sunete, vorbirea devine mai
inteligibilă.
La vârsta preşcolară predomină dislaliile de evoluţie şi bâlbâială fiziologică, dar se
întâlnesc şi tulburări de natură patologică, determinate de anomalii organice sau funcţionale
ale aparatelor periferice şi ale S.N.C., paralizii sau pareze de nervi periferici, care împiedică
funcţionalitatea normală a organelor articulatorii, de nedezvoltarea sistemelor cerebrale, de
insuficienta dezvoltare psihică, de ereditate.
La intrarea în şcoală, limbajul copiilor este conştient, supus codului limbii materne.
Acum limbajul se dezvoltă şi pe alte planuri. Experienţa se îmbogăţeşte, se dezvoltă calităţile
gândirii, exprimarea devine mai coerentă, mai diversificată, mai logică. Capacitatea de
înţelegere a informaţiilor creşte, regulile gramaticale, ortografice şi lexicale se însuşesc
organizat, la aceasta contribuind mult învăţarea scris – cititului. Vocabularul creşte
considerabil la sfârşitul perioadei şcolare mici însumând un număr de cca. 4000 – 4500
cuvinte, din care cca. 1500 – 1600 intră în vocabularul activ.
Treptat se trece de la un vocabular familial la unul oficial, de la un limbaj neângrijit la unul
îngrijit, înlesnind integrarea copilului în societate, stabilirea relaţiilor cu cei din jur. Bogăţia
comunicării depinde de mai multe: nivel de cunoştinţe, gradul de familiaritate sau prietenie,
diferenţa de vârstă, sex, etc. În acest fel, funcţia de comunicare a limbajului îşi îndeplineşte
rolul în toate sferele: cognitivă, directă, estetică. În mod deosebit se activează capacitatea de a
diferenţia, prin denumiri adecvate obiectele şi fenomenele, de a nuanţa stilistic situaţiile, de a
glumi, de a ironiza şi de a purta discuţii contradictorii. Prin îmbogăţirea experienţei de
cunoaştere şi dezvoltarea calităţilor gândirii, exprimarea se diversifică şi capătă claritate
logică, dar în acelaşi timp creşte capacitatea de înţelegere a informaţiilor recepţionate.
Posibilităţile verbale sunt tot mai mari, stilul mai vioi, pronunţia relativ corectă, permiţându-i
adoptarea unui mod personal de exprimare a ideilor.
Dar, cu toate că în şcoală se urmăreşte dezvoltarea maximă a procesului de
comunicare în cele două planuri ( conţinut – expresie ) nu toţi copiii ajung la acelaşi nivel de
dezvoltare, datorită particularităţilor somato–psihice individuale şi mai ales a particularităţilor
mediului în care trăiesc şi se dezvoltă în familie.
Spre deosebire de preşcolar, vorbirea şcolarului mic este mai corectă, dispare dislalia
fiziologică datorită modelelor de pronunţie corectă oferite şi în special însuşirii scris –
cititului. Tulburările de pronunţie care se mai întâlnesc acum, sunt de obicei, o continuare a
celor existente în perioada preşcolară şi care nu au fost înlăturate. Pot să apară în schimb,
greutăţi în însuşirea limbajului scris, o mare parte putând fi confundate cu dislexii – disgrafii.
Urmărind evoluţia însuşirii scrierii la copii, se constată că se ajunge la scrierea şi citirea
corectă şi rapidă în mod treptat, pe măsură ce se realizează suficiente exerciţii de
automatizare.
Codul fonetic e mai complicat decât cel fonetic, prin faptul că fiecărui fonem îi
corespund patru litere. De aici greutatea decodificării în citirea textului scris de tipar sau de
mână, dar şi a codificării în scrierea de mână.
Copiii care abia învaţă scrierea de mână fac greşeli în folosirea celor două simboluri
grafice de mână, mai ales a celor asemănătoare sau mai puţin frecvente. Cele mai afectate sunt
grafemele „ j, g, l, b, v, g, r, h ”. Fac frecvente confuzii între grafemele „ a – o, p – b, b – d ”.
Şcolarul este pus treptat să-şi exprime scris propriile idei, să-şi controleze exprimarea pentru a
comunica şi pentru a fi înţeles. El învaţă să înţeleagă ce se spune în propoziţie, în fraze, în
context, stabileşte legături între ideile principale pentru a înţelege textul, mesajul, deoarece în
învăţarea citirii se urmăreşte înţelegerea textului, exactitatea , cursivitatea şi expresivitatea. În
învăţarea scrierii se urmăreşte exactitatea transformării fonemelor în grafeme, succesiunea
corectă a lor, rapiditate, respectarea regulilor gramaticale, ortografice, estetica, toate acestea
căpătând un caracter personal ( formă, mărime, organizare, exprimare, etc. ).
Începând cu pubertatea şi continuând cu adolescenţa, preocupările pentru dezvoltarea
limbajului devin tot mai conştiente.. Procesul de învăţământ, lectura lucrărilor din diferite
domenii, contactul cu tot mai multe persoane, necesitatea redactării unor lucrări, a exprimării
în public, etc, duc la formarea unui stil personal, tot mai organizat, mai adecvat diferitelor
situaţii la folosirea unui vocabular ales, un debit verbal crescut, etc. Trăsăturile de
personalitate imprimă şi ele limbajului o anumită coloratură, stil propriu, un anumit ritm,
intonaţie, accent.
 În general vorbirea lor este corectă, menţinându-se la foarte puţini însă, unele forme de
sigmatisme, rotacisme sau tulburări de ritm sau ale limbajului scris.
În concluzie, se poate afirma că şi pe planul expresiei, ca şi pe cel al conţinutului, de la
naştere, copilul poate achiziţiona toate elementele şi regulile potrivit cărora el îşi organizează
comunicarea şi o recepţionează cu succes în activitatea de relaţii interumane dacă pe parcursul
evoluţiei lui nu au acţionat o serie de factori nocivi care să împiedice evoluţia normală a
acestuia. În funcţie de intensitatea acestora, momentul acţiunii, sectorul lezat şi forma,
intensitatea, gravitatea tulburării este diferită, afectând latura intelectivă a vorbirii,
instrumentală sau amândouă.

Frecvența și necesitatea corectării tulburărilor de limbaj

Până în prezent nu s-a elaborat o metodă comună pentru depistarea tulburărilor de
vorbire, dar au fost destule încercări de cuprindere a tulburărilor de limbaj întâlnite în situaţii
statistice. Între datele statistice existente nu există o concordanţă şi e firesc să fie aşa,
deoarece studiile s-au făcut pe populaţii mai mult sau mai puţin numeroase, după criterii
diferite, în zone diferite, cu exigenţe diferite etc. Toate însă pun în evidenţă o frecvenţă destul
de mare a tulburărilor de limbaj, mai ales la vârstele mici.
Cele mai frecvente tulburări de limbaj întâlnite în grădiniţe şi şcoli sunt tulburările
care afectează pronunția şi mai puţine cele care afectează limbajul propriu-zis, tulburări în
special din sfera sindromului dismaturativ, determinate de o întârziere uşoară în apariţia şi
dezvoltarea vorbirii (dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia-disgrafia de evoluţie)
acestea fiind condiţionate de un ritm propriu de dezvoltare a vorbirii prin factori afectivi şi
sociali. Cea mai mare răspândire o au pronunția incorectă a unor sunete şi cuvinte, deformări,
substituiri, nazalizări ale unor sunete şi cuvinte: aşa-zisa dislalie simplă sau polimorfă. Mai
des întâlnite sunt dislaliile funcţionale de evoluţie şi mai rar cele organice. Având în vedere
faptul că, dislaliile fiziologice dispar în jurul vârstei de patru ani, când copilul îşi însuşeşte
modelele pronunţiei adulte, dislaliile întâlnite la clasele I-IV le considerăm în mare parte
patologice. Cele care însă dispar fără intervenţie logopedică, ca urmare doar a deprinderii
scris-cititului sau a creşterii condiţiilor necesare însuşirii corecte a vorbirii, nu se încadrează
în patologia vorbirii. Aceşti copii fac să se ridice procentajul dislaliilor în clasele I, ca apoi să
se reducă considerabil în clasele II-IV. La clasele II-IV, o mare parte a alterărilor de pronunţie
intră în sfera dislaliilor organice, cauzate de lezări structurale ale organelor periferice sau
centrale ale vorbirii. Dislaliile mecanice provocate de malformaţiile organelor
fonoarticulatorii periferice, structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale (dizartrii de
diferite forme), bradilalii, precum şi cele determinate de un deficit auditiv, sunt mult mai rare.
În practica curentă se întâlnesc cazuri în care tulburările dislalice se manifestă simultan în
diferite asocieri: fie cu dislexie-disgrafie, fie cu bâlbâieli. Cele mai puţine cazuri, dar şi cele
mai grave, neglijabile sub aspect cantitativ, sunt cele cu tulburări ideaţionale ale limbajului,
tulburări de tip afazic.
La clasele II-IV, frecvenţa cea mai mare o înregistrează tulburările limbajului scris,
dislexiile-disgrafiile. Dislexiile-disgrafiile întâlnite, se prezintă sub diferite forme şi
intensităţi, de la simple greutăţi în citire şi scriere, până la incapacitatea cunoaşterii literelor şi
scrierii lor, dislexii-disgrafii fie de natură afazică, greutăţile constând în găsirea literelor, a
cuvintelor, scrierea lor corectă, fie de natură apraxică, erorile constând în executarea literelor.
Frecvenţa cea mai mare o înregistrează cele însoţite de caracteristici afazice. Frecvenţei mari
a dislexiilor-disgrafiilor i s-a acordat mai multe explicaţii. Unii au atribuito tulburărilor de
motricitate, stângăciei contrariate, tulburărilor de vorbire etc. Din studiile făcute asupra
copiilor cu care s-a lucrat, s-a observat că nu există o corelaţie absolută între tulburările de
vorbire şi dislexie-disgrafie. Totuşi, există un raport între forma vorbită şi cea scrisă, care se
manifestă mai pregnant la tulburările severe de limbaj şi la cei cu vorbire întârziată, greşelile
manifestându-se atât în forma vorbită cât şi în cea scrisă.
Proporţia elevilor care greşesc în transcrierea limbajului oral în cel scris, e mult mai
mare. Conform statisticilor transmise de practicienii din cabinetele logopedice 40-50% dintre
elevi prezintă greșeli de scriere, dar nu toţi aceşti copii sunt dislexo-disgrafici. Din punct de
vedere psihopedagogic, multe dintre greşelile scris-cititului ale şcolarului mic nu pot fi
considerate dislexii-disgrafii, deoarece ele se produc în limitele evoluţiei normalului din
cadrul şcolarizării. O parte dintre aceste greşeli se produc datorită unui conflict care apare
între individualitatea receptivă modificată a copilului şi oscilaţia legilor fonetice, care face să
se producă greşeli numai la anumite cuvinte, cu o structură fonologică dificilă în ceea ce
priveşte analiza şi sinteza. Acest fenomen a fost denumit de către C. Păunescu -
disfonografie3. O mare parte dintre greutăţile apărute la clasa I se datorează unei imaturităţi
şcolare. Analiza maturizării și adaptării elevilor la sarcinile şcolare trebuie să stea în atenţia
specialiştilor, deoarece reprezintă unul din criteriile fundamentale ale unei integrări şcolare
adecvate.
Pe lângă aspectul somatic, dezvoltarea psihică, fizică, aspecte legate de unele abilităţi,
aspecte intelectuale logice care să permită memorarea, păstrarea şi reactualizarea, elevii

3
Păunesc, C., 1976, Introducere în logopedie , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
trebuie priviţi şi din punct de vedere al dezvoltării sistemului neromotor şi al limbajului. Sunt
frecvent întâlniți în școală copii de vârstă școlară imaturi cu inabilităţi manuale, cu mişcări ale
mâinilor intens necoordonate sau cu o coordonare şi precizie redusă, cu dezorganizări ale
funcţiei vizual-motorie, cu dominanţa lateralităţii nestabilizată, oscilantă, ezitantă, cu greutăţi
în organizarea şi percepţia temporală şi a relaţiilor spaţiale. Datorită acestor particularităţi,
elaborarea deprinderilor grafice este mult îngreunată. Aceşti copii pot prezenta întârzieri în
sfera proceselor cognitive de tip senzorial, care influenţează negativ acuitatea perceptivă şi
receptarea adecvată, în special a stimulilor vizuali şi auditivi. Uneori nu pot percepe
diferenţierea formelor grafice şi nu pot stabili legături între simbolurile grafice. Limbajul
școlarilor imaturilor are şi el o serie de particularităţi. Relatarea evenimentelor, povestirilor,
impresiilor, este adesea incoerentă, inexpresivă. Uneori e nevoie să fie susţinută de întrebări.
Imposibilitatea verbalizării duce implicit şi la deficienţe ale formulării noţiunilor. Mulţi
prezintă şi tulburări de pronunţie. Toate aceste aspecte ale imaturităţii şcolare fac să apară
deosebite greutăţi în însuşirea scris-cititului, cu aspecte comune dislexo-disgrafie, dar care în
mare parte nu sunt dislexi -idisgrafii.
Tulburări de ritm și fluență a vorbirii (bâlbâieli, tahilalii, bradilalii) înregistrează o
frecvenţă destul de redusă comparativ cu tulburările de pronunţie şi tulburările dislexo-
disgrafice . Bradilaliile întâlnite, însoţeau de obicei bradipsihiile şi unele forme de dizartrie.
Cunoaşterea statistică a copiilor cu tulburări ale limbajului oral şi scris, precum şi
raportul cantitativ şi calitativ dintre diferitele forme de tulburări, este de mare importanţă,
dacă se are în vedere şi gradul diferit de repercutare asupra dezvoltării întregii personalităţi a
copilului. Încă din antichitate s-a observat că tulburarea mecanismelor fonoarticulatorii pot
produce la unii copii conflicte de integrare socială, conflicte psihice destul de grave, care
tulbură personalitatea sau conflicte sociale care tulbură relaţiile în colectiv.
Revenind la aspectul strict logopedic, se poate afirma că tulburările apărute la nivelul
limbajului sau a intelectului pot produce modificări reciproce. Tulburările de limbaj severe
(afaziile) sunt însoţite şi de tulburări de evocare, generalizare, de recepţie şi emisie, de
interpretare a mesajului. La rândul lor, deficiențele mintale sau psihozele împiedică
dezvoltarea limbajului, apărând dislogiile specifice. Deci o parte din tulburările de vorbire
sunt determinate de deficitul intelectual dar ele şi pot influenţa într-o anumită măsură
dezvoltarea intelectuală. Tulburările de limbaj împiedică dezvoltarea unei gândiri creatoare,
flexibile, capabilă de abstractizări, generalizări, deoarece acestea necesită un înalt nivel de
dezvoltare a limbajului. Ele influenţează dezvoltarea intelectuală, reuşita şcolară, integrarea
normală în colectiv, într-o măsură direct proporţională cu gravitatea lor în funcţie de
specificul fiecăreia. Astfel, unele tulburări de vorbire produc tulburări în sfera intelectuală,
altele în sfera personalităţii, altele însă numai simulează tulburări patologice ale intelectului.
Toate tulburările însă produc, într-o măsură mai mare sau mai mică, modificări psihice şi de
comportament, dificultăți în procesul de integrare şi adaptare socială.
La foarte mulţi copii logopaţi este tulburat atât procesul de emisie cât şi cel de
recepţie, deoarece vorbirea, la aceştia este încărcată de o stare afectivă negativă. Teama de
vorbire duce la o stare de inhibiţie care perturbă procesul normal de recepţie şi emisie.
Conştientizarea defectului, mai ales la cei cu intelect normal, creează o stare de iritare, de
irascibilitate. Pe măsura înaintării în vârstă, manifestările psihice se accentuează, se instalează
o stare de oboseală fizică şi intelectuală, o hipersensibilitate afectivă, putând ajunge până la
refuzul de a vorbi, opoziţie, devieri de comportament, lipsă de interes pentru activitatea
şcolară. La unii apar şi tulburări de ordin neurovegetativ: dereglări în perioadele de somn,
oboseală excesivă, dificultăți de concentrare etc. care pot ajunge până la nevroză sau psihoză.
Jena sau imposibilitatea de a întreba sau răspunde la timp şi corect duce la rămânerea în urmă
la învăţătură şi la perturbarea relaţiilor cu persoanele din anturaj. În general, trăsăturile lor de
personalitate sunt foarte instabile şi dacă nu întrevăd posibilitatea corectării, pot apărea şi
tulburări comportamentale.
Se poate astfel concluziona, că tulburările de vorbire pot determina probleme, uneori
destul de grave, atât în domeniul învăţării cât şi asupra întregii personalităţi și a adaptabilităţii
sociale.
Dacă vom porni de la funcţia de bază a limbajului, cea cognitivă, de la faptul că 30%
din relaţia umană e de natură verbală, precum şi de la modificările pe care acestea le produc,
vom putea aprecia mai bine importanţa logopediei, care are nu numai un rol corectiv, ci
urmăreşte mai ales stimularea şi dezvoltarea limbajului, prevenirea eşecului şcolar, egalizarea
şanselor de instruire, de educaţie şi integrare, prin corectarea şi compensarea tulburărilor de
limbaj.

Organizarea activității logopedice

Terapia logopedică este o activitate complexă, desfăşurată pe multiple planuri,
individual sau pe grupe, în funcţie de etiologia tulburării, gravitate şi vârstă. Terapia
logopedică începe cu înregistrarea cazului care se realizează în urma perioadei de depistare a
copiilor cu tulburări de limbaj.
Primul pas este reprezentat de examinarea complexă, în urma căruia se va stabili un
diagnostic și forma de terapie, individuală sau de grup. La formarea grupelor, vor sta o serie
de criterii, respectiv vârstă, deficienţă, gravitate, trăsături de personalitate etc. Se va fixa un
program de lucru, fiecare copil fiind planificat de 2-5 ori pe săptămână, în funcţie de
gravitatea defectului. Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea să nu se transforme
în deprindere, deprinderile deficitare înlăturându-se mai greu într-un timp îndelungat. Nu sunt
neglijaţi însă nici cei care au ajuns la vârsta adolescenţei sau a pubertăţii, deoarece la aceştia
tulburările de limbaj pot produce modificări profunde de personalitate.
Vârsta optimă pentru începerea terapiei logopedice este cea mică, dar aceasta nu
reprezintă o regulă generală. Vârsta va fi determinată de tipul și gradul tulburării. Dacă sunt
necesare intervenţii chirurgicale (palat despicat, fren legat) terapia logopedică va începe după
rezolvarea chirurgicală. Dacă e o dislalie fiziologică, terapia logopedică nu este necesară.
Dacă este un început de bâlbâială va trebui oprită evoluţia.
Terapia logopedică se stabileşte în urma unei examinări complexe pe baza căreia se
stabileşte diagnosticul. Pentru o bună reuşită a examinării, iar pentru început trebuie creat un
mediu de examinare propice şi stimulativ, pentru ca logopatul să se poată exprima degajat,
putându-se sesiza astfel şi toate aspectele tulburării. E necesară o atmosferă relaxantă, caldă
iar personalitatea logopedului şi atmosfera cabinetului sunt de mare importanţă.
Metoda de bază în examinare este convorbirea cu copilul şi familia, cu toţi factorii
implicaţi în educarea lui. Odată cu examinarea începe şi completarea fişei logopedice, care va
continua pe tot parcursul terapiei logopedice şi va trebui să oglindească evoluţia copilului pe
tot parcursul terapiei.

Examinarea complexă logopedică

Logopedul va fi cel care va efectua examinarea complexă logopedică. Pe lângă
studierea simptomelor tulburării și a manifestărilor acesteia, va urmări şi implicaţiile pe care
acestea le au asupra dezvoltării gândirii, personalităţii, proceselor cognitive, adaptării și
integrării în colectiv etc.
Orice tulburare de vorbire va trebui studiată în legătură cu întreaga activitatea a
logopatului, iar terapia logopedică va trebui să se exercite asupra întregului complex de
factori determinanți și favorizanți.

I. Examinarea nivelului de înțelegere a vorbirii

Examinarea nivelului de înţelegere a vorbirii este extrem de importantă și se realizează

în funcţie de vârsta cronologică a copilului şi eventuale deficienţe psihice.
 Materialul verbal şi ilustrat va trebui bine selecţionat, adaptat posibilităţilor fiecărui
copil. Se va începe cu probe uşoare (să indice obiecte, să le denumească, să le manevreze
etc.), probele crescând treptat în dificultate. Se va urmări şi gradul de înţelegere al
propoziţiilor, frazelor. Dacă se presupune și prezența unei acuități auditive scăzute, se va
examina auzul, se va recomanda și examenul audiometric pentru a determina dacă e necesară
o eventuală protezare auditivă.
Odată cu examinarea modului de înţelegere a vorbirii, se va observa şi modul în care
urmăreşte mişcarea buzelor (atenția încordată), dacă întoarce capul după locul unde vorbeşte
logopedul pentru perceperea şi redarea cuvintelor etc. Pentru edificare se folosesc probe de
înţelegere rostite cu glas oscilant ca intensitate. Dacă nu reacţionează la ce i se spune, se va
observa dacă nu aude sau nu înţelege. Dacă reacţionează la zgomote va fi pus într-o poziţie
din care să nu poată observa buzele examinatorului și i se vor șopti cuvinte de la diferite
distanţe iar apoi va fi pus să le repete. Audiologii consideră că neînţelegerea vorbirii între 4-6
m poate indica o hipoacuzie uşoară, între 1-4 m o hipoacuzie de gravitate medie iar când nu
aude de la 1m, hipoacuzia este gravă.
O altă etapă este reprezentată de examinarea vorbirii articulate care va urmări atât
articularea propriu-zisă, cât şi starea aparatului articulator. În ce priveşte aparatul articulator,
se va examina integritatea funcţională şi organică a acestuia: simetria, integritatea, mobilitatea
şi forţa sistemului labiocomisural, integritatea, forma, muşcătura aparatului dental, forma
mandibulei, forma arcurilor maxilarelor, existenţa prognatismelor la maxilare, forma,
mobilitatea, mărimea, fixarea, frenul limbii, mobilitatea limbii, forma şi mărimea palatului
moale, mobilitatea, integritatea, mărimea, aşezarea omuşorului, inflamări acute sau cronice,
devieri de sept, malformaţii ale sistemului nazal. În scopul examinării se vor folosi o serie de
exerciţii de deplasare a limbii, de ridicare şi coborâre a vălului, de mişcare a mandibulei,
buzelor, obrajilor etc.
Articularea propriu-zisă e bine să fie examinată în faţa oglinzii cerându-i să pronunţe
diferite sunete, prin imitaţie, apoi cuvinte, propoziţii, observându-se dacă omite sunetul, îl
deformează sau înlocuieşte. Se va trece apoi la pronunțarea cuvintelor cu grupe de consoane
sau de vocale. Cuvintele trebuie să fie înţelese de copii, să fie însoţite de imagini şi
demonstraţii. Se va trece apoi la examinarea vorbirii independente, folosindu-se planşe cu
imagini, povestiri ilustrate, alfabetul ilustrat etc. I se va cere să comenteze ce vede în imagini,
să recite, să povestească, iar logopedul va nota fiecare sunet deficitar, tipul tulburării
constatate, ritmul, melodicitatea vorbirii, respiraţia în timpul vorbirii, dacă poate povesti și
surprinde esenţialul, dacă respectă structura logică a povestirii etc.
 Pentru o tulburare simplă, acest examen este suficient dar dacă este mai complexă,
sunt necesare şi alte investigaţii privind coordonarea verbo-motorie, examinarea structurii
gramaticale, a vocabularului etc.

II. Examenul lexic și grafic

Examenul lexic și grafic se efectuează atunci când este necesar, iar pentru suspiciune de
tulburare dislexo-disgrafică, la elevi începând cu clasa a II-a. Se va nota dacă copilul a
prezentat o întârziere în dezvoltarea vorbirii, o dislalie, întreruperi de şcolarizare, eventuale
carenţe pedagogice, bilingvism, lateralitate, orientare spaţială. Trecând la examinarea propriu -
zisă a scris-cititului, se vor verifica literele, silabele, cuvintele, analiza şi sinteza lexico-
grafică.
Ca procedee se pot folosi copierea, dictarea, autodictarea, povestirea, citirea pe manual, pe
text necunoscut, comparare de noţiuni, completarea lacunelor etc.
La copiii logonevrotici şi la cei cu tulburări de limbaj asociate cu tulburări de
comportament în special este indicată examinarea personalităţii. Astfel, în înlăturarea
tulburărilor de limbaj se va ţine seama de tabloul clinic al tulburării, de cauzele apariţiei ei,
dar şi de terenul pe care a apărut şi se dezvoltă. De exemplu, în stabilirea terapiei logopedice
în dislalie, pe lângă simptomele exterioare, trebuie să se ţină seama şi de mecanismele
tulburării, pentru că sunt multe forme de dislalie aparent similare ca manifestare, dar care sunt
diferite prin etiologia lor. Ele pot apărea în urma unor tulburări de natură centrală, a
Sistemului Nervos Central (SNC) sau periferică (organul auzului sau cel articulator), în cazul
anomaliilor aparatului osteo-muscular al aparatului articulator sau datorită unor greșeli
educative (insuficienta analiza fonetică a cuvintelor). Ele pot sau nu să fie însoţite de tulburări
psihice, fiind necesare metode diferite pentru înlăturarea lor. De asemenea e necesară
cunoaşterea particularităţilor individuale, data apariţiei, forma şi gradul manifestării în diferite
stadii de evoluţie, starea auzului, a motricităţii, caracterul şi aptitudinile lui.
Pe lângă morfologia organelor vorbirii trebuie luată în considerare şi fiziologia lor. De
asemenea, trebuie stabilit şi raportul care există între tulburarea respectivă şi implicaţiile
acestora, consecinţele şi influenţa lor asupra dezvoltării activităţii intelectuale, a proceselor
cognitive şi a personalităţii copilului. Toate acestea vor permite stabilirea unui diagnostic cât
mai exact, nu numai între diversele tulburări, ci şi în cadrul aceleiaşi tulburări şi va determina
instituirea unei terapii logopedice eficiente.
Stabilirea diagnosticului logopedic
Diagnosticul logopedic se stabilește pe baza unei examinări complexe iar într-o primă
fază se va stabilii un diagnostic provizoriu şi va fi verificat în timp, pe parcursul terapiei
logopedice iar în funcție de evoluție, acesta va fii infirmat sau confirmat și eventual
modificat.
Diagnosticul este o ipoteză care necesită verificare permanentă și nu se poate rezuma
doar la încadrarea într-o anumită categorie de tulburare ci trebuie cunoscute anamneza
logopatului, dezvoltarea sa, mediul familial și extrafamilial etc.
Erorile pot apărea pentru că în cadrul multor logopatii, care deşi deosebite, la o privire
superficială se pot confunda şi deci terapia logopedică nu va fi cea indicată. O bună
cunoaştere a simptomelor diferitelor forme de logopatii, un studiu amănunţit al dezvoltării
psihice şi al personalităţii fiecărui copil vor permite stabilirea unui diagnostic exact,
diferenţiat, nu numai între diverse tulburări ci şi în cadrul aceleiaşi tulburări, ducând la
instituirea unei terapii logopedice corecte și eficiente.
Atunci când examinarea complexă a fost realizată corespunzător și diagnosticul logopedic
stabilit, se va începe terapia logopedică. Terapia logopedică se va baza pe caracterul
compensator al activităţii corticale, pe potențialul de a dezvolta numeroase modalități de
compensare și adaptare în recuperarea diferitelor tulburări. Restabilirea funcţiilor tulburate
însă nu se realizează spontan, automat, ci se dobândeşte treptat, pa bază de exerciţiu susţinut,
prin măsuri recuperatorii.
În privinţa copiilor logopaţi cu deficite organice şi senzoriale, compensaţia priveşte şi
restructurări ale activității corticale, precum şi restructurarea raporturilor complexe dintre
activitatea senzorială şi cea motorie. Un rol hotărâtor revine însă și dezvoltării motivaţiei care
trebuie permanent creată și stimulată.

Intervenția logopedică – metode și procedee

Intervenția logopedică este una complexă, iar metodele utilizate trebuie să respecte o
anumită succesiune și, să fie completate și de tratamente medicale, dacă este cazul, de
fizioterapie şi psihoterapie.
Dacă tulburarea este uşoară, e necesară folosirea metodelor specifice de formare a
deprinderilor corecte de vorbire. Dacă tulburarea este mai complexă, se va acţiona asupra
întregului organism, metodele vor fi complexe, se va lucra individual şi pe o perioadă de timp
mai lungă.
 Unele tulburări necesită în timp şi un tratament medical dar, medicamentele nu contribuie
la corectarea propriu-zisă a tulburărilor de vorbire, ci la restabilirea sau ameliorarea
echilibrului organic şi funcţional lezat, la creşterea pragului de rezistenţă organică şi psihică
în faţa diferiţilor factori.
Terapia logopedică este un proces complex, uneori de lungă durată, care se desfăşoară pe
etape, reuşita fiecărei etape contribuind la succesul celorlalte.
În privinţa metodelor de corectare, literatura de specialitate şi practica logopedică arată că
nu se pot aplica metode general valabile în toate tulburările şi cazurile. Terapia logopedică
este strict individualizată.
Metoda da bază este imitaţia, dar cu toate că la baza ei stă reflexul imitaţiei, care este cel
mai simplu mecanism fiziologic, ea nu este suficient de eficientă în toate cazurile, deoarece
implică o atenţie bine concentrată, interes, colaborare și înţelegerea scopului activităţii.
O mare parte dintre copiii logopaţi prezintă o atenţie labilă, cu o putere de concentrare
minimă, sunt refractari la început, nu sunt dispuşi să depună efort susţinut şi de aceea această
metodă trebuie susţinută de o serie de alte metode şi procedee, menite să acţioneze nu numai
asupra vorbirii, ci asupra întregii personalităţi a copilului: să-i educe conştiinţa, să-i
îmbogăţească cunoştinţele, să contribuie la dezvoltarea întregii activităţi intelectuale, să -i
formeze o orientare corectă asupra propriei tulburări, să-i trezească interes şi dorinţa de a se
corecta etc. Pentru aceasta, exerciţiile trebuiesc bine selecţionate şi dozate, întreaga activitate
să fie interesantă şi să se desfăşoare într-o atmosferă caldă, optimistă, cu un material verbal şi
ilustrat adecvat fiecărei tulburări şi etape de intervenție, iar procedeele mecanice să alterneze
cu vorbirea fără a fii neglijat aspectul semantic al vorbirii.
Terapia logopedică se stabileşte în funcţie de tulburarea şi personalitatea logopatului.
Dacă copilul înţelege vorbirea şi are o gândire logică, se poate folosi cuvântul, deoarece el
acţionează direct asupra creierului. Explicându-i în ce constă tulburarea şi care-i sunt şansele
de corectare, capătă încredere în propriile-i posibilităţi, contribuind el însuşi la corectare
tulburării. Folosirea cuvântului presupune un copil cu un anumit grad de maturitate
intelectuală pentru a înţelege argumentele ce i se aduc şi a reacţiona apoi adecvat.
La vârsta şcolară mică şi la cei cu tulburări grave de limbaj, datorită posibilităţilor minime
de înţelegere sau chiar a neînţelegerii cuvântului, folosirea lui nu este foarte indicată. Nici
într-un caz nu se va folosi argumentarea logică care devine plictisitoare şi este respinsă în
general. Mai indicată la această vârstă, datorită şi tendinţei de imitare a copilului, este
utilizarea procedeelor extralingvistice şi combinarea cu procedee raţionale. Îndrumarea
simplă, impresionarea sugestivă, atitudinea afirmativă, manipularea directă şi în special
conştiinţa progresului, vor avea un efect mult mai mare decât reproşul, argumentarea,
explicaţia teoretică. Un ton hotărât, o mimică expresivă sunt mult mai indicate decât
demonstraţiile verbale.
Pentru reușita demersurilor terapeutice este necesar ca terapia logopedică să implice și
familia logopatului, pentru a cunoaște particularităţile copilului, în scopul susţinerii şi
continuării exerciţiilor logopedice, creării unui regim de viaţă corespunzător, a evitării
traumelor psihice, a integrării normale în viaţa de familie şi în colectivitate.
De asemenea trebuie antrenate şi cadrele didactice, deoarece atât familia cât şi şcoala au o
influenţă hotărâtoare asupra dezvoltării vorbirii copilului. Ele pot să-i stimuleze vorbirea şi să
contribuie la înlăturarea defectelor de vorbire sau le pot intensifica atunci când nu au o
atitudine corectă. “Nefiind avizaţi, părinţii, cadrele didactice îi pot suspecta de rea voinţă,
lene, etichetându-i adeseori ca deficienți minal. În aceste situaţii nu le pot asigura un climat
favorabil dezvoltării vorbirii, vor acţiona ca factori traumatizanţi şi vor contribui la apariţia şi
fixarea unor elemente negative care vor complica tabloul şi vor accentua inadaptarea
acestora” 4.

CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Vorbirea a apărut recent în ordine filogenetică, fiind foarte fragilă la agresiuni patologice.
Aceste agresiuni perturbă fie latura „intelectuală” a vorbirii, formularea şi folosirea
simbolurilor, determinând apariţia unor tulburări de tip disfazic sau afazic, fie latura
„materială”, rostirea, determinând apariţia tulburărilor fonoarticulatorii, de tip dizartric sau
dislalic 5.
Varietatea tulburărilor de vorbire e practic nedeterminată, deoarece ele apar de grade,
intensităţi diferite, întâlnindu-se prea puţine forme pure. De aceea şi clasificarea lor este foarte
dificilă. În literatura de specialitate, găsim mai multe încercări de clasificare ale tulburărilor
de limbaj, în funcţie de o serie de criterii (etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic
etc.).
C. Păunescu individualizează trei categorii mari de sindroame, din care primele afectează
pronunția şi numai ultimul limbajul.
Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin întârzierea simplă în apariţia şi
dezvoltarea vorbirii, dislalia de evoluţie, bâlbâiala fiziologică, dislexia-disgrafia de evoluţie.

4
I. Mititiuc, T. Purle , 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași, pag. 58-90
5
Păunesc, C., 1976, Introducere în logopedie , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
Acestea sunt condiţionate fie de un ritm propriu de dezvoltare (ereditar, congenital), fie de o
frânare şi încetinire a ritmului obişnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin
factori afectivi şi sociali.
A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci limbajului : dislalia, disartria,
disritmia (bâlbâiala, tahilalia, bradilalia). Sindroamele extrinseci afectează rostirea/pronunția
prin interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostită, fiind condiţionată prin
malformaţii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni
subcorticale.
A treia categorie este cea a sindroamelor intrinseci limbajului şi vorbirii, caracterizate
printr-o simptomatologie de tip afazic, comportând tulburarea elaborării ideaţionale a
limbajului şi ea grupează laolaltă sindromul disintegrativ sau disfazia şi sindromul
dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului şi vorbirii, cu vastele lor implicaţii funcţionale
e determinată de leziuni cortico-subcorticale6.
E. Verza, face o clasificare a tulburărilor de limbaj, ţinând seama de mai multe criterii în
acelaşi timp: anatomo-fiziologic, lingvistic, etiologic şi psihologic. E. Verza grupează
tulburările de limbaj în şase categorii:
– tulburări de pronunţie (dislalie, rinolalie, dizartrie);
– tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii (bâlbâială, logonevroză, tahilalie, bradilalie,
aftongie, tulburări pe bază de coree);
– tulburări de voce (afonie, disfonie, fonastenie);
– tulburări ale limbajului citit-scris (dislexia-alexia şi disgrafia-agrafia);
– tulburări polimorfe (afazia şi alalia);
– tulburări de dezvoltare a limbajului (mutism psihogen, electiv sau voluntar, întârziere în
dezvoltarea generală a vorbirii) 7.
Clasificarea tulburărilor de limbaj este absolut necesară, deoarece ea oferă o orientare
corectă în cunoaşterea principalelor tulburări de limbaj, în stabilirea unui diagnostic
diferenţial, absolut necesar în conturarea unui program terapeutic adecvat, precum şi în
prognoza tulburărilor de limbaj pentru fiecare logopat.

6
Păunesc, C., 1976, Introducere în logopedie , Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti
7
Verza,.E (coord), 1987, Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti.
Etiologia tulburărilor de limbaj

Tulburările de vorbire sunt extrem de variate şi totodată fiecare din ele prezintă o
problemă a stării fizice a organismului, a dezvoltării pshice, a maturităţii individului,
caracterului, temperamentului, interdependenţei sociale.
Tot atât de variate sunt şi cauzele tulburărilor de vorbire. Se disting două cauze:
1.factori externi – factori fizico – mecanici
- biologici – bacterii
- sociali;
2.factori interni – influenţează aparatul central al vorbiii - asupra scoarţei cerebrale

Asupra organismului uman acţionează o multitudine de factori nocivi care pot imprima un
anumit curs în dezvoltarea sa. Dar organismul capătă o anumită rezistenţă ce îi permite o
evoluţie normală şi numai în anumite condiţii aceşti factori determină perturbaţii pe o direcţie
sau alta.
Cunoaşterea acestor cauze e necesară nu numai pentru a le preveni, dar şi pentru adoptarea
unei metodologii ştiinţifice în stabilirea diagnosticului diferenţial şi a modalităţii de corectare.
Nu întotdeauna pot fi stabilite cauzele şi apoi aceleaşi tulburări pot avea mai multe cauze.
Tulburările de vorbire apar ca urmare a acţiunii unor procese complexe în perioada:
- prenatală: intoxicaţii, infecţii, boli infecţioase ale gravidei, incompatibilitate R.H., carenţe
nutritive, traume mecanice, psihice;
- perinatală: naşteri grele, prelungite, care duc la leziuni ale S.N.C., asfixii, traume fizice;
- postnatală: cele mai multe.
În general cauzele pot fi grupate în 4 categorii.

Cauze organice
Cauzele organice pot fi de natură centrală sau periferică.
Centrale – lezarea creierului datorită traumatismelor mecanice ale capului în timpul
naşterii, boala părinţilor ( sifilis, alcoolism,tuberculoză ), boli suportate în copilărie (difterie,
scarlatină,meningită, encefalită, pojar, tifos ).
Sub influenţa lor are loc fie dezvoltarea anormală a creierului,fie deformarea lui
parţială, degenerarea unor celule subinfluenţa intoxicaţiei, ruperea legăturilor nervoase, etc.
Leziunea unor regiuni mari ale scoarţei provoacă grave tulburări ale vorbirii şi
gândirii ( alalii, afazii, agnozii ).
Lezările zonelor mai elementare – dislalii.
 Ca urmare a acţiunilor nocive ale creierului, reflexele de vorbire ori nu se crează, ori
se desfac, deformează sau se crează greşit.

Periferice - lipsurile organelor – anomalii congenitale ale organului auditiv, oaselor

periferice ale craniului, maxilare, dinţi, palat tare, moale, limba, buze, etc.deformaţiile
părţilor osoase ale organelor vorbirii cauzate de: rahitism, îngrijirea proastă a copilului,
igiena defectuoasă a urechii, cavităţii bucale, răni.
Gradul de deteriorare a vorbirii nu depinde totdeauna de mărimea leziunii anatomice,
ci mai ales de importanţa ce o are organul lezat în funcţia vorbirii. Astfel, defecte neînsemnate
ale vârfului limbii provoacă totdeauna o alterare a pronunţării, în timp ce tulburări relativ
relativ mari ale maxilarelor şi dinţilor pot să nu influenţeze vorbirea. Un rol deosebit de
important îl joacă tulburările din sfera motorie cu caracter:
- intern – insuficienţă motorie generală, mişcări de prisos, necoordonarea
mişcărilor;

- extern – anomalii de mişcare pe baza lezării organelor periferice ale

vorbirii ( fisura labio – palatină sau labială ).

Cauze funcționale
În aceste situaţii vorbirea e lezată fără să fie leziuni organice stabilite.(de ex.dislalia,
bâlbâiala sunt cauzate de raportul inadecvat între excitaţie-inhibiţie sau insuficienţa
funcţională a S.N. central sau periferic.

Datorită acestor cauze pot avea loc tulburări ale limbajului care privesc atât sfera
senzorială (receptoare) cât şi cea motorie (efectoare). Cauzele funcţionale pot afecta oricare
din componentele pronunţării: expiraţie, fonaţie, articulaţie. Pot avea loc tulburări ale
proceselor de excitaţie, inhibiţie, nutriţie la nivelul cortexului, insuficienţe funcţionale ale
S.N.C., motorii, deficienţe ale auzului fonematic. Acestea însă sunt greu de pus în evidenţă.

Cauze psiho – neurologice

Influenţează în special pe acei subiecţi care pe linie congenitală au o constituţie
anatomo – fiziologică cu implicaţii patologice. Asemenea cauze se întâlnesc la subiecţii cu
debilitate mintală, alienaţii mintali, la cei cu tulburări de memorie şi de atenţie, cu tulburări
ale reprezentărilor optice, acustice. Neîncrederea în posibilităţile proprii, timiditatea exagerată
ca şi supraaprecierea propriei persoane pot determina tulburări care se extind asupra întregii
personalităţi şi deci şi asupra limbajului. Acestea determină mai ales tulburări de ritm şi
fluenţă, vorbire artificială, nenaturală, tărăgănată, dislalică, năvalnică, etc. Uneori sub
influenţa sfaturilor imprudente defectul de vorbire se întăreşte sau se intensifică.

Cauze psiho-sociale
Au o frecvenţă relativ mare, iar efectele lor negative se reflectă în dezvoltarea
limbajului şi a întregii dezvoltări psihice.
Acestea sunt: aplicarea unor metode greşite de educaţie, slaba stimulare a vorbirii
copilului, încurajarea în folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzament, imitarea unor
modele de vorbire deficitară, trăirea unor stări conflictuale, stress, suprasolicitare care duce la
oboseală excesivă
 TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE

DISLALIA
dis – lipsă – deficienţă lalie – vorbire, glas,
Însuşirea limbajului se realizează treptat, în perioade diferite de timp pentru fiecare copil.
La început, vorbirea copilului se dezvoltă pe baza unor activităţi nesistematizate, pentru
satisfacerea unor necesităţi imediate. Odată cu înaintarea în vârstă, copilul trebuie să înţeleagă
şi să răspundă corect la o serie de solicitări, îmbogăţindu-şi treptat vorbirea impresivă şi
expresivă. Pronunţarea sunetelor se realizează pe bază de imitaţie şi prin joc, apoi se
realizează primele cuvinte, propoziţii, fraze. În această perioadă apar şi primele deficienţe de
vorbire vizibile care pot fi menţinute atât de influenţele educative, mediul de viaţă, diferenţele
din structura psiho-fizică a copiilor cât şi de acţiunea unor factori nocivi.
La copii se întâlnesc relativ frecvent tulburări de pronunţie constând în deformarea,
substituirea, omiterea, inversarea unor sunete în vorbirea spontană sau reprodusă. Această
deficienţă se numeşte dislalie.
Dacă este afectat un singur fonem sau grupă de articulare, dislalia este simplă sau
monomorfă. Dacă sunt afectate mai multe grupe de foneme, dislalia este polimorfă. Dacă sunt
afectate majoritatea sunetelor, dislalia este generalizată.
Dacă majoritatea sunetelor sunt înlocuite prin sunetul „t” este vorba de tetism. Precizarea
modului greşit în care se face alteraţia se face adăugând la denumirea defectului fonematic,
locul greşit de articulare. Ex sigmatism interdental, lateral sau rotacism celar, uvular,
faringian, labial etc.
Alterările siflantelor, şuerătoarelor, africatelor, poartă denumirea comună de sigmatisme.
Dislaliile de sunete poartă denumiri specifice, construite în cazul alterării sau omiterii
sunetului din numele grecesc al fonemului afectat şi terminaţia „cism”. Cuvântului astfel
format i se adaugă „para” în cazul înlocuirilor. Ex.: betacism-parabetacism.
Alterările vocalelor nu au denumiri specifice. Grupurile consonantice pot fi alterate prin
omiterea uneia sau două din consoanele componente, deşi izolat pot fi pronunţate. De
asemenea diftongii, triftongii pot fi reduşi la un singur sunet vocalic. Sunetele care apar
primele în vorbirea copilului nu sunt aşa des afectate şi chiar când sunt, se corectează mult
mai uşor (a, e, u, b, d, t, m), „R” apare mai târziu şi este frecvent afectat. De asemenea
sunetele „c, g, d, t, s, z, ş, j”.
 Specific aşadar pentru dislalie este existenţa tulburărilor de articulaţie sau de sonorizare, a
unor foneme sau a combinaţiilor dintre ele. Când nu intervin şi alte deficienţe, integritatea
funcţiilor limbajului se păstrează iar şansele corectării sunt mult mai mari.
În formele severe de dislalie polimorfă, tetism sau dislalie generalizată, pe lângă
dificultăţile de pronunţie, apar şi dificultăţi în modul de organizare a cuvintelor în propoziţii,
în respectarea formelor gramaticale, în înţelegerea vorbirii celor din jur. Copiii dislalici fac
sistematic aceleaşi greşeli la anumite sunete, silabe, cuvinte. Majoritatea înţeleg vorbirea celor
din jur, stăpânesc conţinutul cuvintelor dar nu-l pot reda corect sub aspectul fonetic.
Frecvenţa dislaliei este în funcţie de vârstă, nivel de dezvoltare psihică, anturaj, condiţii de
educaţie, condiţii economice, particularităţi de limbă etc.
După originea tulburării dislalia poate fi periferică sau centrală.

Dislalia periferică
Dislalia periferică este provocată de afecţiuni organice sau funcţionale ale organelor
periferice ale vorbirii şi constă în imposibilitatea emiterii corecte a unuia sau mai multor
sunete (combinaţii de sunete).

A. După modul de afectare a aparatului verbo-motor dislalia periferică poate fi organică sau
funcţională.

Dislalia organică este determinată de anomalii organice care împiedică funcţionalitatea

normală a aparatului fonoarticulator.
Anomaliile frecvent întânite în producerea dislaliei sunt:

- anomaliile labiale care duc la incapacitatea reunirii buzelor pentru articularea

labialelor „p, b, m” şi labiodentalelor „f, v”;
- anomaliile de dezvoltare a maxilarelor, de structură şi inervare a buzelor, progenia,
prognaţia, care împiedică aplicarea buzelor una peste alta, dinţii rămân descoperiţi,
dispare bariera pentru coloana de aer şi labialele apar ca siflante;
- anomaliile dentale – anomalii de implantare, fie breşe, fie apariţia unui al doilea şir de
dinţi situaţi posterior faţă de şirul principal, afectează rezonanţa sau schimbă locul de
articulare a linguodentalelor şi prepalatelor;
- modificările de structură ale limbii duc la schimbarea locului de articulare a majorităţii
sunetelor, deci la imposibilitatea articulării unor sunete sau la articularea defectuoasă.
Macroglosia, microglosia, ankiloglosia prin fren lingual, împiedică vârful limbii să
 atingă palatul sau incisivii. Paraliziile laterale linguale însoţite de atrofia musculară,
afectează foneme „d, t, l, s, z, ş, j, ţ, r”I.
- despicătura palatului dur duce la comunicarea cavităţii bucale cu cea nazală,
modificând spaţiul de rezonanţă;
- modificările de structură ale laringelui, anomaliile coardelor vocale pot determina
disfonii, timbru neplăcut, afectând în special vocalele;
- lueta despicată, paretică, devierile osoase, deviaţiile de sept nazal, duc la nazalizare
sau răguşeală;
- surzenia periferică atrage o gamă foarte variată de tulburări.

Dislalia funcţională este determinată de funcţionarea defectuoasă a aparatului

verboarticulator. Atrofia sau neexersarea muşchilor limbii, buzelor, vălului palatin,
hipotonia generală a musculaturii organelor fonoarticulatorii datorate subnutriţiei, stărilor
distrofice, endocrinopatiilor, determină o vorbire lentă, slabă, foneme slab articulate şi
pronunţate neclar, un traseu greşit al aerului expirat, tulburări ale atenţiei auditive etc.

B. După gradul de extindere al dislaliei (numărul de sunete alterate) :

- Dislalie simplă sau parţială , când este afectat un sunet;
- Dislalie generală sau complexă , când sunt afectate mai multe sunete.

C. După întindereea şi structurarea fonemului afectat:

Dislalia sunetelor la nivelul pronunţiei sunetelor;
În cazul dislaliei sunetelor pot exista următoarele forme de tulburare a pronunţiei lor:
- dislalia prin omisiune de sunete – la pronunţare sunetul afectat lipseşte (moghilalia);
- dislalia prin alterare – la pronunţie sunetul deficitar este deformat;
- dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului corect se pronunţă alt
sunet;
Dislalia silabelor care cuprinde tulburările la nivelul pronunţiei unor cuvinte.

D. În funcţie de sunetele afectate dislalia se poate clasifica:

- betacism şi parabetacism – afectarea sunetului “b”;
- capacism şi paracapacism - afectarea sunetului “c”;
- deltacism şi paradeltacism – afectarea sunetului “d” şi “t”;
- fitacism şi parafitacism – afectarea sunetului “f”;
- gamacism şi paragamacism – afectarea sunetului “g”;
- mutacism şi paramutacism – afectarea sunetului “m”;
- rotacism şi pararotacism – afectarea sunetului “r”;
- sigmatism şi parasigmatism – sunetele afectate sunt cele sigmatice “s”, “ş”, “z”, “ţ”, “j”,
“ci”, “ce”;
- hapacism şi parahapacism – afectarea sunetului “h”.

E. După numărul fonemelor afectate dislaliile sunt monomorfe , când e afectat un singur
fonem sau o singură grupă de articulare şi polimorfe când sunt afectate mai multe grupe
de foneme
F. După locul de formare a fonemelor se pot deosebi forme de afectare a acestora : dislalia
labialelor, dislalia lingualelor etc.
G. După modul în care se produce sigmatismul şi rotacismul se disting formele :
- Sigmatismul interdental când pronunţia sigmaticelor se face cu limba între dinţi şi coloana
de aer este emisă prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivi;
- Sigmatismul lateral, când aerul se scurge pe părţile laterale, uneori pe ambele părţi sau pe
o singură parte: sigmatismul bilateral, sigmatismul lateral stâng, sigmatismul lateral
drept;
- Sigmatismul strident – recunoscut după aspectul sonor strident al sigmaticelor;
- Sigmatismul nazal – când sunetele sunt pronunţate nazal;
- Rotacismul lingual lateral – în care sunetul e pronunţat cu una din laturile limbii;
- Rotacismul velar – sunetul este pronunţat prin vibraţii ale vălului;
- Rotacismul uvular – sunetul e pronunţat prin vibraţii ale luetei;
- Rotacismul lingual dorsal – vibraţiile sunt produse de apropierea dorsului lingual de
palatul dur;
- Rotacismul faringian – vibrează peretele faringian;
- Rotacismul bilabial – obţinut prin vibrarea buzelor
- Rotacismul bilateral lingual – prin vibraţia ambelor părţi laterale ale limbii.
În fixarea diagnosticului în cazul dislaliei periferice se urmăresc două aspecte:
a). Funcţionarea organelor fono-articulatorii, respectiv tulburările organice sau funcţionale ale
buzelor, dinţilor, maxilarelor, limbii, palatului dur şi vălului palatin. Acestea se pot evidenţia
în contextul unor prime exerciţii de gimnastică articulatorie.
b). Evidenţierea modului de tulburare a sunetului se realizează prin probe verbale. La acest
nivel se evidenţiază deficienţele de vorbire în general şi tipul de deficienţă dislalică.
 Probele pentru determinarea deficienţei dislalice trebuie să evidenţieze pronunţia fiecărui
sunet din alfabet a silabelor şi cuvintelor uzuale, a grupelor de consoane şi vocale precum şi
pronunţia propoziţiilor. Diagnosticrarea se realizează în vorbirea independentă precum şi în
vorbirea reflectată.
Astfel, în cadrul analizei vorbirii independente a copilului probele administrate trebuie să
urmărească : pronunţia liberă a sunetelor din alfabetul ilustrat, denumirea unor imagini
referitoare la obiecte, fiinţe, culori etc., denumirea schemei corporale cu ajutorul imaginilor,
recitarea unor poezii, povestirea liberă sau după imagini, convorbirea liberă.
În cadrul vorbirii reflectate se urmăresc următoarele elemente : pronunţia sunetelor din
alfabet în care copilul repetă fiecare sunet, pronunţia reflectată a unor cuvinte, pronunţia unor
serii de cuvinte care conţin grupuri de consoane şi grupuri de vocale.

Dislalia centrală
Se mai numeşte şi de evoluţie, are un caracter dismaturativ, regresează spontan, odată cu
vârsta şi prin ajutor pedagogic sau logopedic. Ea poate fi determinată de factori organici sau
funcţionali-psihogeni.
Factorii organici determinanţi sunt:
- neurogeni – leziuni micro- sau macrosechelare care devin o frână în procesul de
maturizare fonoarticulatorie;
- somatogeni – afecţiuni grave sau repetate care întârzie dezvoltarea somato-psihică;
- constituţionali – transmişi de la ascendenţi, în special pe linie paternă.
Factori funcţionali-psihogeni determinanţi sunt:
- greşeli de educaţie, supraprotecţie;
- întreţinerea vorbirii dislalice pentru amuzament;
- opoziţionism la copiii lipsiţi de afecţiune, maltrataţi, abandonaţi.
De obicei dislalia centrală este precedată de întârzierea în apariţia şi dezvoltarea vorbirii,
motorie, întârzieri în dezvoltarea motorie generală, a posturii capului, corpului, achiziţia
mersului, controlul sfincterian etc.
Sunetele care apar mai târziu, care au o biomecanică articulatorie dificilă sunt cel mai
frecvent alterate, înlocuite, omise. Dislalia de sunete poate îmbrăca formele :

- moghilalia – omisiunea de sunete;

- paralalia – înlocuirea de sunete;
- parţială sau simplă – când sunt alterate câteva sunete sau doar unul singur;
- monomorfă - când alterarea afectează o singură grupă de articulare;
- polimorfă sau multiplă – când sunt afectate mai multe grupe de sunete;
- universală sau totală – când sunt alterate majoritatea sunetelor.
Pe lângă dislalia de sunete apare dislalia de silabe (izolat pronunţă sunetele corect dar în
cuvânt le pronunţă greşit). Mai rar, poate să apară și dislalia de cuvinte în care este afectată
pronunţia cuvintelor, dar sunetele şi silabele sunt pronunţate corect izolat.
Dislalia centrală poate fi motorie (determinată de un deficit motor, de tulburări paretice
ale buzelor, vălului, vârfului limbii care diminuează forţa musculară, precizia mişcărilor,
coordonarea activităţii muşchilor implicaţi în vorbire, tulburări de lateralizare, de
comportament şi afective) sau receptiv-senzorială (prin deficit de auz fonetic sau prin deficit
auditiv nesemnificativ).

Diagnosticul diferiențial
Diagnosticul se precizează prin examinarea :
- nivelului de dezvoltare somatică – stării organelor periferice ale vorbirii;
- stării auzului;
- nivelului dezvoltării psihice;
- stării vorbirii – pronunţia izolată a sunetelor;
- pronunţia sunetelor în silabe, cuvinte, propoziţii;
- vocabular;
- structura gramaticală a limbii.

DISARTRIA

În cazul afectării unuia din marile sisteme motorii (piramidal, bulbar, extrapiramidal,
cerebelos) apar tulburări de articulaţie, de natură disartrică.
La dizartrici, tulburarea motorie este generală iar motricitatea organelor fonoarticulatorii
îmbracă caracterul tulburării motorii generale: vorbire neclară, confuză, disritmică cu
rezonanţă nazală, monotonă etc.
La copii dizartrici tulburarea pronunţiei este stabilă şi invariabilă. Una din caracteristicile
acestei tulburări este neconcordanţa dintre vorbirea impresivă, păstrată integral sau în mare
măsură şi cea expresivă, care este denaturată, uneori atât de puternic afectată încât nici nu
poate fi înţeleasă.
 Deci disartria nu afectează limbajul propriu-zis şi nici vorbirea în general, ci numai latura
instrumentală a vorbirii. Dizartriile apar numai în cazuri de deficienţe survenite după boli sau
leziuni în diferite regiuni ale S.N.C. care afectează conductibilitatea impulsurilor nervoase
motrico-verbale spre organele efectoare, unde se realizează sunetele vorbirii. Datorită
tulburărilor de excitabilitate şi inductibilitate motrică, dizartricii întâmpină dificultăţi de
comandă, conductibilitate şi coordonare a mecanismelor neuro-musculare ale vorbirii,
dificultăţi ce se exteriorizează prin mişcări ale musculaturii respiratorii, fonoarticulatorii,
parţial sau total inadecvate pronunţiei.
Tulburările de pronunţie ale dizartricului nu sunt determinate de inabilitatea de a imita
sunetele vorbirii, ci de limitarea mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie. Dacă muşchii
implicaţi în vorbire sunt grav afectaţi, vorbirea este neinteligibilă.
Tulburărilor articulatorii li se adaugă şi tulburările respiratorii şi din fonaţie, afectând
împreună ritmul şi cursivitatea vorbirii. Dizartricul este conştient de dificultăţile pe care le are
în realizarea unor mişcări fonoarticulatorii şi cu toate că ştie ce mişcări trebuie să facă, el nu
le poate realiza.
Tipuri de disartrie
Disartria apare sub diverse forme cu o variabilitate simptomatologică şi intensităţi diferite,
determinate de o serie de factori etiologici (localizarea leziunii, sindromul neurologic în care
sunt implicate tulburările dizartrice etc.). Cele mai multe cazuri de dizartrie apar în perioada
neverbală dar pot să apară şi în perioada verbală (peste vârsta de 3 ani) şi la adulţi şi bătrâni.
În perioada preverbală, părinţii sesizează lipsa gânguritului sau dispariţia lui bruscă.
Vorbirea impresivă poate atinge limitele normalului dar cea expresivă este grav afectată. Dacă
apare în perioada verbală, vorbirea impresivă nu este afectată, înţelegerea vorbirii şi structura
gramaticală sunt normale dar pronunţia este grav afectată.
După sistemul motric afectat apar patru tipuri caracteristice de dizartrie:
1. Disartrie corticală determinată de deficienţe ale scoarţei cerebrale care participă la
realizarea motricităţii vorbirii;
2. Disartrie subcorticală determinată de tulburări ale căilor sistemului piramidal şi
extrapiramidal;
3. Disartrie cerebeloasă determinată de tulburări ale căilor cerebeloase;
4. Disartrie bulbară determinată de tulburări ale neuronilor motori inferiori ai nervilor care
interesează cavitatea bucală, limba, faringele, laringele şi centrii care controlează mişcările
respiratorii.
 Disartria corticală este relativ mai uşoară, cu o reversibilitate mai rapidă. Dizartricul
prezintă tulburări de ritm şi fluenţă (prea accelerat sau prea încetinit), tulburări articulatorii
caracterizate mai ales prin imprecizie.
Disartria subcorticală, determinată de lezări ale sistemelor extrapiramidale care determină
tulburări grave ale funcţiei musculare, prin modificări ale tonusului musculaturii, hiperkinezii
etc., tulburări fonetice foarte variate: întârziere în dezvoltarea vorbirii (vorbirea apare după 4-
5 ani), articulare incorectă, repetă părţi din cuvânt, vorbirea este foarte accelerată sau
încetinită, monotonă, tulburări de voce (slabă, şoptită sau foarte puternică, fonaţie scurtă,
trebuind să inspire foarte des). Mimica şi gesticulaţia este foarte săracă, inexpresivă (la cei cu
hipofuncţie a sistemului extrapiramidal) sau o dinamizare a mişcărilor organelor de vorbire şi
voce, neconcordanţa lor în mişcări, tahilalie (la cei cu hiperfuncţia sistemului extrapiramidal).
Disartria cerebeloasă se caracterizează printr-o pronunţie sacadată, persoana vorbeşte prea
încet sau prea tare, neclar, adeseori vorbirea este însoţită de strigăte spre sfârşitul cuvintelor şi
sialoree.
Disartria bulbară, determinată de leziuni ale unor nervi cranieni (nevii facial,
glosofaringian, vag, hipoglos) care tulbură vorbirea fie în mod direct prin scoaterea din
funcţie a muşchilor care participă la producerea sunetelor, fie indirect, prin deformări
fizionomice, vorbirea fiind însoţită de gesturi dezagreabile, acestea provocând deseori
inhibiţii psihice.
Tulburările de vorbire se caracterizează printr-o articulaţie incorectă a sunetelor sau
imposibilitatea articulaţiei, voce instabilă care devine afonă, monotonia vorbirii, fenomene
nevrotice grave (instabilitate emotivă, iritabilitate, plâns). Diagnosticul disartriei este uneori
greu de pus, disartria putând apărea sub forma unor dislalii care cedează greu la corectare.

ANARTRIA
Apariţia unor leziuni suplimentare în zonele corticale ale limbajului şi vorbirii determină
complicarea disartriei cu elemente din seria afazică adică instalarea anartriei, aceasta tulburare
atrăgând o serie de modificări cu repercursiuni asupra dezvoltării intelectuale şi a reuşitei
şcolare
Dacă este lezat sistemul elaborat pentru vorbire, apare o variabilitate a fonemelor, în
funcţie de asamblajul fonetic, de condiţii afective, de evoluţia tulburării în timp etc. În aceste
cazuri sunt implicate deteriorări funcţionale mai diferenţiate şi nu mai este vorba de disartrie
ci de anartrie. La mulţi anartritici articulaţia este imposibilă. Spre deosebire de disartrie,
anartria este o tulburare afazică. Ea implică debilitate generală şi se corecteaza foarte greu,
prognosticul fiind rezervat.

RINOLALIA
rhino – nas lalie – vorbire - vorbire pe nas
Rinolalia se caracterizează prin tulburarea rezonanţei sunetelor şi a voci. Rinolalia se
produce prin mişcări asincronice ale organelor de articulare. Laringele şi partea posterioară a
limbii sunt coborâte, trecerea în cavitatea nazală se lărgeşte, trecerea în cavitatea bucală se
îngustează, şi astfel se amplifică rezonanţa nazală.
Rinolalia este deci o disfuncţie instrumentală a organelor de execuţie a actului vorbirii.
Tubul fonoarticulator se modifică fie datorită unei obstrucţii nazale, fie unei comunicări între
cavitatea bucală şi cea nazală, amplificând sau reducând astfel rezonanţa nazală sau timbrul
nazal.
Partea funcţională cea mai valoroasă, de necompensat a organelor vorbirii este cea legată
de funcţionarea vălul palatin 8. Lungimea şi capacitatea funcţională a palatului moale are un
rol important în realizarea vorbirii. El separă cavitatea bucală de cea nazală şi le reuneşte prin
mişcări rapide, suple şi precise, realizând istmul velo-faringian, mecanism de închidere la
nivelul faringelui. Din faringe, aerul expirat este îndreptat spre cavitatea bucală sau spre cea
nazală sau spre amândouă, după cum vălul palatului închide sau nu una din ele sau le lasă pe
amândouă deschise. Orice schimbare care apare la nivelul istmului velo-faringian, modifică
rezonanţa nazală, determinând nazalizarea.
Nazalizarea nu este proporţională cu defectul velar, datorită factorilor compensatori care
apar la vorbire. Cu cât pierderea de aer nazal este mai mare cu atât vorbirea este mai dislalică
şi mai greu de înţeles.
Tipuri de rinolalie
În funcţie de direcţia pe care o ia unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor, rinolalia
se împarte în:
- Rinolalia aperta sau deschisă, când unda expiratorie necesară pronunţării sunetelor ia
calea nazală şi pentru cele nenazale;

8
I. Mitituc, 1999, Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes
 - Rinolalia clausa sau închisă când unda expiratorie necesară pronunţării nazale se scurge
pe traiectul bucal, calea nazală fiind blocată.
- Rinolalia mixtă când unda expiratorie nu respectă caracteristicile sunetelor scurgându -se
când pe calea nazală când pe cale bucală.
Dacă rinolalia este produsă de modificări organice, rinolalia este organică. Dacă se
datorează incapacităţii funcţionale a vălului palatin şi a muşchilor faringo-nazali, neputându-
se separa cele două cavităţi, rinolalia este funcţională.
După operaţii de amigdale poate să apară rinolalia aperta sau rinolalia clausa se poate
transforma în rinolalia aperta.
Frecvenţa cea mai mare o au rinolaliile aperta datorate despicăturilor labio-velo-palatine.
În despicături fonaţia este cea mai afectată fiind necesară intervenţia chirurgicală imediat ce
aceasta este posibilă, după care trebuie să urmeze procesul de educare a vorbirii.
Rinolalia aperta organică mai poate fi produsă de malformaţii la nivelul palatului. În toate
aceste situaţii vălul palatului nu poate separa cavitatea nazală de cea bucală şi nu poate
închide orificiul prin mişcări sincrone ducând astfel la schimbarea istmului velo-faringian şi
schimbarea rezonanţei.
Se mai poate datora apariţiei unor comunicări buco-nazale după lues, difterie sau a unor
orificii determinate de pătrunderea unor corpi străini, pareze sau hemipareze ale vălului sau
luetei cauzate de sindromul pseudo-bulbar. Mai poate să apară în surdităţi sau hipoacuzii,
oligofrenii, mixedem, ca obicei vicios etc.
Rinolalia aperta funcţională este determinată de incapacitatea sau mobilitatea redusă a
vălului palatului şi a muşchilor faringo-nazali, care nu reuşesc să separe cele două cavităţi, dar
şi prin neexersarea mişcării vălului palatului şi a muşchilor în urma unei intervenţii
chirurgicale sau a imitării vorbirii unor persoane rinolalice.
În rinolalia aperta organică sunt afectate toate consoanele şi vocalele iar în rinolalia aperta
funcţională aceste fenomene sunt mai diminuate, consoanele sunt afectate mai mult sub aspect
calitativ decât articulator, vocalele sunt şterse, vocea alterată.
În rinolalia clausa lipseşte rezonanţa nazală deoarece suflul de aer nu poate parcurge
cavitatea nazală datorită vegetaţiilor adenoide, polipilor, deviaţiilor de sept, inflamaţiilor
mucoasei nazale, tumorilor nasului (rinolalia clausa organică) sau datorită funcţionării
defectuoase a muşchilor sau vălului palatin care nu poate deschide traiectul nazal în timpul
pronunţării sunetelor (rinolalia funcţională). Dacă sunt blocate narinele, sonoritatea lui „m-n”
este foarte ştearsă. Dacă este blocat naso-faringele, sunetele „m-n” sunt omise sau „m” este
înlocuit cu „b” şi „n” cu „d”.
 În rinolalia mixtă se observă atât fenomene caracteristice rinolaliei deschise cât şi celei
închise, deoarece aceşti copii prezintă anomalii de închidere cât şi de obstrucţie a căilor
nazale. Ea poate fi organică sau funcţională şi este determinată de despicături congenitale,
vegetaţii, deviaţii de sept, hipotonie velară funcţională etc. Caracteristic pentru aceştia este
marea labilitate a sunetelor afectate, putând pronunţa relativ bine într-o situaţie şi deforma,
substitui şi inversa în alte situaţii. Vocea este lipsită de forţă scăzând în intensitate pe
parcursul vorbirii şi are caracteristici nazale.
În corectarea rinolaliei se pot stabili anumite etape : o primă etapă este cea pregătitoare
în care se vor aplica metode şi procedee de pregătire psihică şi fizică a copilului pentru
activitatea logopedică; a doua etapă constă în crearea unui tonus afectiv favorabil corectării
rinolaliei, iar în a treia etapă se execută o serie de exerciţii logopedice după principiul
corectării dislaliei pentru ameliorarea sunetelor afectate şi se consolidează în cuvinte. Într-o
ultimă etapă are loc exersarea sunetului corectat în propoziţii şi povestiri pentru automatizare
şi autocontrol. Spre deosebire de dislalie în rinolalie activitatea logopedică trebuie să înceapă
din perioada vorbirii copilului. Este indicat ca la intratrea în şcoală copilul să fie tratat nu
numai medical ci şi logopedic pentru a se crea condiţii de dezvoltare armonioasă a
personalităţii.

Diagnostic diferențial în disartrie – dislalie - rinolalie

Dislalie - Disartrie
Dislalia şi disartria au simptome asemănătoare, dar şi simptome care le deosebesc.
Dacă în dislalie sunt afectate sunete izolate, sistemul fonetic fiind păstrat, în disartrie
implicaţiile sunt mult mai grave. În disartrie tulburarea motorie este generală şi motricitatea
aparatului fonoarticulatorîmbracă caracteristicile tulburării motorii generale – vorbire
confuză, neclară, disritmnică, disfazică, monotonă, cu rezonanţă nazală. Deci pe lângă
pronunţarea defectoasă a unor sunete este modificat ritmul, expresivitatea şi modulaţia vocii.
Copilul dizartric ştie ce mişcări trebuie să facă dar nu le poate realiza datorită limitării
mişcărilor muşchilor implicaţi în pronunţie.
Disartrie - Rinolalie
Spre deosebire de dizartrie, în rinolalie leziunea este periferică.
Disartrie - Anartrie
Spre deosebire de disartrie, anartria este o tulburare de natură afazică fiind lezat
sistemul elaborat pentru vorbire.
 La anartrici se constată o variabilitate a fonemelor în funcţie de ansamblajul fonetic,
de condiţii afective, de evoluţia tulbirării în timp etc. Disartria, dimpotrivă, se caracterizează
prin omogenitate, stabilitate şi invariabilitatea alterărilor fonetice.
 TULBURĂRI DE RITM ŞI FLUENŢĂ

BÂLBÂIALA
Bâlbâiala este o tulburare de origine centrală, funcţională, favorizată de o stare de
receptivitate patologică a regiunilor care participă la producerea vorbirii.
La copilul mic, bâlbâiala începe prin repetarea unor silabe, apoi prin întinderea lor. Aceste
aspecte pot fi întâlnite şi la copiii normali. La început aceste dificultăţi nu sunt conştiente şi
nu sunt însoţite de anxietate. Cu timpul însă şi mai ales în urma observaţiilor repetate ea se
conştientizează şi atenţia copilului se îndreaptă spre emiterea sunetelor greu de pronunţat,
apărând spasme ale musculaturii feţei asociate cu sincinezii şi grimase, mişcări ale capului,
ochilor, extremităţilor etc.
În bâlbâiala clonică vorbirea este întreruptă în timpul pronunţiei unor sunete sau cuvinte
din cauza unor spasme care produc repetarea unor silabe.
Uneori copilul nu poate pronunţa primul sunet din cauza unor spasme foarte puternice pe
care cu greu le poate învinge iar aceasta este bâlbâiala tonică. Spasmele pot fi de tip
respirator, fonator, articulator.
Tulburările principale ale bâlbâielii apar în respiraţie, mişcările palatului, laringelui,
vălului, buzelor, tonalitate, fiind însoţite de o serie de sincinezii şi modificări psihice. Cele
mai evidente sunt mişcările respiratorii spastice, care tulbură ritmul respirator sau adeseori îl
fac să piardă mult aer înainte de a începe să vorbească, rămânându-i foarte puţin aer în
plămâni care să fie utilizat în vorbire. De aici apare necesitatea de a respira foarte des.
La nivelul laringelui apare o închidere exagerată, spastică, un tic al coardelor vocale. La
nivelul aparatului fonator, apar contracţii neregulate ale vălului, buzelor, masticatorilor.
Tonalitatea este de obicei dizarmonică, monotonă. Frecvent atenţia se îndreaptă spre emiterea
unor sunete şi apare frica în faţa lor accentuând spasmele.
La unii, bâlbâiala este însoţită de mişcări convulsive ale feţei, mâinilor, picioarelor,
capului sau întregului corp.
Bâlbâiala se intensifică de obicei când trebuie să vorbească în faţa altor persoane. Când
este singur vorbeşte mult mai bine. În citire apare mult mai rar, în cânt niciodată. Se bâlbâie şi
în funcţie de impresia pe care o are despre persoana cu care vorbeşte. Deci persoanele din jur
contribuie la accentuarea sau ameliorarea bâlbâielii. Dacă aceştia acordă o atenţie deosebită,
exteriorizată prin lamentații sau o privesc ca pe o nenorocire, teama copilului de vorbire creşte
şi bâlbâiala se intensifică.
 Intensitatea bâlbâielii este oscilantă, putând alterna perioade de intensitate maximă, cu
perioade în care aproape dispare, în funcţie şi de starea de sănătate a copilului. Se accentuează
în special în îmbolnăvirea sistemului nervos şi la modificarea stimulilor interni şi externi care
acţionează asupra organismului.
Bâlbâiala apare în jurul vârstei de 3-5 ani când copilul începe să utilizeze propoziţii mai
dezvoltate şi când încep marile solicitări de adaptare socială. După unii autori se poate datora
şi exigenţei prea mari a familiei asupra modului în care copiii încep să se exprime, dar sunt şi
alţi factori9. Mai târziu, când funcţiile limbajului sunt deja consolidate, bâlbâiala apare numai
când influenţele factorilor perturbanţi sunt extrem de mari.
Se aproximează o frecvenţă la preşcolari de cca 1,30%, la clasa I-a cca 1%, la 15-18 ani
sub 0,30% (mai frecventă la băieţi), la adolescenţi are un caracter excepţional fiind în marea
lor majoritate o reactualizare a unor forme mai vechi, latente. Apariţiei bîlbâielii la vârsta
şcolară i s-a dat mai multe explicaţii:
- prin reapariţia, reactivarea unei bâlbâieli apărută la vârsta preşcolară, care s-a estompat,
dar datorită unor factori a reapărut;
- datorită unei mari întârzieri a limbajului pe care au avut-o şi care nu le-a permis
dezvoltarea unui vocabular satisfăcător şi a unui ritm normal. Nu se pot exprima normal, se
enervează, apar reţineri în faţa unor sunete, silabe, cuvintele încep să se repete, apare
bâlbâiala;
- datorită unor conflicte afective, ca urmare a insucceselor şcolare, în special la învăţătorii
brutali, neînţelegători;
- datorită unei vorbiri prea rapide, aceştia fie că vor să imite, fie că vor să-şi exprime
gândurile mai repede din cauza emoţiilor, se încurcă la unele sunete şi încep să se bâlbâie10.
La vârsta şcolară, bâlbâiala produce mari modificări ale psihicului şi ale întregii
personalităţi, datorită unor factori obiectivi. Activitatea şcolară îl forţează să vorbească, iar
conştiinţa defectului îl face să trăiască momente grele. Atitudinea de ironie a colegilor şi a
altor persoane îl umilesc, deprimă, îi creşte tensiunea nervoasă, aceasta agravând bâlbâiala şi
ducând la momente de disperare. Pot să apară tulburări de alimentaţie, de somn, oboseală
fizică, intelectuală, crize afective, ideea persecuţiei, modificări neurovegetative (se înroşesc,
îngălbenesc, transpiră), modificări psihice (nervoşi, neliniştiţi, supărăcioşi, răi). Odată cu

9
Verza,.E (coord), 1987, Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura
Universităţii Bucureşti, Bucureşti
10
I. Mititiuc, T. Purle , 2010, Incursiune în universul copiilor cu tulburări de limbaj, Ed. Alfa, Iași
dezvoltarea personalităţii, cu creşterea simţului autocritic, al demnităţii, tensiunea nervoasă
creşte şi poate ajunge până la nevroze şi ideea sinuciderii.
La bâlbâiţi este tulburată nu numai ritmicitatea motrică, ci uneori şi a gândirii. În general
dinamica gândirii bâlbâitului îmbracă caracteristicile vorbirii lui (ruptă, anevoioasă, cu pauze
inegale, repetări).

Geneza şi evoluţia cercetărilor despre bâlbâială

Prin gravitatea consecinţelor psihologice şi sociale, bâlbâiala este una din tulburările
de vorbire care a fost cunoscută din vremuri îndepărtate, aproape la toate popoarele.
Primele informaţii cu privire la bâlbâială apar în scrierea hieroglifică a monumentelor
Egiptului, ca şi în lucrările de mai târziu ale unor filozofi şi istorici din antichitate.
Cea mai valoroasă lucrare despre logopedie o constituie descrierea complexă, de către
Plutarh, a tulburărilor de limbaj şi a suferinţelor lui Demostene (384 - 322). Acesta, deşi
bâlbâit, a reuşit să-şi învingă, prin voinţă şi educaţie, infirmitatea, ajungând să exceleze
tocmai în domeniul în care a suferit cel mai mult, adică în folosirea vorbirii. El a elaborat o
metodă complexă, prin care a reuşit să-şi corecteze vorbirea şi să devină unul dintre cei mai
mari oratori ai antichităţii, atât sub aspectul formei cât şi al conţinutului discursurilor sale.
Metodele de corectare a tulburărilor de vorbire din antichitate, deşi bazate pe date empirice,
ne-au lăsat drept moştenire şi unele lucruri pozitive, care şi-au păstrat valabilitatea (de
exemplu: metoda complexă bazată pe exerciţii psihologice şi de vorbire, utilizată în
tratamentul bâlbâielii de către Demostene). Marele lor neajuns constă în necunoaşterea
cauzelor şi mecanismelor tulburărilor de limbaj, care au fost adeseori confundate cu
simptomele.
Încercările ulterioare ale unor medici şi filosofi din Evul Mediu de a lămuri cauzele şi
mecanismele tulburărilor de vorbire s-au împotmolit în speculaţii metafizice. Printre lucrările
mai însemnate din această perioadă, merită să fie menţionat îndrumătorul de ştiinţe medicale
"Canonul medicinii", în care găsim descrise de către Avicenna (980 - 1037) exerciţiile de
gimnastică respiratorie şi vocală utilizate în tratamentul bâlbâielii, care se aplică cu unele
modificări şi în prezent.
O menţiune specială trebuie acordată tratatului de pediatrie "De morbis puerorum"
(1584), redactat de R. Mercuriales, care recomandă în tratamentul bâlbâielii exerciţii de
vorbire, efectuate prin antrenarea corpului în întregime. Această măsură de antrenare a
întregului corp, prin diferite exerciţii de mişcare şi de relaxare, are o largă aplicare şi în
prezent. La acest cadru se limitau toate sugestiile referitoare la etiologia şi tratamentul
tulburării, până spre sfârşitul secolului al XVI-lea, perioadă în care interpretările şi cercetările
au rămas ancorate până la dezvoltarea cunoştinţelor despre anatomia şi fiziologia sistemului
nervos, cunoştinţe care au oferit baza naturalist-ştiinţifică a logopediei.
Marele avânt al ştiinţelor naturii din secolul al XVIII-lea şi în special din secolul al
XIX-lea s-a concretizat prin numeroase descoperiri ştiinţifice, care au stimulat intens şi
dezvoltarea ştiinţei despre limbaj şi tulburările sale. În această perioadă apar numeroase
lucrări cu caracter logopedic, în special despre bâlbâială, stimulate în mare măsură şi de
extinderea metodei de tratament elaborată de Miss Leigh, metodă ce cunoaşte o largă
popularitate. La New York s-a înfiinţat pe baza metodei Miss Leigh, în anul 1825, primul
institut pentru tratamentul bâlbâielii.
Până în prezent, numărul lucrărilor a crescut foarte mult, dar metodologia tratării
bâlbâielii diferă de la o ţară la alta, şi chiar de la un autor la altul. Această abundenţă de
cercetări a determinat, după cum remarcă A. Shilling (1965), dificultăţi în studierea acestei
tulburări, deoarece disciplinele medicale şi nemedicale care se ocupă de tratamentul bâlbâielii
adoptă soluţii "foarte divergente". Explicaţia constă în faptul că asupra bâlbâielii s-au emis
numeroase explicaţii etiologice, care au evoluat paralel cu dezvoltarea cunoştinţelor asupra
acestei deficienţe. Dar, cu toate că asupra etiologiei bâlbâielii s-au efectuat numeroase
cercetări, originea acestei tulburări încă nu este pe deplin lămurită.

Etiologia bâlbâielii
Originea acestei tulburări nu este pe deplin stabilită. Cauzele bâlbâielii sunt multiple şi
sunt condiţionate de diverşi factori.
Complexitatea fenomenului a permis ca aspectele etiologice să fie abordate de diverşi
specialişti din diferite domenii de activitate. Concepţiile etiologice pot fi împărţite în două
grupe distincte: teorii în care predomină punctul de vedere somato-fiziologic şi teorii în care
predomină punctul de vedere psiho-social.
A. Mulţi autori (Gutzman, Trammer, Nadoleczny, Seeman, Bringeen etc.) explică
bâlbâiala prin ereditate, simulată sau disimulată. Majoritatea autorilor sunt de părere că se
transmite o anumită instabilitate emotivă ce predispune la dezorganizarea unor activităţi
psihice în general. În perspectiva acestor teorii, deficienţele psiho-somatice ereditare nu pot
cauza prin ele însele bâlbâială, fără existenţa unor factori activi care să o declanşeze.
Cercetările efectuate de Seeman (1951) au urmărit transmiterea predispoziţiilor ereditare ale
bâlbâielii prin studiul gemenilor uni- şi bivitelini. El arată că ereditatea bâlbâielii este un fapt
de mult timp recunoscut, furnizând dovezi prin examinarea gemenilor univitelini şi a stabilit
că bâlbâiala este transmisă de mamă de două ori mai mult decât tatăl. Mai puţin expusă la
critici pare ideea că mecanismul eredităţii funcţionează numai prin factori de natură generală
(sistem nervos slab, teren nevrotic etc.).
B. În perspectiva net organogenetică se situează acele teorii care tind să explice bâlbâiala
pe baza unor disfuncţii globale sau fixate în anumite sectoare ale sistemului nervos central,
produse de particularităţi anatomo-fiziologice.
H. Koop (1943) a evidenţiat la un număr apreciabil de bâlbâiţi întârzieri în dezvoltarea
motrică sau tulburări în contrast cu nivelul intelectual normal sau superior. De fapt, deficitul
motor global nu e confirmat de studiile statistice efectuate pe un mare număr de bâlbâiţi. J.
Ajuriaquerra (1958) arată că "dacă există bâlbâiţi la care înapoierea motorie este evidentă,
acest aspect clinic particular poate fi considerat ca un fenomen agravant, dar nu ca o cauză
specifică".
Alţi autori, de pildă Gurwitch, Ozereţki, Wallon, invocă o anumită imaturitate a căilor
piramidale. Dimpotrivă, pentru Seeman (1951) şi alţii, alterările dinamice generale şi
spasmele manifestate în bâlbâială se datoresc modificărilor dinamice ale aparatului palido-
striat, provocate prin emoţii şi afecte violente.
Cercetări care amintesc drept cauză a bâlbâielii tulburările endocrine, merită şi ele
menţionate deşi nu s-a ajuns să se stabilească dacă acestea sunt ele însele cauză primă sau
dereglări secundare în cadrul unei simptomatologii mai largi. Deşi rolul hormonilor în
reglarea vorbirii este unanim recunoscut, corelaţia dintre bâlbâială şi afecţiunile endocrine a
fost amintit numai tangenţial.
S-a mai încercat explicarea bâlbâielii prin tulburările de lateralizare şi organizare
temporo-spaţială. În această privinţă, Travis şi Orton au formulat ipoteza "dominanţei
cerebrale" în bâlbâială, pornind de la considerentul că vorbirea, scrisul şi alte activităţi
manuale sunt sub controlul emisferei cerebrale dominante (de partea stângă la dreptaci şi
opusă la stângaci). Se pare că cea mai temeinică contribuţie în privinţa elucidării corelaţiei
dintre contrarierea mâinii stângi şi bâlbâială este cea stabilită de Bluemel C. (1960) şi
Froeschels E. (1961). După părerea acestor autori, starea de tensiune nervoasă ce apare la un
copil forţat să-şi schimbe utilizarea mâinii abile poate favoriza apariţia bâlbâielii.
Mai semnificative par teoriile care invocă disfuncţia circuitelor de control ale
limbajului care, cu alte cuvinte, incriminează nu structurile motorii cerebrale, ci pe cele
receptorii. Vorbirea fluentă implică un circuit închis cu feed-back prin care cel care vorbeşte
dispune de un permanent control al celor rostite şi în lipsa căruia apare bâlbâiala. Începând cu
1937, mulţi autori au publicat date cu privire la modificările traiectelor bioelectrice din creier
în bâlbâială. Aceste date au fost mereu invocate pentru a pleda în favoarea organicităţii
bâlbâielii.
C. Trecerea către teoriile psihogenetice o face grupa teoriilor fiziologice.
Unii autori explică bâlbâiala ca pe o tulburare a evoluţiei limbajului. Interpretând
bâlbâiala fie ca pe o oprire într-un stadiu infantil, la aşa-numita bâlbâială fiziologică, fie ca pe
o reîntoarcere la o formă arhaică de vorbire a copilului, teoriile acestea nu izbutesc să aducă
lămuriri în plus, cu toată strălucirea lor speculativă.
Numeroşi cercetători care au studiat fenomenul bâlbâielii au atras atenţia asupra unor
tulburări asociate, cum ar fi dislaliile sau întârzierile mari în apariţia limbajului. Pichon E.şi
Borel - Maisonny S. (1937) consideră că bâlbâiala apare pe terenul unei întârzieri în apariţia
vorbirii, în care insuficienţa "linguo-speculativă" condiţionează o întârziere în organizarea
limbajului.
Concepţia pavlovistă despre legile de funcţionare a scoarţei cerebrale a explicat
etiologia şi simptomatologia bâlbâielii pe baza studiului reflexelor condiţionate. Datorită
slăbirii procesului de inhibiţie activă, bâlbâitul prezintă o emotivitate exagerată care
determină la nivelul centrilor subcorticali o stare de hiperexcitabilitate. Această
hiperexcitabilitate, la rândul ei, prin fenomenul inducţiei negative, accentuează inhibiţia deja
existentă la nivelul analizatorului motor verbal, favorizând astfel apariţia unor stări fazice
trecătoare. Activitatea analizatorului motor la cei mai mulţi dintre bâlbâiţi, este perturbată în
oarecare măsură, datorită legăturilor funcţionale strânse care-l unesc în decursul ontogenezei,
de analizatorul motor -verbal
D. În opoziţie cu teoriile menţionate se situează cele "psihogenetice", care caută
explicaţii în afara disfuncţiei aparatelor neurologice. Ajuriaquerra J. (1958) distinge două
grupe:
a) Teoriile care consideră bâlbâiala o "nevroză a vorbirii": alterarea vorbirii
condiţionează modificarea mai mult sau mai puţin amplă a personalităţii.
b) Teoriile care leagă bâlbâiala de o organizare nevrotică în sensul psihanalitic al
cuvântului: bâlbâiala ar fi un "simptom nevrotic" cu valoare de apărare împotriva anxietăţii şi
de compromis între anumite pulsiuni şi frânele care se opun realizării lor.
Cercetările care atribuie factorilor psiho-sociali rolul predominant în etiologia bâlbâielii şi
mai ales a logonevrozei, menţionează pe prim plan: stările de nevroză, greşelile de educaţie,
stările de stress. După părerea multor autori, bâlbâiala apare după o psiho-traumă ce poate
rezulta din aprecierile greşite pe care le fac părinţii şi cadrele didactice asupra vorbirii
copiilor.
De pe această poziţie, Johnson W.(1963) a emis teoria "diagnosogenică", după care
bâlbâiala ar fi cauzată de faptul că părinţii observă şi pun un diagnostic eronat disfluenţelor
normale din vorbirea copiilor şi în consecinţă adoptă măsuri educative greşite. Un caracter de-
a dreptul dramatic îl au în această privinţă pedepsele pe care le aplică părinţii copiilor pentru
manifestarea unor ezitări în exprimare sau pentru bâlbâială. În cazurile în care copiii nu pot
face faţă cerinţelor impuse, se creează o stare de anxietate cu elemente de nevroză ce
afectează posibilităţile de coordonare a musculaturii care intervine în fonaţie.
Rămâne de netăgăduit că bâlbâiala, ca orice stare de stress, presupune reacţii psiho-
fiziologice complexe ale întregului organism. Numai ţinând seama de reactivitatea generală a
organismului se poate preciza relaţia fiecăruia dintre aceste modificări în bâlbâială
În ultimul timp s-a constatat o creştere a interesului pentru originea neurologică a
tulburării. Amintim cercetările lui Pool, K.D. şi colaboratorii (1991) care constată că
“bâlbăiala este o tulburare de comunicare puţin înţeleasă cu o prelevanţă globală de 1%”, şi
că “nici o cercetare nu a stabilit clar disfluenţele neurologice dintre bâlbâiţi şi nebâlbâiţi”.
Concluziile cercetării sugerează că bâlbâiala este o tulburare neurologică implicând rolul
regiunii corticale în controlul vorbirii.
Saccomani L. (1990), a stabilit trăsăturile patogenetice care sunt următoarele: factori
organici (tulburări timpurii pe creier): 51%; factori de mediu: 24% (ca factori adiţionali);
tulburări emoţionale: 11%; etiologie nedeterminată: 14%. Autorul recomandă că, pentru a
obţine un diagnostic timpuriu şi un tratament adecvat, se impune o creştere a examinării
lingvistic-cognitive încă de la vârsta şcolară mică pentru începerea adecvată a tratamentului.
Specialiştii constată că cercetarea în acest domeniu a înflorit până în 1980, după care
relativ puţine studii au fost realizate. Cercetătorii îşi exprimă speranţa că această temă va fi
abordată în viitoare studii. Această situaţie este specifică şi ţării noastre: în perioada anilor
1955-1980 întâlnim preocupări valoroase în domeniu, materializate în lucrări de mare interes
teoretic şi practic, iar după această perioadă s-au efectuat relativ puţine cercetări, acest fapt
având numeroase determinări şi motivări. Considerăm că în condiţiile actuale, datorită
implicaţiilor grave ce sunt generate de această tulburare, va fi înţeleasă necesitatea ca
cercetările să fie orientate şi spre această tulburare. Suntem siguri că se vor găsi noi
“modalităţi de tratament a bâlbâielii care, la un moment dat, devine un adevărat stigmat al
persoanei copleşite de această deficienţă” (Tobolcea, I., 1995).
 Propunem ca etiologia bâlbâielii să fie cuprinsă în contextul bio-psiho-social în cadrul
căruia să putem remarca rolul principalilor factori care intervin în tabloul etiologic atât de
complex al bâlbâielii. Acest deziderat nu se poate realiza decât pe baza cooperării mai multor
specialişti, pe baza unei examinări complete, ajungându-se la adoptarea unui ansamblu de
măsuri cu caracter profilactic şi de tratament corespunzător (Tobolcea I., 1995).
În ultimele decenii se utilizează tot mai mult termenii de bâlbâială primară şi secundară.
Bâlbâiala primară presupune simple prelungiri de sunete, simptome lipsite de efort,
inconştiente. Bâlbâiala secundară presupune conştientizarea defectului, încercarea de a -l
masca prin efort muscular.

LOGONEVROZA
Logonevroza rămâne una din cele mai grave tulburări care afectează posibilităţile de
exprimare globală, independentă şi de autorealizare.
Definirea şi identificarea logonevrozei:
Boşcaiu, E., (1973) conchide "dacă aceste disfluenţe sunt mai puţin evidente, dar sunt
grefate pe un fond de labilitate emoţională, bâlbâiala poate dobândi caracterul unei
adevărate logonevroze".
Pe plan psihic este alterată întreaga personalitate, ceea ce duce la o nevroză numită
"nevroză obsesivă", anxietate, negativism, irascibilitate, mutism.Obsesia tulburării vorbirii
sale îl torturează, devine o preocupare patologică. În cazul acesta, bâlbâiala este legată de stări
nevropate şi se numeşte "logonevroză". Fobia vorbirii se întăreşte sub forma unor legături
durabile şi obsedante. Personalitatea logonevroticului sub unele aspecte se dezorganizează, iar
reţinerea în discuţii şi teama de vorbire creează o stare de inerţie, de rigiditate. Verza, E.,
(1972) arată că "momentul conştientizării bâlbâielii şi trăirea ca atare în planul personalităţii
(a conştientizării respective) transformă bâlbâiala în logonevroză".
Dificultăţile permanente de exprimare şi înţelegere a vorbirii duc la irascibilitate,
nervozitate, tulburări de somn, enurezis, tulburări de comportament etc. Teama de insucces,
teama că nu pot vorbi corect determină în permanenţă o stare stressantă ce conduce la o stare
de oboseală intelectuală şi fizică, hipersensibilitate afectivă şi refuzul de a mai vorbi. Astfel se
stabileşte un cerc vicios: perturbarea inserţiei persoanei în viaţa socială agravează disfuncţia
mecanismelor neurologice în aşa fel încât compensarea acestei disfuncţii se îngreunează la
extrem.
Putem spune că logonevroza este o tulburare complexă a cărei manifestare principală,
bâlbâiala, influenţează întregul comportament al individului, punându-şi adânc pecetea asupra
dezvoltării personalităţii. Verza, E., (1972) susţine că reeducarea vorbirii logonevroticului
trebuie să se facă concomitent cu influenţarea personalităţii, conduitei şi relaţiilor
interpersonale ale acestuia. Astfel, Verza, E. (1996) precizează că "Bâlbâiala este un fenomen
mai mult de repetare a sunetelor, silabelor şi cuvintelor, iar logonevroza presupune pe lângă
acestea, modificarea atitudinii faţă de vorbire şi de mediul înconjurător în general, prezenţa
spasmelor, a grimaselor, a încordării şi a anxietăţii, determinate de teama că va greşi în timpul
vorbiri".
Sheehan, J., G. (1970) consideră “logonevroza ca o tulburare a reprezentării sociale
despre sine, nu este o tulburare de vorbire ci un conflict în care eul însuşi îşi asumă un rol cu
care vrea să se identifice”.
Van Riper, C., (1971) pune la bază aspectele psihologice ce influenţează programarea
simultană şi succesivă a mişcărilor musculare pentru a exprima un sunet sau să lege un cuvânt
de altul.
Homzie şi Lindsay (1984) sunt de părere că deficienţele lingvistice constituie un factor
foarte important în evoluţia bâlbâielii şi pot să apară datorită unor încărcături emoţionale care
trebuie luate întotdeauna în considerare.
Helm (1978) a descris 5 caracteristici specifice bâlbâielii grave-logonevroza:
- lipsă de adaptare;
- repetări, prelungiri şi blocări nu numai la începutul silabelor;
- tulburarea fluenţei în vorbire;
- vorbitorul este deosebit de timorat;
- o simptomatică secundară acută.
Date fiind divergenţele între autorii care se ocupă de această tulburare, I. Tobolcea
(2001) identifică anumite criterii specifice şi anume:
- repetarea peste medie din punct de vedere statistic a sunetelor lungi;
- prelungirea sunetelor;
- sforţarea peste normă în ce priveşte vorbirea din punct de vedere acustic şi
motric;
- mişcări însoţitoare;
- tensiune în tractul vocal.
Acestea sunt însoţite de manifestări cum ar fi:
- evitarea unor sunete, cuvinte sau situaţii;
- teama de a vorbi;
- teama faţă de situaţiile sociale;
 - obsesia bâlbâielilor.
Bâlbâiala evoluează spre stadiul cronic - logonevroza - când bâlbâitul se preocupă
constant de problemele sale de vorbire din care decurge o simptomatică specifică: nevroza
vorbirii.

Etiologia logonevrozei
Verza, E. opinează (1996) că:"Etiologia este comună pentru bâlbâială şi
logonevroză: apariţia uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a individului, de
felul cum trăieşte, în plan psihic, handicapul".
Deci, în apariţia logonevrozei sunt implicaţi atât factorii etiologici ai bâlbâielii, cât şi
un complex de factori ce determină evoluţia, agravarea bâlbâielii, adică instalarea
logonevrozei. Dacă în etiologia bâlbâielii concură un complex de factori declanşatori, putem
afirma că în logonevroză aceşti factori se înscriu într-un vast complex multifactorial de
origine somato-fiziologică, psihologică, pedagogică şi socială.
Deci, folosim termenul de logonevroză pentru bâlbâiala ajunsă la un stadiu cronic,
când cel în cauză, conştientizând în mod acut deficienţa sa de exprimare, ajunge să -şi
accentueze această tulburare până la stadiul instalării unei stări nevrotice (Tobolcea I.).
Îndreptarea atenţiei în mod continuu asupra propriei articulări dobândeşte un caracter
patologic, care se manifestă prin teama şi grija exagerată de exprimare. Tocmai din acest
motiv considerăm logonevroza ca un "cerc vicios"
În această situaţie, la perturbarea verbală se adaugă toate aspectele de anxietate,
tulburări de comportament, de respiraţie. Acestea sunt consecinţe induse şi nu cauza
problemei.
Situaţia logonevroticului poate fi reprezentată prin schema (Tobolcea, I., 2001):

preocuparea
pentru a vorbi
nelinişte
sau agitaţie
constientizarea
în timpul
bâlbâielii
vorbirii
erori şi opriri
în timpul
vorbirii
Bâlbâiala a devenit un mecanism care se autoalimentează, un "cerc vicios" (Tobolcea,
I., 2001).
 conştiinţa
bâlbâielii

preocupare
eroare
pentru vorbire

angoasă
anxietate

Simptomatologie în logonevroză
În apariţia logonevrozei apar ca trăsături caracteristice diferite tulburări motorii ale
vorbirii (spasme în vorbire, ticuri, mimica feţei, muşchii gâtului) precum şi subterfugii
spontane. În cadrul subterfugiilor (evitării) intră mişcările ajutătoare la care recurg bâlbâiţii
pentru a masca sau uşura vorbirea dificilă. Nu rareori se observă o încordare psiho-motorie
generală, stângăcie în mişcări, nelinişte prelungită sau moleşeală.
De la începutul sec. XX s-a subliniat că trăsătura specifică logonevrozei este acea stare
în care persoanele realizează defectul lor de vorbire, fixându-şi atenţia pe propria persoană şi
pe propriul defect, şi cu cât atenţia se fixează mai mult pe simptomul propriu de boală, cu atât
acesta devine mai puternic. Astfel, apare acel cerc vicios din care bâlbâitul nu este capabil nici
într-un fel să iasă. Cu cât persoana îşi dispreţuieşte propria pronunţie defectuoasă cu atât mai
dificilă devine propria reglare a vorbirii. Această stare după mai multe încercări nereuşite
devine o condiţie patologică reflexă şi apare din ce în ce mai des, chiar înainte de a începe o
discuţie.
De la prima reacţie emoţională involuntară asupra defectului logonevroticii îşi
formează treptat propria relaţie cu ei înşişi, legată de trăsăturile emoţionale şi care se
oglindesc în propria luptă fără succes cu bâlbâiala.
Înţelegerea fenomenului fixării poate fi determinată astfel: reflectarea defectului de
vorbire (spasmul vorbirii) în întreaga activitate psihică a logonevroticului. Acesta este
rezultatul primirii şi prelucrării informaţiei despre dificultăţile, obstacolele vorbirii, acestea
produc neplăceri, nemulţumiri ce sunt transformate în procese psihice, stări care
interacţionează cu mediul înconjurător.
S-a constatat că fixaţia este unul din factorii de bază ce complică structura defectului şi
eficacitatea încercărilor de îndepărtare a lui. Astfel, există o legătură directă a fixaţiei cu
vârsta copilului. Aceasta se explică prin prezenţa factorilor neplăcuţi din mediul înconjurător,
complexitatea activităţilor psihice legate de formarea personalităţii copilului, apariţia
dereglărilor în sistemul nervos şi endocrin, legate şi de perioada de pubertate.
Se mai remarcă și o legătură cu caracterul complicat al tulburărilor motorii. Spasmul
tonic poate fi privit uneori ca o încercare a logonevroticului de a lupta cu propriul său defect.
De obicei, caracterul tulburării motorii este legat de relaţia emoţională a copilului cu defectul
său.
Astfel, efectul muncii logopedului cu logonevroticul este dependent de diferitele grade
de fixaţie asupra defectului propriu. Cu cât este mai mare fixaţia, cu atât rezultatul muncii
logopedului se observă mai greu, şi invers.
Conştientizarea defectului de vorbire, încercările neizbutite de îndepărtare sau mascare
provoacă la logonevrotic diferite reacţii psihice: vulnerabilitate, teamă, timiditate,
sensibilitate, sugestionabilitate etc.Încercările de mascare a greutăţilor de vorbire îl fac pe
bâlbâit să recurgă la diverse subterfugii care influenţează motricitatea generală (mişcări ale
mâinilor, picioarelor, corpului, capului) precum şi în motricitatea vorbirii (muşcarea vârfului
limbii, a buzei inferioare, umezirea buzelor) şi folosirea unor sunete şi cuvinte ajutătoare: şi,
nu, da, iată etc.
Informaţiile din literatură care indică schimbarea personalităţii sunt adeseori
controversate, astfel încât nu se poate preciza gradul de specificitate. Pe temeiul celor
menţionate considerăm că prin îndreptarea atenţiei copiilor bâlbâiţi asupra mişcărilor verbale,
aceştia nu fac decât să-şi perturbe într-o măsură şi mai mare procesele de autoreglare.
La noi în ţară, Verza, E., (1972,1996), Boşcaiu, E. (1968,1970), Păunescu, C.
(1966,1984), preocupaţi de problematica acestei tulburări au studiat particularităţile
comportamentale ale logonevroticilor, modificările pshice, determinate de insuccesul
permanent în activitate, consecinţele dezorganizării relaţiilor cu cei din jur (Tobolcea, I.,
2001).
De aceea se impune ca în prezentarea simptomatologiei logonevrozei, pe lângă
prezentarea particularităţilor fono-articulatorii, respiratorii etc., atenţia trebuie să fie
îndreptată în mod accentuat asupra particularităţilor comportamentale. Să se insiste asupra
simptomelor nevrotice ca: stările de excitabilitate, agresivitate sau izolare, enurezii, insomnii,
plâns nemotivat etc. Acestea sunt câteva caracteristici, deoarece simptomatologia
logonevroticului este variată, complexă şi, totuşi, diferită de la un subiect la altul. De aceea,
nu se poate schiţa un tabel cu o strictă simptomatologie, ci se impune cercetarea fiecărui caz
în parte (Tobolcea, I., 2001).
 BRADILALIA
Bradilalicii vorbesc foarte încet, tărăgănat, abia deschid gura. Pronunţă sunetele neclar,
confuz, le articulează incomplet. Vocalele sunt pronunţate tărăgănat, şters, consoanele sunt
slab articulate. Datorită acestora, dicţia este şi ea alterată.
Bradilalia apare în special la copiii extenuaţi din cauza unor boli, a tulburării glandelor cu
secreţie internă sau subnutriţi. În general bradilalia este însoţită de bradipsihie, procesele de
gândire fiind şi ele foarte încetinite.
Pentru început este nevoie de un tratament medicamentos care să întărească şi să
stimuleze sistemul nervos. I se va explica în ce constă tulburarea vorbirii şi prin diferite
exerciţii se va urmări accelerarea ritmului şi realizarea unei articulări clare, precise, cu forţa şi
durata necesară. Este absolut necesară şi educarea voinţei atenţiei, gândirii, memoriei etc.
Exerciţiile pentru remedierea acestui defect funcţional vor fi efectuate zilnic, insistându-se
pe exerciţiile de gimnastică respiratorie, exerciţii pentru fortificarea musculaturii aparatului
fonorespirator, exerciţii specifice fiecărui sunet defect, exerciţii pentru susţinerea finalurilor
de cuvânt, exerciţii de împărţire a cuvintelor în silabe cu pronunţarea clară, corectă, a fiecărei
silabe, exerciţii de citire cu ritm variat (lent, moderat, rapid dar bine articulat).
Sunt absolut necesare exerciţiile de antrenare a efortului aparatului fonoarticulator prin
citirea cuvintelor cu grad de dificultate, pentru tonifierea aparatului fonoarticulator.
Pentru accelerarea ritmului se poate folosi metronomul. Pe baza bătăilor metronomului,
ritmul vorbirii se accelerează treptat, până se ajunge la o normalizare a acestuia.

TAHILALIA
Copiii tahilalici sunt cei care au un ritm verbal foarte rapid, încât uneori nici nu pot fi
urmăriţi. Vorbirea accelerată apare în special la copiii nervoşi, excitaţi, fiind însoţită de
mişcări ale mâinilor, picioarelor, întregului corp. Dacă nu este corectată la timp, tahilalia se
poate transforma în bâlbâială.
La unii vorbirea este foarte rapidă dar corectă, fără modificări acustice ale sunetelor sau
deformări sintactice ale propoziţiilor. La alţii însă, pe lângă ritmul accelerat apar şi alte
defecte. Deformează sunete, nu pot pronunţa complet, sar, se încurcă, scurtează cuvintele,
elimină prepoziţiile, pronunţă cuvintele fără să respire până când termină tot aerul. Se încurcă
în timpul vorbirii, vorbirea este agramată, fac multe greşeli de gen, timp, declinare, poziţie a
cuvintelor. Au o atenţie foarte instabilă, nu pot urmări vorbirea altora şi nici a lor.
 După unii autori 11, vorbirea accelerată s-ar datora unei dizarmonii între activitatea scoarţei
cerebrale, care organizează gândirea şi capacitatea organelor fonatoare de a o transmite prin
vorbire, fiind un conflict permanent între expresia gândită şi cea vorbită.
Dacă nu sunt modificări acustice şi deformări sintactice, metodele folosite în corectarea
tahilaliei sunt în linii mari aceleaşi cu cele folosite în corectarea bâlbâielii. Dacă sunt şi alte
tulburări, metodele se combină.
Pentru că tahilalicii au un sistem nervos fragil, se va acţiona la început asupra sistemului
nervos, prin tratament medicamentos. Se va educa puterea de stăpânire şi control, înlăturându-
se instabilitatea motorie. Paralel se va lucra asupra vorbirii, formării unei vorbiri calme,
liniştite, fluente.
Tahilalicii trebuie permanent urmăriţi şi prin exemplul personal şi exerciţii să fie obişnuiţi
să-şi regleze ritmul. Pentru început este indicat introducerea ritmului marcat de bătaia
metronomului, mâinii sau piciorului, mişcările ritmice, cântul, în general, tot ce cultivă şi
ordonează mişcările. Se vor folosi de asemenea citirea, recitarea, povestirea, în ritm moderat
şi accelerat, urmărind pronunţarea corectă a sunetelor. Vocea va fi variată în intensitate,
terminând cu voce puternică. Se va folosi mult timp vorbirea reflectată.
Deoarece la mulţi este afectat şi ritmul gândirii, se va urmări şi dezvoltarea gândirii
logice. Vorbirea accelerată este foarte persistentă şi trebuie determinat copilul să se implice în
corectarea tulburării.

AFTONGIA
Aftongia este un defect de vorbire neînţeles până în prezent. În timpul vorbirii sau a
încercărilor de a vorbi, în muşchiul limbii apare un spasm de lungă durată, limba încordată
sprijinindu-se pe o parte sau alta a cavităţii bucale, vorbirea devenind astfel imposibilă.
Pentru că a fost observată în special la bâlbâiţi, este considerată ca fiind un simptom al
bâlbâielii dar poate să apară şi în afara ei.

TULBURĂRI COREICE
La persoanele care prezintă astfel de tulburări, se produc întreruperi spasmodice fără
indicii speciale privind dificultatea sunetelor care apare şi fără vreo legătură cu o împrejurare
exterioară.

11
Tobolcea, I., 2000, Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză, Editura Fundaţia Academică Axis, Iaşi
 Defectele în rostirea sunetelor sunt diverse în funcţie de grupul de muşchi afectat de
spasme:
- dacă afectează muşchii respiratori, vorbirea va fi întreruptă de nişte gâfâieli scurte şi
rapide, de creşteri bruşte şi explozive ale volumului tonului;
- dacă spasmele au loc în laringe, sunetul devine dintr-o dată surd sau invers;
- dacă spasmul apare la nivelul palatului, sunetul este lipsit de precizie, sunetul oral devine
nazal, iar sunetele nazale devin tremurate şi nesigure 12.
Când copilul îşi dă seama de nesiguranţa rostirii sale, începe să adopte o manieră
şovăitoare în vorbire, care uneori seamănă cu bâlbâiala. Apare în special la copiii între 5-15
ani, mai ales la fete. Spre deosebire de ticuri sunt repetate continuu sub aceeaşi formă,
mişcările coreice sunt diferite şi neregulate.

12
Tobolcea, I., 2000, Orientări psihologice şi logopedice în logonevroză, Editura Fundaţia Academică Axis, Iaşi
 TULBURĂRILE LIMBAJULUI SCRIS

DISLEXIA - DISGRAFIA
În literatura de specialitate se întâlneşte o pluraritate de termeni, pentru desemnarea
tulburărilor lexico-grafice, care îşi au originea în etiologia ce stă la baza producerii
fenomenului şi a componentei structural-funcţionale afectate ce determină imposibilitatea
dezvoltării abilităţilor de scris-citit. Între cele două procese nu se pot face disocieri deoarece
atât învăţarea acestora cât şi în tulburarea lor, fenomenele respective sunt legate în plan
psihologic, neurologic şi psihomotric.
Cei mai mulţi autori folosesc termenul de disgrafie-dislexie, pentru tulburările
parţiale, şi agrafie-alexie, pentru tulburările totale sau cu o arie complexă de întindere şi
profunzime.
Dislexia comportă definiţii foarte variate, esenţial este să se înţeleagă, că se poate
considera dislexic un copil care deşi are toate condiţiile externe nu deprinde citirea din
condiţii intrinseci. Dislexia este definită ca dificultate de a citi, manifestată prin tulburări la
nivelul percepţiei auditive, optice şi a celei kinestezice ca semne revelatoare. Dificultăţile în
însuşirea citirii se referă atât la corectitudine cât şi în modul conştient, curent şi expresiv pe
care trebuie să-l realizeze cititul.
Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic. Scrisul copilului are propria
sa devenire şi evoluţie. Învăţarea lui ca proces complex şi de durată, este destul de dificilă. În
actul grafic, tulburările disgrafice ce intervin, nu sunt simple oscilaţii ale procesului de
cunoaştere, ci o incapacitate de exprimare ce are drept particularitate constanţa pe o perioadă
mai lungă. În cadrul tulburărilor scrisului, recunoaştem agrafia, disgrafia, disortografiile şi
discaligrafiile.
Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic, se găseşte rar la copil,
ea implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale.
Disgrafia este incapacitatea copilului (cu limbaj, auz, dezvoltare mintală normală) de
a învăţa corect şi de a utiliza corect scrisul în condiţiile de şcolarizare normală.
Unele încercări de a cuprinde sub forma unei definiţii sintetice tulburările scris-
cititului nu aduc precizări deosebite şi nu fac distincţia între diferitele grade ale tulburării. În
alte situaţii definiţia este prea largă pentru a preciza acest domeniu şi cum se manifestă el în
practică la copiii care au asemenea dificultăţi în formarea abilităţilor de scris-citit.
E:Verza propune o definiţie a disgrafiei şi dislexiei care să ia în considerare mai multe
criterii : etiologic, simptomatologic, lingvistic şi psiho-pedagogic:
 Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea
deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi
parţiale denumite dislexie-disgrafie ce apar ca urmare a existenţei unor factori psiho-
pedagogici necorespunzători sau neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a
insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a modificărilor morfo-funcţionale, de
la nivelul sistemului nervos central, şi a deteriorării unor funcţii din cadrul sistemului psihic
uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu caracter
genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de
confuzii frecvente între grafemele şi literele asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi
substituiri de grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar de
sintagme, deformări de litere şi grafeme, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a
grafemelor, neînţelegerea completă a celor citite sau scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor
în scris şi în final, neputinţa de a dobândi abilităţile corespunzătoare vârstei, dezvoltării
psihice şi instrucţiei.
Formarea deprinderilor de scris-citit depinde de o serie de factori: dezvoltarea psihică
generală, dezvoltarea intelectului, dezvoltarea motrică generală şi a kinesteziei mâinii în
special, nivelul achiziţiei verbale, calitatea conduitei verbale, motivaţia şi interesul subiectului
de a-şi însuşi noile achiziţii.
Factorii de natură obiectivă în însuşirea actului scris-cititului privesc metodologia
predării cunoştinţelor necesare şi măiestria educatorului de a forma trăsături emoţional-
afective pozitive, menite să stimuleze procesele cognitive ale subiectului, ca şi atitudinile
evaluative şi nivelul de exigenţă proprii în legătură cu activitatea desfăşurată.
Familia şi grădiniţa, prin formarea unor deprinderi de autoservire, de a fi atent de a
urmări desfăşurarea evenimentelor, de a întreba şi răspunde politicos, de a saluta, vor realiza o
oarecare pregătire psihologică şi practică a învăţării scris-cititului până la intrarea copilului în
şcoală. Succesul în formarea deprinderilor de scris este influenţat de exerciţiile pregătitoare
din etapa preşcolară şi şcolară mică, de controlul permanent exercitat de învăţători asupra
activităţii scris-cititului şi reuşitei şcolare.
Dezvoltarea psihică generală, formarea capacităţilor de a fi atent, de a persista în orice
activitate, spiritul de ordine şi de raţionalizare a mişcărilor au o mare importanţă ca structuri
psihice de întreţinere a tuturor felurilor de activităţi şi constituie structuri de garanţie a
activităţilor relativ complexe implicate în formarea deprinderilor de scris-citit.
Din punct de vedere psihic şi fizic copilul de şase ani este apt pentru învăţarea scris-
cititului. În plan biologic are loc o creştere a întregului organism prin procesul de osificare la
toate nivelurile de vârstă, a coloanei vertebrale, a toracelui şi claviculei, a dezvoltării
musculaturii, a articulaţiei şi tendoanelor ce sporesc precizia şi viteza în mişcări. Cu cât
kinestezia mâinii este mai dezvoltată, cu atât au loc coordonări mai precise în executarea
grafemelor, a desenului, a activităţilor manuale, iar fenomenul de oboseală nu se instalează
atât de repede.
Activitatea de scriere este subordonată în toate planurile sale activităţii intelectului,
acestea fiind susţinute de o intensă dezvoltare a cogniţiei în care percepţiile, reprezentările,
gândirea, imaginaţia devin mai bogate şi mai organizate, facilitând activitatea de integrare a
cunoştinţelor şi ierarhizarea acestora după criterii valorice.
Dezvoltarea percepţiilor şi mai ales a celor ce privesc discriminarea formelor spaţiale,
a obiectului şi fondului, a mărimilor, a reliefului şi a determinării dreapta-stânga, sus-jos,
mare-mic, pot constitui indicii ale abilităţii în formarea deprinderilor de scris-citit, alături de
dezvoltarea memoriei vizuale pentru discriminarea literelor şi grafemelor şi dezvoltarea
memoriei auditive pentru corelaţia sunet-literă şi sunet-grafem.
Posibilităţile copilului de 6 ani de a-şi însuşi scris-cititul se datorează şi condiţiilor
moderne (cărţi, TV etc), care îi creează un fond aperceptiv şi îl sensibilizează pentru
activitatea şcolară, dobândind multe cunoştinţe din domenii diferite şi crescând interesul faţă
de evenimentele din lumea înconjurătoare.
Cea mai riguroasă organizare mentală şi reglare conştientă a actelor motrico-
kinestezico-vizual-auditive, dintre toate formele limbajului este scrisul, ce implică un efort
voluntar în raport cu gradul de formare a stereotipurilor dinamice şi cu conţinutul ideativ. De
formularea conceptuală şi structurarea mentală a materialului ţin în special dificultăţile majore
ale scrisului şi nu de executarea fizică a grafemelor, care se depăşesc după câteva luni de
exerciţii intense. Caracterul relativ abstract produce dificultăţi ale transpoziţiei grafice, iar
limbajul este impersonal şi mijlocit. Corelaţia dialectică între evoluţia intelectului şi a
scrisului o înţelegem numai dacă avem în vedere că tulburările scrisului influenţează
mecanismul ideaţiei, iar dereglările din planul mental se reflectă atât în conţinutul celor scrise,
cât şi în executarea grafică a simbolisticii respective.
Subiectul care se manifestă în scris sub aspectul elaborării, organizării şi planificării
mentale, are în vedere că cititorul este necunoscut sau că acceptarea materialului este diferită
de la un cititor la altul. De construcţia logică a propoziţiilor, a frazelor şi de corectitudinea
gramaticală, ortografică şi stilistică depinde forţa comunicativă a textului. În scris sunt
implicate pe lângă componentele intelectuale şi alte componente afective, voliţionale,
motivaţionale, temperamentale, estetice, perceptive.
 Scris-cititul este un act complex deosebit de intelectualizat, în care construcţiile
lexicale şi gramaticale ale limbii sunt mai bine reprezentate, se elaborează mai anevoios şi nu
se reduce la o simplă transpunere grafico-lexică a vorbirii. Scris-cititul presupune o
concentrare maximă a ideilor, a cărei complexitate este dată de sensuri şi semnificaţii
implicite ca urmare a creşterii valorii contextului, nu prin simplificarea conţinutului
comunicării.
Legătura dintre manifestările grafico-lexice şi evoluţia intelectului, pe de o parte, şi
relaţia dintre caracteristicile scris-cititului şi particularităţile de pesonalitate a individului, pe
de altă parte, sunt reliefate în studiile lui Perron, Gobineau, Oleron. Aceste studii au în vedere
formarea deprinderilor şi învăţarea scris-cititului, precum şi implicaţiile psihopatologice sau
semnificaţiile defectologice ale scris-cititului.
Raportul între scris şi motricitate este mai complex, nivelul operativ devenind condiţie
necesară şi mijlocitoare în formarea mecanismelor implicate în scris. Relaţia dintre evoluţia
vorbirii şi a motricităţii e mai uşor de observat pentru că perioada de constituire a vorbirii, de
exprimare şi de formare de propoziţii şi fraze este spontană şi observabilă.
Organizarea activităţii de coordonare şi susţinere a mişcărilor specifice în executarea
semnelor grafice, precum şi o mai fină diferenţiere între semnele trasate sunt determinate de
dezvoltarea motorie generală. O condiţie a perfecţionării şi discriminării în senzaţii vizuale,
auditive, kinetice şi tactile, care stau la baza formării abilităţilor de scris-citit, este organizarea
şi dezvoltarea temporo-spaţială. Astfel o bună exersare a scrisului este asigurată de secvenţa
mişcărilor precisă în timp şi de precizia succesiunii lor în spaţiul grafic. Abilităţile scrisului se
formează rapid dacă progresul în dezvoltarea motricităţii este mare. Realizarea sincronă şi
sigură a mişcărilor se face prin antrenarea unor grupe întregi de muşchi şi ligamente ca
urmare a dezvoltării mişcărilor fine ale degetelor şi mâinii.
Maturizarea psihică generală ce se implică în întregul sistem al limbajului, mai ales în
scris-citit, şi evoluţia sistemului nervos sunt strâns legate de dezvoltarea
psihomotricităţii.Condiţiile indispensabile în relizarea progresului la scris-citit sunt:
dezvoltarea psihomotricităţii, antrenamentul şi factorii ce ţin de intelect, de motivaţie şi de
afectivitate.
Un scris rapid şi frumos este realizat de către copiii cu o bună dezvoltare motorie. Ca
urmare ei vor manifesta faţă de această activitate o atitudine pozitivă. Printre factorii
primordiali ce asigură dezvoltarea actului grafic se înscriu coordonările kinetice, precum şi
cele oculomotorii. Deficienţa lor va duce de cele mai multe ori la tulburări de scris-citit.
 Învăţarea şi maturizarea constituie factori determinanţi în însuşirea deprinderilor de
scris. Metodele de predare şi de antrenament vor duce la realizarea învăţării punându-şi în
mod cosiderabil amprenta asupra ei. Trebuie precizat că nu există metode unitare de predare
în şcoală a scris-cititului şi de asemenea nici sistemul de cerinţe faţă de elevi nu este uniform
în toate şcolile.

Etapele învăţării scris-cititului

Pentru învăţarea scris-cititului copilul trebuie să aibă o vârstă mintală echivalentă cu
cel puţin vârsta de 5 ani, deoarece acum este posibilă transpunerea grafică a sunetelor din
vorbirea articulată şi înţelegerea simbolisticii literelor, pentru că percepţia, reprezentarea şi
gândirea capătă forţa necesară pe linia organizării şi sistematizării.
Învăţarea scris-cititului are loc, în procesul instructiv-educativ, în funcţie de o serie de
factori:

- Calităţile de pedagog ale învăţătorului;

- Particularităţile obiective ce privesc metodologia predării cunoştinţelor;
- Particularităţile subiective specifice elevului.
U. Şchiopu subliniază, referindu-se la particularităţile psihice ale copilului, fenomenul
de neatenţie care îngreunează învăţarea scris-cititului. Astfel, sunt două moduri de
manifestare a neatenţiei la copii: copii neatenţi, pasivi, sunt liniştiţi, dar se gândesc mai tot
timpul la altceva, şi copii neatenţi, activi, agitaţi motor, ceea ce duce la manifestări de
instabilitate şi distragere.
Sunt trei etape importante în analiza însuşirii şi dezvoltării abilităţii de a scrie şi a citi:

- Preabecedară
- Abecedară
- Postabecedară
Însuşirea simbolisticii scris-cititului este facilitată în perioada preabecedară prin
dezvoltarea capacităţii copilului de a discrimina şi combina unităţile fonetice, de a forma părţi
şi întregi. Deoarece copilul este pus în situaţia de a despărţi cuvintele în silabe şi sunete, iar
prin unirea silabelor şi a sunetelor să ajungă la cuvinte, astfel sunt solicitate frecvent operaţiile
de analiză şi sinteză.
Caracteristica perioadei abecedare este aceea că şcolarul posedă capacitatea de a
stabili raporturi între grafeme şi foneme, în planul ideaţiei. Uşurarea procesului citirii, prin
perceperea literelor ce compun cuvântul şi a cuvintelor ce compun propoziţia sau îngreunarea
citirii, când copilul nu depune efortul necesar pentru a citi fiecare unitate în parte şi are
tendinţa de a ghici ce urmează, este posibilă datorită dezvoltării înţelegerii sensului cuvintelor
şi a contextului.
Copilul în perioada postabecedară are formate mecanismele nervoase necesare şi poate
realiza scris-cititul, ce se perfecţionează continuu, pe baza existenţei unor deprinderi. În
această perioadă se reduc tot mai mult dificultăţile în discriminarea grafemelor ce compun
cuvântul pentru redarea în scris şi cele legate de unificarea fonemelor pentru citit.
La baza scrisului şi cititului stă caracterul intenţional, înţelegerea mai profundă a
semnificaţiei cuvântului şi a unităţilor care îl compun este determinată de conştientizarea
fiecărui moment al scris-cititului. Integritatea analizatorilor are un rol important în formarea
abilităţilor scris-cititului: pentru citit analizatorii auditiv şi vizual, pentru scris analizatorii
auditiv, vizual şi kinestezic.
Atât pe linia învăţării, cât şi pe cea a înţelegerii, scris-cititul sunt strâns legate între ele.
Putem spune că cititul precede scrisul, iar deprinderile de citire, mai strâns legate de exerciţiu,
se formează mai rapid decât cele de scriere. Citirea în comparaţie cu scrierea, datorită formei
de manifestare a fost denumită forma de ,,limbaj pasiv'', deşi în realitate este într-o continuă
dinamică.
Copilul la începutul însuşirii cititului percepe în mod separat unităţile din care este
constituit cuvântul şi depune eforturi evidente pentru sinteza lor. Apoi perceperea cuvântului
devine globală, iar ulterior, aceasta se generalizează şi în cazul unităţilor sintagmice. Pentru a
putea realiza decodificarea şi înţelegerea, stadiului de percepere globală îi urmează cel de
analiză. Automatizarea citirii, manifestată prin creşterea rapidităţii cu centrarea atenţiei pe
ideile principale, se realizează printr-o percepere globală şi sincretică a lecturii.
Capacităţile intelectuale ale subiectului, viteza citirii acestuia, gradul de dificultate a
textului citit, precum şi conţinutul mai apropiat sau mai îndepărtat de enunţurile verbale ale
cititorului, sunt factori de care depinde înţelegerea unui text lecturat. În cazul în care textul
este încărcat de semnificaţii şi sensuri multiple, efortul de decodificare este mai mare.
Etiologia tulburărilor limbajului scris-citit
Aşa cum reiese din definiţia dată de Emil Verza, disgrafia-dislexia nu este numai o
insuficienţă a însuşirii scris-cititului, ci o incapacitate de a edifica scheme motorii sau
perceptive suficient de diferenţiate care să asigure identitatea grafemelor în scriere-citire.
Ca efect al disgrafiei-dislexiei subiecţii prezintă tulburări şi în funcţiile superioare ale
limbajului, tulburări de percepţie, preluarea noţiunilor, în înţelegerea raportului formă-fond, în
desprinderea-reţinerea formei.
 De asemenea, la nivelul răspântiei parieto-occipito-temporale există o serie de
dereglări care provoacă două tipuri de tulburări în cadrul afecţiunilor disgrafice-dislexice:

- Tulburări de organizare spaţială şi de lateralizare ce acţionează în planul percepţiei

literelor, cuvintelor, împiedicând respectarea ordinii de desfăşurare şi discriminare a
grafemelor, ducând la confuzii dreapta-stânga şi tulburări de schemă corporală, în acest
caz apărând invesiuni în interiorul cuvintelor şi scrisul (cititul) în oglindă;
- Tulburări de organizare temporală ce conduc la întreruperea continuităţii seriilor de
elemente din care sunt alcătuite cuvintele şi propoziţiile, acestea ducând la un deficit de
înţelegere a limbajului impresiv sau diferit de construcţie a limbajului expresiv.
Influenţa disgrafiei-dislexiei asupra dezvoltării intelectuale trebuie analiza în raport cu
nivelul dezvoltării mintale şi apoi cu celelalte aspecte ale personalităţii, printre care şi
prezența sau persistența tulburărilor de limbaj.
În ceea ce priveşte randamentul şcolar la copii disgrafici-dislexici se înregistrează
eșecuri. La disgrafo-dislexicilor întâlnim frecvent:
- manifestări sechelare în intelect;
- tulburări în funcţiile superioare ale limbajului;
- deficit de abstractizare-generalizare;
- fatigabilitate, deficit de concentrare.
Dată fiind complexitatea etiologiei dar, mai ales că de cele mai multe ori, în
provocarea tulburărilor scris-cititului, nu acţionează o singură cauză ci mai multe, precizarea
lor este mai dificilă.
Autorii de formaţie medicală insistă pe o etiologie predominant neurologică,
considerând că este la nivelul patologiei cerebrale, astfel:
- în perioada prenatală: alcoolismul părinților sau luesul, tuberculoza și alte boli neurologice
sauorganice, boli psihic; în perioada sarcinii endocrinopatiile, disgravidiile, traume fizice sau
psihice, iminenţa de avort, infecţiile gravidei, intoxicaţiile, tentative de avort, o anumită
medicaţie folosită în sarcină;
- în perioada perinatală: postmaturitatea, excesul ponderal de peste 4000 gr.,travaliul
prelungit, suferinţa fetală
- în perioada postnatală - bronhopneumonii, toxicoze, infecţii repetate de căi aeriene, rujeola,
varicela, encefalitele, meningite înainte de 5 ani, traumatisme craniene.
Psihopedagogii consideră că autorii de formaţie medicală insistă exagerat de mult pe o
etiologie bazată pe deficienţe ale creierului.
Emil Verza enumeră o serie de cauze care pot determina apariția tulburărilor de scris-citit:
- deficienţe de auz, văz - în condiţii de educaţie specială ei îşi pot forma deprinderi de
scriere;
- factori educaţionali nefavorabili;
- vârsta la care începe învăţarea scris-cititului;
- dezvoltarea intelectuală;
- infantilismul manifestat în evoluţia proceselor psihice
- dificultăţi de articulaţie şi deficiențe la nivelul auzului fonematic
- condiţiile materiale, culturale în care se dezvoltă copilul;
- slaba dezvoltare a motricităţii sau a deficienţelor din plan motric;
- transmiterea ereditară;
- dispoziţii congenitale spre diferite handicapuri;
- stângăcie contrariată etc.
Sintetizându-se datele referitoare la etiologia disgrafiei-dislexiei,au fost delimitate două
categorii de factori:
- factori ce aparţin subiectului
- factori ce aparţin mediului.
Există alte trei categorii de factori care sunt discutaţi în literatura de specialitate ca
fiind posibili în producerea disgrafiei-dislexiei:
- factori ereditari;
- factori socio-economici;
- locul ocupat de copil în familie.
De remarcat însă că asemenea cauze, de cele mai multe ori nu se reduc numai la
provocarea tulburărilor de scris-citit, ci vizează şi alte handicapuri psihice, care se manifestă
mai mult sau mai puţin pregnant, în funcţie de profunzimea şi întinderea leziunii.
Factorii socio-economici se referă la condiţiile materiale şi culturale în care se
formează copilul. Acestea nu determină în mod direct tulburările grafice-lexice, dar mediul
cultural precar, lipsa de preocupare pentru dezvoltarea psihofizică a copilului influenţează
defavorabil dezvoltarea generală şi nu contribuie la formarea deprinderilor grafice-lexice de
timpuriu; aceasta se întâmplă şi datorită faptului că nu se formează rezistenţa fizică şi psihică
la efort, ceea ce conduce la fatigabilitatea sporită şi scăderea imboldului voliţional pentru
activitate.
 Forme ale disgrafiei - dislexiei
Încercările de clasificare a disgrafiilor-dislexiilor au avut la bază diferite criterii:
etiologic, genetic, tipuri de inabilităţi, prognoză, predominanţa structurilor tulburate, etapa de
apariţie, etc.
După E. Verza avem:
a) Perturbări ale elementelor primare (de bază) ale grafismului - pot avea o cauză
centrală sau periferică şi pot fi însoţite de tulburări de vedere, pseudoinvaliditate motorie,
tulburări ale auzului fonematic.
Aceste tulburări au o arie de manifestare extinsă:
 inabilitatea sau disabilitatea de a reproduce o figură geometrică după model;
 dificultăţi de a trasa după comandă linii drepte, curbe, delimitări de spaţiu;
 imposibiltatea sau dificultatea de a respecta direcţiile de orientare spaţială: sus-jos, stânga-
dreapta;
 dificultăţi considerabile în respectarea proporţiilor de tangenţă, paralelă;
 dificultăţi în legarea într-o unitate a unor segmente diferite.

Ignorarea acestor dificultăţi ce apar la nivelul elementelor primare ale grafismului

conduc la o altă serie de tulburări, cum ar fi:
 dificultatea de a lega într-o structură unitară fragmentele grafice care compun o literă:
codiţa rămâne la o distanţă sensibilă faţă de oval, iar celelalte însemne se înscriu în spaţiul
grafic cu individualitate proprie;
 dificultatea de comutare a sonorului în schema grafică: copilul poate desena litera o dar
nu-i reţine denumirea;
 dificultăţi de legare într-o unitate a două sau mai multe litere care să reprezinte o silabă
sau un cuvânt;
 dificultăţi de conectare a sensului la semnele grafice începând cu silaba şi terminând cu
propoziţia.
Acest complex de tulburări este frecvent la copii normali şi cu deficienţă mintală care
reproduc lecţia pe dinafară. Încercarea de recitire inversă (analiză) literalizată a cuvântului
scris nu este posibilă. Datorită contextului ilustrator şi al repetărilor copilul învaţă textul auzit
dar nu descifrează scrierea.
b) Disgrafia-dislexia specifică sau propriu-zisă
 Este întâlnită la subiecţii care nu se pot exprima în scris pentru că ei nu sunt capabili
să realizeze legăturile între sistemul simbolic şi literele care reprezintă sunetele, cuvintele,
fraza.
Disgraficul-dislexicul nu este capabil să scrie literele după dictare deşi aceste litere le
poate reproduce individual.
c) Disgrafia-dislexia de evoluţie (structurală) este caracterizată prin confuzii ce apar
în transcrierea unor litere asemănătoare din punct de vedere al formelor sonore: f-v, p-b, t-d,
v-z; cu cât dificultăţile de discriminare verbal-auditivă sunt mai accentuate, cu atât confuziile
sunt mai frecvente şi mai grosiere.
Transcrierea grafică a unei scheme fonetice presupune un proces de comutare şi
integrare simultan. Detectarea mecanismelor de fineţe determină o gamă foarte variată de
situaţii în care nesiguranţa fixării cu precizie a schemelor vizuale a grafemelor produce
confuzii. Confuziile în grafeme apar şi datorită asemănării lor spaţiale:o-a, d-b, i-î, ă-â, m-n,
confuzii întâlnite des atât în scris cât şi în citit.
Omisiunile formează o altă caracteristică a disgrafo-dislexiei de evoluţie. Cele mai
frecvente se produc prin eliminarea unor litere finale din formele plurale ale substantivelor
sau adjectivelor, sau din interiorul diftongilor şi triftongilor. De asemenea apar omisiuni de
litere atunci când cuvintele se găsesc într-o poziţie conflictuală din punct de vedere fonetic,
ex.: stâng-plâng, însă tendinţa este ca sunetul mai tare să domine şi să elimine sunetul mai
slab; consecinţa: acesta nu mai este scris şi citit. Frecvente sunt şi omisiunile de silabe, în
special cele care se repetă sau sunt asemănătoare: lalelele, luleaua, etc. Omisiunea cuvintelor
în întregime şi uneori a unor secvenţe întregi este caracteristică categoriei de deficienţi mintali
gravi.
Inversiunea seriei temporo-spaţiale - Structura cuvântului are o anumită organizare pe
coordonata temporo-spaţială, literele având o anumită ordine pentru a determina unitatea
finală. Această ordine nu este respectată de disgrafici, ei scriind pac în loc de cap, lac în loc
de cal, etc.

d) Disgrafia-dislexia motrică
În acest caz motricitatea determinând numeroase lipsuri grafice caracterizate în
general prin ilizibilitate şi ritm extrem de lent în scris-citit.
Cele cinci tipuri de disgrafie-dislexie motrică sunt grupate în funcţie de trei
caracteristici ale semnelor grafice şi a motricităţii copiilor cu disgrafie-dislexie, şi anume:
1. Proasta organizare a paginii:
- Textul nu are unitate şi este dezorganizat pe pagină;
- Spaţiul între rânduri este prea mic sau exagerat de mare;
- Nu se respectă orizontala rândului;
- Lipsa spaţiului alb;
- Dansul cuvintelor.
2. Neîndemânarea:
- Trăsături de proastă calitate, grafisme retuşate;
- Înaintare grafică sacadată;
- Prezenţa punctelor de sudură, legarea literelor realizându-se cu multe ridicări sau
desprinderi ale stiloului de pe caiet.
3. Erori de formă şi de proporţie:
- Litere trasate ferm sau prea labile;
- Litere deformate;
- Scris exagerat de mare sau prea mic;
- Scris împrăştiat sau prea înghesuit.
Disgrafia motrică conduce la scrierea defectuoasă (deformarea literelor), la tulburări
caligrafice (ca urmare a unor dificultăţi de ordin mecanic, ca: tremurături, choree, ataxie), la
discaligrafii.

e) Disgrafia-dislexia de tip spaţial

Se caracterizează prin patru aspecte:
- Scrierea pe partea dreaptă a paginii;
- Imposibilitatea de a menţine linia dreaptă (scrierea în diagonală ascendentă sau
descendentă, scrierea ondulată);
- Nerespectarea iteraţiei în mod deosebit la elementele grafice ale literelor m, n, a,
foarte rar la literele izolate, deseori la grupurile de litere;
- Separarea în părţi a cuvintelor.
f) Disgrafia-dislexia pură (consecutivă)
Se constata frecvent în situații de asociere cu alte handicapuri. Se întâlnesc pe fondul afaziei,
alaliei, hipoacuziei.
g) Disgrafia-dislexia lineară – incapacitatea de trecere de la rândul parcurs la următorul,
sărirea peste unele spații. Este mai accentuată în scris decât în citit.
După E. Ajuriaguerra – subiectii cu disgrafie-dislexie se impart in 5 grupe:
Grupa I – grupa rigizilor – se caracterizeaza prin scris înclinat spre dreapta în care dominantă
este rigiditatea și încordare, ceea ce duce la alcatuirea de forme colțuroase, înguste și
înghesuite, cuvântul fiind dificil de citit.
Grupa II – grupa astenicilor – lipsiți de vigoare. Dimensiunea literelor este neregulată, scrisul
lăbărțat și realizat cu lentoare și dificultate.
Gripa III – grupa impulsivilor - execută un traseu rapid, precipitat, lipsit de organizare, de
fermitate și fără control.
Grupa IV – grupa neândemânaticilor - - grafism distrofic, cu multe retușuri și o slabă calitate
a traseului, au dificultăți motorii
Grupa V – grupa înceților – grafism îngrijit, respectarea traseului paginii, dar calitatea este
fragilă, apar frecvente tremurături, curbe cu cocoașă.

Simptomatologie în disgrafie - dislexie

O caracteristică generală a disgrafiei-dislexiei este manifestarea fenomenelor negative
a scris-cititului cu un caracter constant şi tendinţă de a se agrava, prin consolidarea
deprinderilor greşite şi prin trăirea dramatică pe plan intern a eşecurilor.
În continuare vor fi prezentate câteva manifestări ale tulburărilor disgrafice-dislexice:
a) Scrisul încet, lent, stacato
Se pare că cea mai mare categorie de disgrafici-dislexici este constituită din cei ce
scriu şi citesc extrem de încet în raport cu cei ce nu prezintă astfel de deficienţe. Deşi pare
surprinzător, dificultăţile cele mai pregnante nu le au la dictare, ci la copierea unui text.
Sunt două faze care devin evidente:
- În unele sitiaţii copilul scrie foarte mărunt, puchinos, înghesuie grafemele dând
impresia suprapunerii lor;
- În alte situaţii grafemele sunt inegale ca mărime şi depăşesc spaţiul normal din pagină.
La cei mai mulţi există o uşoară stângăcie sau lateralitate încrucişată, dar care nu pune
probleme deosebite în învăţarea scrisului cu mâna dreaptă. Din punct de vedere motric nu a
fost posibilă punerea în evidenţă a unor tulburări, iar cei la care se manifestau asemenea
dificultăţi au fost încadraţi în altă categorie.
Claparede propune termenul de bradilexie pentru citirea lentă şi bradigrafie pentru
viteza redusă în scriere, ca derivat al bradilaliei ce desemnează vorbirea sacadată, lentă, rară.
b) Dificultăţi în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic şi în înţelegerea
sensului convenţional al simbolurilor lexiei
 În principal asemenea dificultăţi se datoresc tulburărilor de la nivelul percepţiilor
acustico-vizuale şi în general, de la nivelul proceselor cognitive ce au implicaţii negative
asupra efectuării operaţiilor de analiză şi sinteză, precum şi a discriminării simbolurilor
verbale. Între cele două componente, vizuală şi acustică, trebuie să existe o unitate şi un
echilibru pentru a putea reproduce grafic complexul sonor. Aceste două condiţii facilitează
funcţionarea, în planul ideaţiei, a operaţiilor de analiză şi sinteză, ca şi a celor de comparare şi
discriminare a grafemelor în vederea redării lor diferenţiate.
Toate aceste dificultăţi fac să apară, la această categorie de disgrafici-dislexici, o serie
de caracteristici:
- omisiuni de grafeme şi cuvinte;
- adăugiri de grafeme şi cuvinte ;
- înlocuirea unor grafeme cu altele ;
- contopirea unor cuvinte prin alungirea unor linii ce unesc cuvintele respective ;
- nerespectarea spaţiului paginii ce se poate manifesta prin redarea inegală a unor grafeme,
sărirea unor rânduri, suprapunerea altora, nepăstrarea direcţiei de scris;
- manifestarea scrisului în oglindă sau a unor fenomene asemănătoare prin rotirea (trecerea)
unui grafem în locul altuia.
În cadrul citirii pot fi surprinse următoarele caracteristici:
- greutăţi în citirea cuvintelor cu un grad mai mare de dificultate, ceea ce-l determină pe
dislexic să încerce ghicirea lor;
- greutăţi în diferenţierea cuvintelor şi literelor asemănătoare din punct de vedere auditiv;
- greutăţi în înţelegerea celor citite;
- omiterea unor foneme sau cuvinte;
- emiterea unor vocale ce dau impresia existenţei unor cuvinte parazitare în vorbire.
c) Dificultăţi în respectarea regulilor gramaticale şi caligrafice
Această categorie de dificultăţi poate fi luată în consideraţie în calitate de erori tipice
disgrafice şi dislexice numai după trecerea unui timp necesar instruirii în scopul învăţării şi
formării deprinderlor ortografice şi caligrafice.
De asemenea, pentru a le considera specifice, ele trebuie să se producă cu o anumită
constanţă şi frecvenţă în compuneri şi dictări, iar în unele cazuri şi în copierea unui text. În
unele cazuri se scrie cu literă mare şi la mijlocul cuvântului iar în altele se începe propoziţia
sau fraza cu literă mică.
 Tot în textele scrise pot să apară şi unele semne de punctuaţie necunoscute nu numai
pentru cititorul normal, dar nici disortograficul nu le mai cunoaşte după un timp relativ scurt
şi nu poate oferi explicaţii asupra lor.
Agramatismele cele mai evidente sunt:
- despărţirea incorectă a unor cuvinte la capăt de rând;
- despărţirea unor cuvinte care în mod normal se scriu împreună;
- unirea unor cuvinte care se scriu despărţit;
- scrierea substantivelor proprii cu literă mică.
Din punct de vedere caligrafic scrisul disgraficului este inegal, dezordonat, împrăştiat,
cu grafeme ce variază ca proporţie, rânduri ce se suprapun sau lasă un spaţiu prea mare între
rânduri. Uneori grafemele se prelungesc exagerat producându-se o unificare între cuvinte,
creând aşa-numitul fenomen de contaminare.
d) Omisiuni de litere, grafeme şi cuvinte
În copierea unui text fenomenul este mai rar întâlnit şi are un caracter labil, dar este
foarte evident în dictări şi compuneri.
Omiterea nu se produce similar în toate cazurile, ea depinzând de o serie de factori
printre care cei mai importanţi privesc:
- locul ocupat de o anumită literă sau grafem în raport cu altele;
- lungimea şi dificultatea cuvântului scris;
- dificultatea realizării grafice a grafemului.
Ca fenomen caracteristic pentru disgrafici-dislexici se observă omisiunile de grafeme
ce vizează sistemul vocalic, ceea ce conduce la ideea diminuării importanţei vocalelor în
recunoaşterea cuvântului. Vocalele cel mai frecvent omise sunt: i, e, a, u. În ceea ce priveşte
sistemul consonantic, cele mai frecvente omisiuni se produc în cazul lui n, l, r, t.
Un fenomen de asemenea specific pentru aceşti elevi este acela al omiterii de silabe la
începutul sau la sfârşitul cuvântului şi în interiorul lui, ceea ce determină ciuntirea sau
trunchierea cuvântului. Alte caracteristici privesc omisiunile de cuvinte, în special a celor de
legătură, care denotă o slabă centrare psihică pe operaţia efectuată, dar devin pronunţate
adăugirile de grafeme.
e) Adăugirile de litere, grafeme şi cuvinte
Adăugarea grafemelor are loc în special la sfârşitul cuvântului sau fenomenul se
manifestă sub forma repetării cuvintelor de legătură, însă în ambele situaţii cauza nu este
reprezentată de neatenţia subiectului, ci de slaba posibilitate de concentrare a atenţiei şi a
exacerbării excitaţiei nervoase.
 De asemenea, fenomenul de adăugire de grafeme şi cuvinte se realizează pe fondul
unei uşoare dereglări a percepţiei, atenţiei, şi a subordonării actului motric în plan mental. La
baza explicaţiei fenomenului stă de fapt inerţia proceselor nervoase şi a funcţiilor psihice care
determină o inoperare la nivelul structurilor logice.
Atât pentru grafie cât şi pentru lexie, există o anumită preferinţă în adăugarea
grafemelor când acestea se produc pe fondul tulburărilor de ritm şi fluenţă. Aşa cum bâlbâiala
şi logonevroza determină în vorbire repetarea frecventă a unei anumite categorii de sunete, în
acelaşi mod are loc transpunerea acestora în scriere sub forma adăugirilor.
f) Substituirile şi confuziile de litere, grafeme
Grupa substituirilor poate fi considerată una din caracteristicile reprezentative pentru
tulburările limbajului scris, spre deosebire de omisiuni şi adăugiri aici conturându -se anumite
reguli după care se defăşoară substituirile şi confuziile.
În primul rând substituirile se datoresc confuziilor dintre grupurile de litere şi grafeme
asemănătoare din punct de vedere optic: d-p-b; u-n; a-ă; s-ş; t-ţ şi invers.
După principiul asemănării, fie din punct de vedere fonematic, fie kinestezic, fie optic,
se produc substituiri şi confuzii şi pentru grupurile f-v, b-p, c-g, d-t, a căror foneme se găsesc
două câte două în opoziţie principală surd-sonor.
Din perspectivă psihologică confuzia şi substituirea cuvintelor este determinată de
faptul că deficientul cu tulburări ale limbajului scris-citit nu conştientizează în toate situaţiile
cuvântul scris (în special în dictări) şi nu surprinde sensul acestuia, trecând peste el printr-o
percepere globală bazată pe intuiţie. Aceasta şi pentru faptul că deficientul nu ia în
consideraţie contextul, iar în plan mental nu se realizează în mod riguros operaţiile de analiză
şi sinteză.
g) Contopiri şi comprimări de cuvinte
Aceste fenomene se produc în scris prin alungirea liniei de la ultimul grafem care se
uneşte cu primul grafem al cuvântului următor. Când cuvintele contopite sunt lungi, cititorul
se descurcă mai uşor dată fiind accesibilitatea intuitivă, dar dificultăţile apar în cazul
contopirii cuvintelor scurte cum ar fi cele de legătură.
În unele cazuri comprimarea se realizează prin scrierea unei părţi de cuvânt (mai des
la sfârşitul acestuia) iar în altele prin suprimarea unor litere sau grafeme ce pot fi plasate în
orice poziţie a cuvântului.
Există şi o a treia posibilitate, când comprimarea se realizează prin păstrarea anumitor
grafeme din cuvântul iniţial şi adăugarea altora, ducând la constituirea unui cuvânt nou. Acest
cuvânt nou îşi poate păstra sensul, dar există şi posibilitatea modificării acestuia şi chiar a
formei sale acustice.
h) Nerespectarea spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea rândurilor
În disgrafie-dislexie urmărirea liniei drepte de scriere-citire devine foarte dificilă.
Interesant este faptul că în scris, chiar şi atunci când spaţiul paginii este liniat, păstrarea
direcţiei se face cu oscilaţii de la un rând la altul.
În analiza tulburărilor de scris Ajuriaguerra ia în consideraţie trei categorii de itemi:
- organizarea deficitară a paginii;
- neîndemânarea;
- greşelile de formă şi proporţie.
În consecinţă, textul nu capătă unitate fiind dezordonat, iar spaţiul dintre rânduri nu
este regulat, ceea ce determină o nerespectare a orizontalei rândului.
Neîndemânarea accentuează deformările şi nu se respectă caracteristicile caligrafice,
deoarece adeseori literele sunt retuşate, iar liniile ce le unesc au întreruperi şi îngroşări.
În ceea ce priveşte greşelile de formă şi proporţie, ele determină lipsa de claritate a
textului şi confuzia dintre grafeme prin nerespectarea dimensiunii literelor şi a proporţiilor
bastonaşelor. Manifestarea în scris a nerespectării spaţiului paginii, sărirea şi suprapunerea
rândurilor denotă tulburări spaţio-temporale relativ accentuate, în aceste condiţii scrisul
devenind dezagreabil şi ilizibil.
Adesea, un disgrafic-dislexic pus în situaţia de a-şi citi propriul scris nu se descurcă,
iar în cazul în care i se prezintă textul respectiv, peste o anumită perioadă de timp, nu şi-l
recunoaşte.
i) Scrisul servil şi scrisul în oglindă
Scrisul servil se manifestă prin înclinarea exagerată spre dreapta sau spre stânga, ceea
ce duce la deformarea grafemelor şi la slaba diferenţiere, în special a celor asemănătoare din
punct de vedere optic.În asemenea situaţii, grafemele sunt executate alungit şi nu au înălţimea
necesară pentru a putea fi percepute uşor.
Scrisul ca în oglindă se relizează printr-o rotire a grafemelor şi literelor în aşa fel se
ajunge la o reflectare inversă a imaginii respective pe creier.O astfel de tulburare este
explicată prin tulburările oculo-motorii şi temporo-spaţiale şi a afecţiunilor encefalului
determinate de meningite, sau a dereglărilor emisferei drepte din regiunea parietală dreaptă a
creierului cauzate de diferite disfuncţiuni neurofiziologice.
Manifestările evidenţiate sunt cele mai caracteristice chiar dacă ele nu epuizează
întrega arie a tulburărilor disgrafice-dislexice, existând şi alte fenomene cum sunt cele de
deformare a literelor în citit sau a omisiunilor de propoziţii şi sintagme în scris, dar acestea se
deduc din cele nouă caracteristici principale la care ne-am referit anterior.

ALEXIA
Este o formă de agnozie vizuală, caracterizată prin pierderea capacităţii de a citi sau prin
incapacitatea patologică congenitală sau dobândită de a înţelege limbajul scris. Persoanele cu
alexie nu prezintă tulburări ale limbajului oral. Vorbesc şi înţeleg normal, scriu corect dar nu
pot să citească, uită sensul cuvintelor scrise. ”Alexia este o consecinţă a unor leziuni cerebrale
la nivelu emisferei stângi sau a insuficientei dezvoltări a sistemelor cerebrale, fiind o formă de
agnozie vizuală, însoţită de o tulburare a gândirii simbolice, asociată cu unele forme de afazie
(fiind de altfel un simptom al acesteia) putând fi însoţită şi de agrafie” 13.
Formele alexiei după E. Verza sunt numeroase:
- alexia verbală: incapacitatea de a citi cuvântul întreg, cu excepţia celor uzuale, deşi
recunoaşte literele şi poate să citească cuvintele după ce citeşte fiecare literă în parte;
- alexia literală: incapacitatea de a sintetiza literele în silabe;
-alexia frazei: incapacitatea de a citi un text, deşi identifică literele sau citeşte unele
cuvinte uzuale;
- alexia globală: incapacitatea sau pierderea totală a capacităţii de a citi, deşi identifică
literele;
- alexia agnozică: incapacitatea de a recunoaşte literele;
- alexia semantică: incapacitatea de a citi fraze lungi deşi citeşte propoziţii scurte; - alexia
cu agrafie: incapacitate dublă manifestată atât în actul lexic cât şi grafic;
- pseudoalexia: incapacitatea de a citi cu voce tare. 14

AGRAFIA
Agrafia constă în incapacitatea relativ totală de a învăţa semnul grafic. Ea reprezintă
incapacitatea de a comunica prin scris sau pierderea totală a capacităţii de a scrie (poate fi
înnăscută sau congenitală) independent de nivelul mintal sau de antecedente şcolare. Această
imposibilitate de a se exprima prin scris corespunde unei amnezii specifice. Se întâlneşte
foarte rar la şcolari, mai ales în cazurile profunde de disgrafie. Implică grave tulburări la
nivelul structurilor cerebrale iar recuperarea este limitată și prognosticul rezervat.

I. Mitituc, 1999, Ghid practic pentru identificarea şi terapia tulburărilor de limbaj, Ed. Cantes
13

Verza,.E (coord), 1987, Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei, Editura

14

Universităţii Bucureşti, Bucureşti

 Specificul disgrafiei şi dislexiei în debilitatea mintală

La copiii cu deficienţă de intelect limbajul se dezvoltă, în general, cu întârziere sub

toate aspectele sale. Cu cât deficienţa intelectuală a unui copil este mai pronunţată, cu atât
limbajul său apare cu mai mare întârziere şi rămâne la un nivel mai scăzut la vârsta adultă.
Esquirol şi Binet propun considerarea nivelului de dezvoltare al limbajului drept
criteriu al limitelor dintre cele trei grade de întârziere mintală.
Astfel avem:
- Idiotul s-ar caracteriza fie printr-o totală incapacitate de înţelegere şi de utilizare a
limbajului, fie prin înţelegerea şi pronunţarea extrem de defectuoasă a câtorva cuvinte
izolate;
- Imbecilul ar fi capabil să înţeleagă şi să pronunţe defectuos scurte propoziţii. Prin
numeroase exerciţii el învaţă să citească şi să scrie cuvinte scurte, fără ca scrisul şi cititul
să devină mijloace autentice de comunicare;
- Debilul mintal înţelege şi utilizează, atât oral cât şi scris, fraze mici mai puţin complexe.
Rezerva în stabilirea unei relaţii directe între nivelul de dezvoltare al limbajului şi
nivelul intelectual este justificată prin faptul că, nu orice întârziere în dezvoltarea limbajului
este un indiciu cert al deficienţei mintale, deşi cea mai frecventă cauză a apariţiei întârziate a
vorbirii şi a scrierii o constituie deficienţa intelectuală (acelaşi fenomen poate fi provocat şi
de alte cauze: boli, deficienţe organice, insuficienta stimulare, traumă afectiv-emoțională,
etc.).
Un alt contraargument ar fi acela că limbajul este un fenomen deosebit de sensibil la
condiţiile educative în care se dezvoltă copilul (un copil cu imbecilitate uşoară supus unor
influenţe educative intense poate dobândi un vocabular suficient şi poate scrie acceptabil,
comparativ cu un debil mintal lipsit de aceste condiţii).
Deosebirea între cei întârziaţi mintal şi copiii fără deficienţe mintale ar consta în
faptul că la cei din urmă imperfecţiunile limbajului apar ca o particularitate a vârstelor mici şi
dispar treptat de cele mai multe ori fără o activitate corectivă specială.
Vernon afirmă că elevii care nu prezintă deficienţe mintale dar scriu cu dificultate se
pot grupa în trei categorii :
a) cei care sunt privaţi pe linie culturală şi dispun de o educaţie insuficientă sau
greşită ;
b) cei cu tulburări afectiv-emoţionale;
c) cei la care se manifestă o incapacitate specifică.
 Scris-cititul implică o comunicare simbolică cu ajutorul unor semne create de om
(variabile în funcţie de civilizaţie şi cultură) şi devine posibil numai la un anumit grad de
dezvoltare intelectuală, motorie şi afectivă.
Datorită faptului că experienţa de viaţă este săracă, posibilităţile de achiziţie şi
prelucrare a informaţiilor sunt reduse, iar conştiinţa nu îndeplineşte decât parţial funcţia de
organizator al vieţii psihice la debilul mintal, formarea şi dezvoltarea deprinderilor de scris-
citit parcurg un drum anevoios, cu numeroase oscilaţii şi întoarceri la stadiile iniţiale, în care
motivaţia nu devine suport al comportamentelor adaptative la situaţii noi. De aici o serie de
dificultăţi lexico-grafice care conduc la comportamente neadaptate şi la eşecuri şcolare
repetate.
În literatura de specialitate există mulţi autori care evidenţiază relaţia strânsă între
dezvoltarea intelectuală a copilului şi tulburările limbajului. Astfel:
- Seeman şi Bussemann consideră că insuficienţele intelectuale pot fi factori
determinanţi ai tulburărilor de scriere şi vorbire;
- Zorgo şi Neagu-Boşcaiu evidenţiază efectele negative ale defectelor de limbaj
asupra evoluţiei intelectuale;
- Străchinaru I. raportează insuficienţele activităţii intelectuale la dezvoltarea mintală
şi apoi la tulburările de scris.
Scris-cititul constituie o formă a limbajului achiziţionată în condiţiile şcolarizării şi
presupune, în principiu, însuşirea unor forme lingvistice complexe a unui mod de exprimare
ce se presupune a fi legat de urmărirea unui fir logic, coerent al gândirii şi care necesită
participarea intenţionată, voită, afectivă şi conştientă la actul scris-cititului. Ca atare,
însuşirea scris-cititului comportă un grad mare de complexitate, iar dereglările în sfera acestui
act se repercutează atât în sfera psihică, cât şi în sfera socială a individului. La deficienţii
mintali dereglarea scris-cititului, ca de altfel toate dereglările limbajului, îngreunează
integrarea socială, şi poate duce in-extremis la comportamente antisociale, ca urmare a
eşecurilor şi conflictelor permanente ce survin în viaţa lor şcolară. În acest context,
disgraficul-dislexicul deficient mintal poate deveni sau descurajat, pasiv, nepăsător, inert,
opziţionist şi în general retras, introvert, tăcut, şi uneori poate evita compania colegilor.
Clement Launay subliniază că progresiv cu înaintarea în vârstă, dacă nu se corectează,
disgrafia-dislexia determină agravarea tulburărilor de comportament, în sensul că pot devin
agresivi şi opozanţi în familii şi societate, au o personalitate nematurizată şi aceasta datorită
insucceselor repetate care le încearcă.
 TULBURĂRI POLIMORFE ALE LIMBAJULUI
ALALIA
Alalos = fără vorbire, mut
Terminologia folosită în literatura de specialitate este foarte diferită dar cu toate aceste
diferenţe, toţi sunt de acord cu conţinutul acestei forme. Termenul a fost introdus din 1843,
înlocuit apoi prin afazie şi apoi delimitaţi.
Alalia este o tulburare gravă de vorbire determinată de factori nocivi, care afectează în
diferite grade zona centrală a vorbirii.
C.Stănică și E.Vrășmaș consideră alalia cea mai profundă tulburare de elaborare, organizare
și dezvoltare a limbajului, întâlnită la copiii ce nu au vorbit niciodată15. Acestă tulburare
presupune imposibilitatea de a vorbi din naștere, cu toate că nu există dificultăți de ordin
senzorial sau de intelect mari care să împiedice însușirea limbajului de către copil. Apar ca
majore în această tulburare dificultățile de realizare a motricității sau de percepție vizuală sau
auditivă.

Diagnosticul de alalie nu se poate pune înainte de trei ani și este recomandat să se

stabilească după 5 ani.
Etiologia alaliei
Cauzele alaliei sunt foarte complexe şi greu de precizat. Ele pot fi grupate în cauze
generale, psihice, motorii.
Cauze generale:
- alcoolismul părinţilor, rudenia de sânge, tuberculoza părinţilor, rahitismul, etc;
Cauze psihice:
- lipsa imboldului în vorbire, teama patologică, nedezvoltarea memoriei, tonus psihic
scăzut;
Cauze motorii:
- întârzierea în dezvoltarea motorie, deficienţe generale ale motricităţii.
Se presupun mai multe cauze şi mecanisme funcţionale.
În general alalia este condiţionată de o serie de deficienţe care ţin de slaba dezvoltare sau
întârziere în dezvoltarea anumitor sisteme generale cum sunt:
- un deficit în auzul fonematic (nu sesizează şi nu diferenţiază bine sunetele);
- un deficit în percepţia vizuală (nu diferenţiază formele, culorile);

15
Stănică, I., Vrășmaș, E., 1994, Terapia tulburărilor de limbaj, Ed,D.P., București
 - un deficit în funcţia de generalizare şi abstractizare;
- un deficit emoţional (inerţie, emotivitate, atenţie labilă, lentoare, voinţă slabă) 16.
Se disting trei tipuri de alalie: senzorială, motorie, mixtă.
Simptomatologia alaliei
La copilul alalic se menţine un mutism prelungit până la vârsta de 5-7-11 ani, perioadă
în care copilul fie tace, fie emite sunete nearticulate, gângurite, fie pronunţă unele sunete sau
cuvinte mono- şi bisilabice, cu structură simplă, dominând vocalele.
Se constată dificultăti în inţelegerea noţiunilor abstracte şi sesizarea sensurilor unor
propoziţii. De obicei, alalicii prezintă întârziere în dezvoltarea fizică şi mintală, întârziere
diferită de a deficienților mintali şi care dispare în timp pe parcursul terapiei logopedice. Sunt
cazuri cand alalia poate fi insoţită de debilitate mintală. Copilul alalic cu debilitate mintală se
distanţează net faţă de copilul alalic fără debilitate mintală prin dezvoltarea din punct de
vedere psihic într-un ritm încetinit şi limitat, nereuşind să inregistreze performanţele copiilor
alalici cu posibilităţi intelectuale normale.
Copilul alalic neputând vorbi, nu obţine cunoştintele necesare ceea ce creează o
imagine falsă de intârziere mintală şi determină suferinţe psihice serioase: izolare,
irascibilitate, lipsă de comunicare cu cei din jur. La majoritatea alalicilor coexistă forme
dispraxice cu tulburări de organizare temporală, în grade diferite. La unii predomină forma
dispraxică, la alţii tulburări de organizare temporală.
In timpul pronunţiei organele fonoarticulatorii sunt încordate şi articulaţia este
hipertonă, nediferenţiată, nereuşind să pronunţe sunetele s,z,ţ, sau hipotonă, articularea
sunetelor fiind foarte slabă, confuză, cu greutăţi în pronunţarea sunetelor c,g,che,chi,ghe,ghi.
In perioada în care lipseşte vorbirea, alalicii folosesc foarte mult vorbirea prin
mimică şi gesturi.

Clasificarea alaliei
Dupa aspectele lezate ale limbajului, alalia poate fi :
- alalia motorie:
- alalia senzorială:
- alalia senzo-motorie sau mixtă.

16
Stănică, I., Vrășmaș, E., 1994, Terapia tulburărilor de limbaj, Ed,D.P., București
Alalia motorie (audiomutitate, dispraxie de limbaj)

Simptomatologie
Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 3-4 cuvinte. Vorbirea repetată este
imposibilă, dar în unele cazuri alalicul motor poate pronunţa sunete sau silabe izolate, pe care
nu le poate integra în cuvinte. Vorbirea se realizează cu mare dificultate datorită tulburărilor
motorii articulatorii. Mişcările fonoarticulatorii sunt difuze, nesigure, dezordonate.
Pentru alalia motorie sunt caracteristice tulburările de organizare temporo-spaţiale care
constau în incapacitatea de realizare secvenţială a seriilor articulatorii. Copilul alalic motor
nu ştie să vorbească. Dispraxia buco-linguo-facială la copiii alalici există independent de
actul fonator. Alalicii motori sunt inhibaţi, cu aspect de anchiloză motorie care poate alterna
cu perioade de agitaţie haotică.
Diagnosticul alaliei motorii se bazează pe tulburarea pronunţată a vorbirii orale, pe
inexistenţa vorbirii articulate din cauza imposibilităţii executării mişcărilor verbale. Acolo
unde se pot repeta unele sunete sau cuvinte, îmbinările acestora sunt tulburate datorită şi
tulburării auzului fonematic.

Evoluţia limbajului la alalicul motor

La alalicii motori evoluţia este lentă, cu greutăţi deosebite în articularea sunetelor. La
început încearcă să comunice şi să se facă înţeleşi prin mimică şi gesturi sau frânturi de
cuvinte, apoi sub influenţa terapiei logopedice încep să articuleze corect sunetele, să pronunţe
cuvinte, să formuleze propoziţii alcătuite din 2-3 cuvinte. Pe parcurs vorbirea devine tot mai
corectă, chiar şi sub aspect gramatical. Persistă mult timp agramatismele, dislexia-disgrafia
(în majoritate este consecutivă şi este corectată mai dificil), dar prin metode speciale poate fi
înlaturată în totalitate.

Alalia senzorială (surditate verbală congenitală, agnozie auditivă congenitală,

surditate verbală prin impercepţie auditivă)

Simptomatologie
Vorbirea spontană este absentă sau redusă la 2-3 cuvinte.Vorbirea repetată poate fi:
imposibilă, aproximativă sau ecolalică. Vocea alalicului senzorial este sonoră.. Poate
pronunţa unele sunete sau cuvinte mai mult sau mai puţin corect,dar nu inţelege vorbirea prin
cuvinte, cu toate ca la foarte mulţi acuitatea auditivă este bună.
 Tulburarea este localizată la nivelul integrării centrale. In unele cazuri, se asociază şi un
deficit auditiv şi atunci vorbirea este nulă.Se presupune că maladiile sau traumatismele
creierului duc la imposibilitatea sau slaba diferenţiere acustic-verbală din aparatul acustic al
vorbirii (regiunea temporală).
Forme pure de alalie senzorială sunt foarte rare şi stabilirea diagnosticului de alalie
senzorială între 3 si 6 ani este foarte deficitară.
Evoluţia limbajului la alalicul senzorial
Deoarece alalicul senzorial prezintă o intârziere uşoară datorată nedezvoltarii limbajului şi
uneori şi un deficit auditiv, evoluţia limbajului este mai anevoioasă. Ca şi la celelalte
tulburări de limbaj ea este dependentă şi de gradul deficitului neurologic, de vârsta la care se
începe terapia logopedică, de interesul pentru corectare, de gradul de întârziere, de
colaborarea cu ceilalţi factori implicaţi în educaţia copilului.
Pe parcursul terapiei logopedice dispar dificultaţile în inţelegerea simbolismului verbal,
cuvintelor, propoziţiilor şi terminând cu organizarea sintactică, cu eliminarea agramatismelor,
cu exprimarea corectă, coerentă, logică.

Alalia senzo – motrică sau mixtă

Copilului cu alalie mixtă îi lipseşte atât vorbirea impresivă cât şi expresivă. Ea se
datorează unei vaste afecţiuni a creierului care s-a extins asupra zonelor verbale senzoriale şi
motorii. Alalia mixta se intâlneşte mai rar şi de obicei una din formele vorbirii este mai
accentuat tulburată.

Diagnostic diferenţial

Confuzia cu alte sindroame ca : afazia, dizartria,mutismul electiv, autismul, retardul de

limbaj este posibilă datorită absenţei limbajului.
 AFAZIE ALALIE
- Tulburare dobândită
- Tulburare congenitală
- Dezintegrare a limbajului
- Vorbirea este absentă

DIZARTRIE ALALIE
-
- Apare la cazurile cu infirmitate motorie - Nu există infirmităţi motorii cerebrale.
cerebrală. - Este afectat centrul cortical al elaborării
limbajului.
- Este afectată latura intermediară dintre
organele periferice şi centrul cortical al - Nu ştie să vorbească.
elaborării limbajului.

- Nu poate să vorbească.

MUTISM ELECTIV ALALIE

- Congenitală.
- Dobândit.
- Caracter permanent/dacă nu se
- Temporar, reversibil – în condiţii de desfăşoară terapie logopedică.
mediu favorabile
- Nu refuză contactul cu mediul.
- Refuză contactul cu mediul.

AUTISM ALALIE
- Comportament inadecvat. - Comportament adecvat situaţiilor.

- Raporturi afective absente. - Raporturi afective uneori exagerate.

- Automatisme prezente. -Automatisme absente.

RETARDUL DE LIMBAJ ALALIE

-În etiologie sunt incriminaţi factorii -În etiologie nu sunt incriminaţi factorii
educativi şi de mediu. educativi şi de mediu.

-În condiţii favorabile se obţine un ritm -Tulburare durabilă, rezistenţă la învăţare.

accelerat de învăţare a limbajului.

SURDO-MUTITATE ALALIE SENZORIALĂ

-Nu aud niciodată. -Oscilaţii în folosirea auzului.
-Vorbirea repetată nu e posibilă fără -Vorbirea repetată e posibilă fără
demutizare. învăţarea limbajului.
-Nu există ecolalie. -Ecolalia indică disocierea dintre
 percepere şi înţelegere.
-Voce voalată, surdă. -Voce sonoră.

DEBILITATE MINTALĂ
-Inerţie : greutăţi la schimbarea criteriului ALALIE MOTORIE
de activitate. - Nu există asemenea simptome.

-Numărul foarte mare de repetiţii.

AFAZIA

Termenul de afazie vine de la “a” – fără şi “phazis” – vorbă.

Afazia este o tulburare a funcţiilor limbajului datorită afectării centrilor corespunzători,
deci este o tulburare de natură central organică.
Se caracterizează prin pierderea, diminuarea sau denaturarea facultăţii de a exprima
gândurile prin cuvinte, fără să existe o paralizie a organelor vorbirii (muşchii limbii, buzelor,
obrajilor etc.). Afazia apare în diferite forme şi grade putând afecta total înţelegerea vorbirii,
reproducerea ei sau determinând dificultăţi în articulaţie, în evocarea cuvintelor şi expresiilor.
De obicei, ea este legată de apraxii, agnozii şi o serie de alte tulburări ale activităţii
nervoase superioare. Mecanismele cerebrale rămase neatinse se adaptează la cele modificate,
asigurând într-o oarecare măsură compensarea defectului. De obicei, se păstrează unele
elemente ale vorbirii.

Etiologia afaziei
Afazia este provocată de diferite tulburări organice, în perioada vorbirii deja formate,
ale sistemelor verbale ale creierului. Ea apare mai ales la adulţi şi bătrâni fiind provocată de
leziuni vasculare, arterioscleroza vaselor sanguine, hemoragii cerebrale, traumatisme
craniene închise sau deschise. Leziunile pot cuprinde regiuni vaste ale creierului sau regiuni
mai limitate. Substanţa cerebrală afectată îşi pierde funcţia, fiind înlocuită printr-o cicatrice.
În jurul focarului se produc o serie de modificări, uneori la distanţe destul de mari, tulburând
funcţionarea normală a sectoarelor sănătoase ale creierului care sunt în legătură cu focarul,
înhibându-le.Uneori acestea sunt reversibile. Gravitatea tulburărilor de vorbire şi mintale sunt
în funcţie de localizarea leziunii, calitatea creierului, gradul de dezvoltare a personalităţii.
La copii, afecţiunile au un caracter mai puţin persistent însă mai difuz, tulburându-se
atât sistemul motor cât şi senzorial al vorbirii. Labilitatea mai mare a creierului permite
restabilirea mai rapidă.
Revenirea vorbirii la afazici se realizează treptat. În primele ore ale îmbolnăvirii are loc
o pierderea completă a conştiinţei, dureri de cap, ameţeli, greţuri, tulburări ale memoriei,
fatigabilitate rapidă, degradare fizică şi intelectuală. La început tulburările de vorbire sunt
vaste, totale. Afazicul nu vorbeşte, nu înţelege, este inert la tot ce-l înconjoară. De obicei, una
din laturile vorbirii, motorie sau senzorială este mai afectată. Sunt cazuri la care vorbirea se
restabileşte foarte repede, câteve ore sau zile, dar de cele mai multe ori vorbirea se
restabileşte lent, treptat.
La copii,datorită posibilităţilor mai mari de compensare, restabilirea vorbirii se
realizează mai rapid, până la normalizare, dar datorită leziunilor se produc o serie de
modificări, uneori destul de grave, ale psihicului, limitându-i dezvoltarea în ansamblu.

Clasificarea şi simptomatologia afaziilor

Clasificarea afaziilor se bazează pe principiul funcţional şi nu pe localizarea topică. Se

deosebesc două tipuri principale de afazie : motorie şi senzorială; în general, forme pure de
afazie sunt foarte rare.

Afazia motorie
La afazicul motor vorbirea impresivă este păstrată, dar vorbirea expresivă articulată este
imposibilă sau foarte limitată. În acest caz este vorba de o tulburare a aparatului motor sau
kinestezic în care se realizează analiza şi sinteza.Deşi aude,stăpâneşte funcţia motorie
elementară a organelor vorbirii şi înţelege vorbirea, afazicul nu poate vorbi pentru că nu mai
are posibilitatea de a articula. La el nu mai apar imaginiile motorii corespunzătoare ale
sunetelor, cuvintelor, nu şi le mai aminteşte; chiar dacă reuşeşte să spună câteve cuvinte,
vorbirea este dizartrică, parafazică (înlocuieşte o silabă, un cuvânt, cu altele), agramată. Apar
cuvinte neînţelese care se repetă în mod stereotip, se menţin cele mai familiare cuvinte şi
propoziţii scurte. Unii reuşesc să-şi exprime necesităţile, stările prin aceleaşi cuvinte absurde,
răspund la toate întrebările cu aceleaşi cuvinte şi nu sunt conştienţi da aceasta. La afazicii
motori este foarte frecventă această embolofrazie (cuvinte fără înţelegerea lor suficientă). Se
păstrează mai bine cuvintele de provenienţă afectivă şi în special cuvintele de ocară, seriile
verbale (zilele săptămânii), vorbirea în procesul cântului, număratul. Ritmul este încetinit, cu
pauze între cuvinte sau în interiorul lor, pronunţarea încordată, datorită tulburării desfăşurării
reflexe, automate a mişcărilor verbale sau inhibării impulsului.
Datorită acestor dificultăţi şi imprecizii ale stereotipurilor dinamice ale sunetelor şi
cuvintelor, vorbirea afazicului motor este nesigură, oscilantă, dizartrică, confundă sunetele, în
special cele cu articulaţie apropiată, confundă cuvintele, apar frecvente deplasări şi repeteri
ale sunetelor şi silabelor, tendinţa de a înlocui îmbinările grele şi necunoscute, prin cuvinte
cunoscute.
Fiind tulburate stereotipurile generalizate ale articulaţiilor, majoritatea afazicilor pierd
forma de articulaţie şi sunt nevoiţi s-o caute, sprijinindu-se pe pipăit, vedere. Deoarece
găseşte cu greutate articulaţia, mişcările nu sunt corelate, pronunţia este dificilă, încetinită,
confundă sunete (l, n, d, t ). Au mari greutăţi în pronunţarea îmbinărilor noi de sunete şi din
această cauză fac greşeli literale, iar fără o rostire cu voce tare de cele mai multe ori nici nu
pot scrie, citirea este tulburată, chiar cea cu voce tare, apărând paralexii.
Afazicii motori înţeleg, de obicei, cuvintele cu conţinut legat de viaţa de toate zilele, dar
nu şi propoziţii mai complicate din punct de vedere structural şi semantic. Spre deosebire de
cei senzoriali, aceştia menţin forma substantivală a vorbirii şi părţile de vorbire exprimate
prin substantive. La afazicul motor se slăbeşte întreaga funcţie superioară a encefalului şi de
aceea se adaptează foarte greu la condiţiile vieţii, îndeplineşte greu acţiunile obişnuite. Apare
o emotivitate crescută, explozii afective, emoţii puternice, ideea chinuitoare a neputinţei, care
duc la fatigabilitate crescută, irascibilitate permanentă, dificultăţi în concentrare şi alte
fenomene neuroastenice.

Afazia senzorială
Afazia senzorială este o tulburare acustico-gnostică a vorbirii, provocată de leziuni ale
zonelor verbale în segmentul posterior al regiunii temporale. În general simptomele sunt în
funcţie de localizare, dar în toate cazurile este tulburat auzul fonematic ceea ce duce la
tulburarea diferenţierilor fonetice, stabilitatea seriilor de sunete, nesesizând fonemele, sensul
cuvintelor.Vorbirea lor expresivă este foarte limitată, deformată, dar nu sunt conştienţi de
acest lucru şi n-o controlează. Vorbirea interioară este relativ păstrată, se păstrează mai bine
vorbirea prin mimică şi gesturi. Caracteristică pentru afazia senzorială este disocierea
sunetului de înţeles; frâturile de vorbire expresivă păstrate sunt folosite deseori ca expresii
introductive şi de înlocuire.
 La începutul bolii se observă denaturări ale cuvintelor datorită confundării sunetelor
asemănătoare din punct de vedere acustic, intercalării sau omisiunii acestora. Sensurile
cuvintelor lipsesc sau sunt instabile, tulburând rădăcina cuvântului, raportarea la obiect,
înţelesul lui, de aceea de multe ori răspunsurile la întrebări n-au nici o legătură cu întrebarea
care i se adresează. Acest înţeles neclar al cuvintelor se manifestă în ambele forme ale
vorbirii (impresive şi expresive). Vorbirea interioară nu dispare, sesizează sensul general al
cuvintelor, dar apare o contradicţie între vorbirea orală şi cea interioară. Spun cu totul altceva
decât ceea ce gândesc şi ce fac, sunt conştienţi de acest lucru şi se enervează.
În funcţie de gradul şi localizarea leziunii, tulburările vorbirii sunt extrem de variate,
astfel:
a) nu reacţionează la vorbire, percepând-o ca pe un zgomot;
b) nu deosebesc vorbirea de alte sunete;
c) percep vorbirea ca vorbire, dar n-o înţeleg;
d) înţelege cuvântul dacă de faţă este şi obiectul;
e) înţelege un cuvânt auzit dacă este în legătură cu un cuvânt apropiat ca sens.
La unii încetează şi receptivitatea pentru excitanţii auditivi, puternici, nerecunoscând
nici măcar sunetele nelegate de vorbire. Uneori nu recunosc nici limbajul gesturilor, citirea şi
scrierea este tulburată dar se pot menţine unele aptitudini matematice.
Memoria este tulburată în toate formele de afazie, în special în stadiile iniţiale. Deseori
nu-şi pot aminti un sunet, un cuvânt, o propoziţie întreagă, nume proprii, substantive, verbe,
adjective, recurgând la descrieri pentru a se face înţeles. Sunt conştienţi de acest lucru şi-i
deranjează, au stări depresive, plâng.
Deci, şi în afazia senzorială se tulbură întreg psihicul. Unele modificări au aceleaşi
cauze ca şi tulburările vorbirii, altele însă sunt determinate de tulburarea de vorbire.

Afazia copilului
Afazia copiilor se deosebeşte de afazia adulţilor, mai ales când apare la o vârstă mai
mică. La o vârstă mai mică se apropie de alalie, la o vârstă mai mare are mai multe
caracteristici comune cu afazia adultului. La copii vorbirea dispare foarte repede şi complet,
iar primele cuvinte apărute după o perioadă de muţenie completă sunt foarte reduse deoarece
vocabularul nu s-a fixat. Raporturile între sunete şi categoriile gramaticale nefiind încă
suficient dezvoltate, înţelese şi fixate, fac ca tulburările fonetice şi gramaticale să fie foarte
frecvente.
 Astfel, tulburările de vorbire sunt foarte variate la copiii afazici, fiind în funcţie de
localizarea leziunii, de vârsta la care au apărut şi natura afaziei. Dispar imaginiile motorii ale
vorbirii, apare imposibilitatea articulării sunetelor, cuvintelor, afazicii nu-şi pot aminti aceste
mişcări , deşi mişcările organelor periferice sunt păstrate.
Înţelegerea este mai bine păstrată la afazicul motor faţă de afazicul senzorial la care
înţelegerea este profund afectată prin tulburarrea raportului dintre cuvânt şi imaginea lui.
Totuşi, la afazicul senzorial vorbirea interioară nu dispare total, el sesizând înţelesul general
al cuvântului.
La copilul afazic se constată şi un deficit de intelect constat cu precădere în afazia
amnestică, unde întreaga tehnică a gândirii este tulburată. La aceasta contribuie şi greutăţile
apărute în denumirea obiectelor care inhibă procesul normal al gândirii.
Memoria copilului afazic este şi ea tulburată, dar se restabileşte odată cu restabilirea
vorbirii. Atenţia auditivă este redusă ajungând până la incapacitatea de a asculta, de a fi atenţi
la ce aud, de a diferenţia complexele sonore şi de a reacţiona la ele. Percepţiile acustice sunt
foarte inconstante şi sunt diminuate în caz de boală, oboseală, situaţii tensionale etc.
Deci, şi la copiii afazici este tulburat psihicul în totalitatea sa. La ei se menţine mult
timp, la unii pentru toată viaţa, un vocabular redus, un stil telegrafic în vorbie, iar progresele
dincolo de un anumit nivel sunt greoaie, dificultăţi grafice şi verbale persistente şi
incapacitate de a integra noi cunoştinţe. Şcolarii afazici întâmpină cele mai mari greutăţi la
disciplinele care solicită mai mult limbajul, aplică cu dificultate vechile cunoştinţe la noi
situaţii.
La o vârstă şcolară mai mare se poate recâştiga ce au pierdut, totuşi şi aceştia vor avea
mari greutăţi în însuşirea noilor cunoştinţe. Nu se poate vorbi de o recuperare totală a
limbajului şi la atingerea unor performanţe şcolare, copiii afazici se întâlnesc în proporţie
foarte scăzută în şcolile de masă.
În afazia copilului găsim o degradare globală a funcţiei limbajului şi vorbirii, străbătând
toate planurile pe care se desfăţoară funcţia – de la fonetism până la planul intelectual al
operaţiilor de analiză şi sinteză.
Aspectele simptomatologice se ordonează în modul următor :
a) Sindromul de dezintegrare fonetică.Este asemănător la copilul afazic cu ceea
ce întâlnim la adultul afazic şi constă în tulburări articulatorii de tip paralitic în faza iniţială.
Perturbările fonetice nu sunt permanente, constante, ci dau impresia de anarhie fonetică.
b) Disocierea automatico-voluntară. Este netă la copilul afazic la care întâlnim o
bună păstrare a cântului. Caracteristic pentru copilul afazic , spre deosebire de adultul afazic,
este faptul că formulele de facilitare nu funcţionează, iar situaţiile dramatice nu au efectele
spectaculare de suprimare a blocajului. Dificultăţile de evocare prin dificultatea de de evocare
a unui cuvânt (lună a anului, zi a săptămânii), apare în seria verbală în care în mod greşit este
inclus. Aceste dificultăţi se manifestă prin lapsusuri, sărăcie verbală şi de vocabular, confuzii
de sens, incapacitate de a organiza povestirea.
c) Agramatismul este redus la o simplificare a sintaxei şi frazeologiei, erori
gramaticale, erori de legătură, de timp, de construcţie, inversiuni de topica frazei etc.
d) Afectarea deosebită a lecturii şi, mai ales, a scrisului. Copilul afazic prezintă o
puternică dislexie-disgrafie, ceea ce se explică pe baza principiului : achiziţiile cele mai
recente sunt şi cele mai fragile.
e) Reducerea activităţilor expresive. Aspectul predominant în afazia copilului este
cel motor : comprehensiunea este totdeauna mai bine păstrată decât expresia şi nu se
semnalează niciodată evoluţia către tipul Wernicke. Reducerea activităţilor expresive,
masivă, evidentă, nu se manifestă numai pe plan verbal, ci interesează pe lângă vorbirea
spontană (mai afectată decât cea impresivă), scrisul (mai afectat decât cititul) şi activitatea
gestuală (mai redusă decât înţelegerea gesturilor). În faza iniţială, copilul afazic prezintă un
mutism aproape total, caracteristic, mergând până la reducerea activităţii gestuale şi
evoluând, în cursul remisiei, către o mare sărăcie a vorbirii spontane, vocabular redus, stil
telegrafic, care sub forma atenuată persistă indefinit.
Această reducere masivă a activităţilor expresive este explicată în funcţie de trei factori :
- nivelul de elaborare a schemelor instrumentale ale vorbirii. Circuitele nervoase
ale vorbirii fiind la copil în dezvoltare, şi deci insuficient stabilizate, desfăşurarea automatică
a formulărilor lingvistice apare cu atât mai redusă cu cât copilul este mai mic;
- nivelul elaborării psiho-lingvistice.Limbajul nu este încă, la copil, substratul
gândirii şi mijlocul fundamental al relaţiei interumane: leziunea, care la adult produce
fenomene de dezinhibiţie (logoree şi jargonafazie), la copil rămâne din acest punct de vedere,
fără efect (nu are ce “dezinhiba”);
- tipul reactivităţii psihologice a copilului. Copilul reacţionează la dificultăţi şi
conflicte prin izolare, mutism, reacţie de demisie. Copilul afazic este blând şi ascultător, mai
degrabă tăcut şi trist ; cu greu se obţine de la el un “da-da” sau “nu ştiu-nu ştiu”, atitudine
identică cu cea a copilui normal în faţa unor probleme pe care nu le poate rezolva, şi, în
consecinţă, le înlătură.
f) Caracterul regresiv al tabloului clinic. Caracteristic pentru afazia copilului este
regresia rapidă şi amplă a simptomelor, cu remarcabila recuperare a limbajului. Dar remisia
simptomelor este rareori completă, deoarece dincolo de un anumit nivel, progresele sunt
greoaie, dificultăţile şcolare, grafice şi orale persistente, incapacitatea de a integra noi
cunoştinţe este netă. Părerea specialiştilor este că timpul necesar pentru recuperare depinde
de localizarea, extinderea şi reversibilitatea leziunilor şi se consideră că recuperarea se poate
explica prin plasticitatea creierului copilului.
Trebuie să se recunoască că aşa-zisa recuperare “totală” a limbajului la copilul afazic este
de fapt parţială, pentru că nu poate atinge toate performanţele de care este capabil copilul
normal în universul verbal.

DISFAZIA
Termenul de “disfazie” vine de la cuvintele greceşti: “dys” = dificil şi “phasis” = vorbire;
deci disfazie înseamnă vorbire dificilă.
Disfazia este o tulburare de învățare a limbajului care apare la copii. Aceasta antrenează
dificultăți în achiziționarea normelor verbale specifice vârstei. Tulburarea legată de o
disfuncție a părții creierului responsabilă de informația lingvistică, disfazia poate deveni, în
cazuri grave, o maladie structurată.
Altfel spus, disfazia este o tulburare globală a limbajului, manifestată printr-o elaborare
tardivă şi imperfectă a limbajului, afectând atât exprimarea ideilor prin semne, cât şi
înţelegerea lor. Este considerată o deficienţă a vorbirii gândite, interioare. Disfazia este o
tulburare de tip afazic, și totuși, ea este tratabilă dacă se constată devreme și se iau măsurile
necesare.
Etiologia disfaziei
Specialiștii consideră că este vorba de o tulburare neurologică. Factorul genetic poate fi
luat în considerare, dat fiind că disfazia este de trei ori mai răspândită în rândul băieților. De
asemenea, se mai poate identifica, printre cauze, felul în care copilul este expus la situații de
comunicare și la interacțiunile de tip lingvistic în cea mai fragedă copilărie.
Simptomele disfaziei sunt complexe și variate. Apariţia şi dezvoltarea vorbirii apare cu
întârziere accentuate (după 3 – 4 ani), iar impulsul de a imita vorbirea este aproape inexistent,
mergându-se până la teama de a vorbi.
Copilul disfazic are o înţelegere tardivă şi greoaie a legăturii între obiecte, acţiuni şi
denumirile lor verbale. La evaluarea operațiilor gândirii se observă o analiză şi o sinteză
deficitară a sunetelor şi a silabelor în cuvânt.
 Majoritatea disfazicilor prezinto o dislalie prelungită după vârsta de 5 – 6 ani iar
dificultăţile în însuşirea scris – cititului sunt persistente. Învaţă cu greu să scrie şi să citească,
problemele dislexice şi disgrafice menţinându-se uneori pe toată perioada şcolaritatii. Mai
mult, nu există nici plăcerea, nici curiozitatea de a citi, cititul este considerat ca o pedeapsă
deoarece au mari dificultăţi în înţelegerea textului citit.
La cazurile grave şi emisia vocalelor este imposibilă. Disfazia nu se prezintă sub forma
unui simplu blocaj al limbajului, ci este vorba de o dezintegrare a acestuia, de aceea este o
tulburare afazică asemănătoare cu afazia copilului.
Dificultăți mai evidente apar în redarea sau povestirea textului citit și, în special în a face
rezumatul oral al textului citit. Redactarea textului citit sub formă de povestire sau rezumat,
precum și analiza personajelor se realizează cu foarte mare dificultate și nu fără sprijin din
partea celorlalți.
Simţul limbii se dezvoltă foarte greu şi foarte târziu iar dezacorduri, în special de gen, se
mențin până târziu, predominând acordul cu genul feminine. Vocabular este sărac, utilizând
cuvinte simple și propoziţii scurte.
Copilul disfazic evită dialogului, în special cel bazat pe povestirea unei teme, a unei cărți,
film, excursie etc. Atunci când acceptă comunicarea, vorbirea directă se caracterizează prin
propoziţii scurte, repetitive, exclamaţii, onomatopee, limbaj mimico – gesticular bogat şi
expresiv.
La copilul disfazic, tulburările de limbaj se manifestă mai mult prin lapsusuri, sărăcie
verbală şi de vocabular, confuzii de sens, incapacitatea de a organiza povestirea. Memorează
greu cuvintele dar puterea de evocare a acestora este foarte redusă. Vorbirea rămâne mult
timp agramată, cu o simplificare a sintezei şi frazei. Abundă erori nesistematizate de gen,
legătură, număr, timp.
Construcţia frazelor, prin lungime şi structură este mult întârziată. Lipseşte adesea ordinea
sintactică a cuvintelor, uneori fiind redusă la o simplă însuşire de cuvinte. Adeseori lipsesc
cuvinte indispensabile pentru sens sau căutarea anxioasă a unui cuvânt pe care-l cunoaşte dar
momentan nu şi-l aduce aminte. Lectura şi scrierea sunt şi ele masiv atinse. Memorează foarte
greu şi evită chiar să memoreze, dar se restabileşte odată cu restabilirea vorbirii. Atenţia
auditivă este şi ea foarte redusă. La unii se observă chiar o incapacitate de a asculta, de a fi
atenţi la ce aud, de a diferenţia complexele sonore şi de a reacţiona la ele. Percepţiile acustice
sunt foarte inconstante şi nestatornice şi se înrăutăţesc în caz de boală, oboseală, existenţa
altor factori care-i abat atenţia.
 Se constată frecvent un contrast între vorbirea infantilă şi puerilă şi maturitatea gândirii, în
special cea tehnică, legată în zilele noastre de calculator, televizor, CD – uri, laptop, telefon
etc., pe care le mânuiesc cu pricepere şi chiar pot rezolva unele probleme tehnice minore.
Dacă nu se intervine la timp, adecvat, disfazia poate produce modificări serioase pe planul
personalităţii. Apare o atitudine patologică faţă de vorbire odată cu conştientizarea
handicapului de limbaj.
Există trei tipuri de disfazie cu trei posibile manifestări ale acestei afecțiuni, fiecare cu
caracteristici specifice dar care nu apar sub formă pură. Astfel, avem disfazia expresivă care
afectează cu preponderență pronunția și exprimarea; disfazia receptivă cu dificultăți majore în
înțelegerea cuvintelor și a limbajului; disfazia mixtă care reprezintă o combinație între cele
două tipuri de disfazie.
Diagnosticul de disfazie este dificil de stabilit și se precizează numai după vârsta de 6-7
ani, până atunci diagnosticul fiind de “întârziere în apariţia şi dezvoltarea limbajului
expresiv“. Pentru stailirea diagnosticului de disfazie, se ţine seama de 3 factori: lingvistic,
organizarea psihică şi organizrea socio-afectivă.
Factorul lingvistic presupune analiza aparatului fono-articulator şi a fonemelor. Se
analizează şi percepţia auditivă pentru a se preciza dacă există o tulburare sau o dezordine a
percepţiei auditiv-verbale şi a memoriei auditiv-verbale a silabelor, cuvintelor şi a
propoziţiilor.
În cadrul organizării proceselor psihice cea mai afectată este capacitatea analitico-sintetică
a gândirii. Disfazicii au difcultăţi în înţelegerea şi utilizarea practică a noţiunilor abstracte, în
special de timp şi de spaţiu.
În ceea ce priveşte organizarea socio-afectivă, s-a constatat că întârzierea de limbaj are
efecte negative asupra propriei personalităţi şi asupra realţionării cu ceilalţi. Copiii pot
dezvolta trei tipuri de comportamente: comportament în limitele normalului, dizarmonie
evolutivă cu manifestări anxioase și dizarmonie evolutivă nevrotică sau psihotică.
Odată diagnosticul de disfazie precizat, se trece la terapia logopedică. Ea se desfăşoară în
funcţie de vârsta cronologică şi mentală, precum şi în funcţie de nivelul verbal la care se află
disfazicul. De asemenea, se va ţine cont şi de nivelul lui şcolar.
Se urmăresc în linii mari aceleaşi obiective ca şi terapia alalicului, surdomutului. Se
folosesc aceleaşi metode şi procedee dar individualizate şi adaptate posibilităţilor şi etapei în
care se află disfazicul respectiv. Trebuie să se ţină seama şi de factorii afectivi, de climatul
socio-afectiv familial, trezită dorinţa de a vorbi, care de obicei nu există la aceşti copii.
Evoluţia și prognosticul sunt variabile, specifice fiecărui caz. 17

17
Mititiuc, I., 1996, Probleme psihopedagogice la copilul cu tulburări de limbaj, Ed. Ankarom, Iași
 ÎNTÂRZIERE ÎN APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA GENERALĂ A
LIMBAJULUI
Întârzierea în apariția și dezvoltarea limbajului sau retardul de limbaj este un blocaj al
ritmului evoluţiei limbajului, care se abate de la normal.
Este considerat cu întârziere în evoluţia limbajului copilul care până la 3 ani foloseşte un
număr redus de cuvinte, aproape totdeauna alterate ca pronunţie şi care nu formează încă
propoziţii simple deşi auzul este bun, organele fonoarticulatorii sunt normal constituite iar
dezvoltarea intelectuală este corespunzătoare vârstei cronologice.

Etiologie
Factorii neurogeni care au acţionat în perioada peri- şi postnatală determinând micro sau
macroleziuni sechelare cerebrale prin tulburări hipoxice sau hemoragii difuze, care întârzie
mielinizarea zonelor motorii sau de recepţie ce participă la actul vorbirii.
Factorii somatogeni care determină o întârziere globală a dezvoltării somato-
neuropsihice :
- boli cronice cu evoluţie îndelungată;
- boli infecţioase care se succed la scurt timp.
Factori psihogeni :
- factori dismaturativi manifestaţi prin mediu nestimulativ de vorbire (abandon,
părinţi cu tulburări de vorbire);
- factori nevrozanţi manifestaţi prin: suprasolicitare verbală, exigenţe exagerate,
atitudini brutale care diminuează dorinţa de comunicare a copilului;
- şocuri emotive foarte puternice.
Factori constituţionali care se referă la “inabilitate verbală”ce poate fi ereditară pe linie
paternă şi care este mai frecventă la băieţi.

Simptomatologie
Anamneza pune în evidenţă o întârziere în evoluţia motricităţii generale (statica corpului,
mersul), ca şi stagnarea în evoluţie sub aspect fono-articulator după perioada lalaţiunii.
Examenul vorbirii indică o mare variabilitate de manifestări :
Fonetice - Vocalele sunt prezente. Consoanele dificile sunt omise sau înlocuite.
Grupurile consonantice sunt înlocuite cu o consoană mai uşor de pronunţat. Diftongii sunt
reduşi la o vocală. Silabele sunt eludate în special la sfârşitul cuvântului.
 Semantice - Cuvintele apar după vârsta de 2 ani sau 2 ani şi jumătate. Vocabularul
cuprinde în jur de 20-30 de cuvinte.
Structura gramaticală - Copiii nu pot formula propoziţii. Adesea cuvântul are rol de
propoziţie sau folosesc propoziţii în care lipsesc pronumele şi legăturile gramaticale.De
obicei, odată cu crearea condiţiilor favorabile stimulării vorbirii, recuperarea limbajului se
face într-un ritm rapid.
Prelungirea nedezvoltării limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă prin :
- nesurprinderea unităţii fonetice şi grafice a sunetelor şi literelor, a cuvintelor;
- nediferenţierea sunetelor în cadrul cuvintelor;
- insuficienta dezvoltare a mecanismelor transmiterii din limbajul interior în cel
exterior;
- capacitatea redusă de formulare a propoziţiilor;
- folosirea incorectă a singularului şi pluralului;
- sărăcia adverbelor şi adjectivelor folosite în vorbire;
- apariţia unor cuvinte parazitare, a repetărilor etc.

Formele clinice
a) Forma pură lipsită de simptomatologie somato-neuropsihică şi care regresează
spontan.
b) Forma constituţională afectează toate laturile vorbirii.
c) Forma sechelară sau micro sechelară este însoţită de o simptomatologie
neurologică difuză.
d) Forma somatică însoţeşte distrofia, rahitismul, debilitatea fizică.
e) Forma psihogenă cu simptomatologie dismaturativ afectivă şi intelectuală.

Diagnosticul
Diagnosticul trebuie realizat prin:
- examen general;
- examen endocrin;
- examen oto-rino-laringologic şi audiologic;
- examen psihologic.
Nivelul limbajului se poate stabili prin scala de evoluţie pentru etape ce au în vedere
numai manifestări ale comportamentului verbal din etapa 0-3 ani.
 Prognosticul este în general bun.Întârzierile de limbaj se lichidează cu vârsta, în cele mai
multe cazuri fără simptomatologie reziduală.Durata lichidării întârzierii este determinată de
etiologia şi forma clinică. Formele sechelare au o evoluţie diferită în funcţie de profunzimea
şi sediul leziunii. În jurul vârstei de 6-7 ani se observă o evoluţie mai accentuată a limbajului,
copilul devine mai receptiv la tratamentul logopedic.

Diagnosticul diferenţial :
Hipoacuzia - copilul cu întârziere înţelege vorbirea;
- copilul cu întârziere execută ordine simple;
- copilul cu întârziere recuperează limbajul în ritm rapid.
Mutism psihogen - copilul cu mutism vorbeşte în anumite condiţii; deşi în
absenţa exersării vorbirii;
- copilul cu mutism poate manifesta şi întârziere de limbaj.

Autismul - copilul cu retard de limbaj are comportament adecvat situaţiilor,

manifestă ataşament afectiv şi nu prezintă automatisme sau preferinţe obsesive pentru
obiecte

MUTISMUL PSIHOGEN – ELECTIV SAU VOLUNTAR

În literatura de specialitate este descris un mutism acut (după momente de groază sau
panică, şocuri emotive sau traumatisme fizice etc.) şi unul cronic, general sau electiv, faţă de
anumite persoane (cadre didactice, străini etc.). A fost considerat o tulburare “psihogenă” de
vorbire, adică o nevroză “pur funcţională”, trecându-se peste faptul că nevroza apare pe un
organ, aparat sau sistem care au compensat un deficit funcţional – consecutive unei leziuni
sau după o suprasolicitare, afectând funcţia, în anumite condiţii, ca o leziune.
Mutismul electiv este o reacţie nevrotică pasivă, de apărare, care se manifestă printr-o
blocare a vorbirii în condiţii de stress afectiv. Deci, este considerat ca o tulburare “psihogenă”
de vorbire.
Forme clinice
Mutismul de situaţie – copilul refuză să vorbească în anumite situaţii.
Mutismul de persoane – copilul refuză să vorbească cu anumite persoane, deşi vorbeşte cu
părinţii şi cu prietenii.
 Diagnostic diferenţial
Diagnosticul diferenţial se stabileşte faţă de :
- surditate, în care absenţa limbajului este determinată de deficienţele de auz;
- alalie, în care tulburarea este congenitală, are caracter permanent, iar comportamentul
verbal nu se modifică în raport cu ambianţa;
- autismul, în care comportamentul este inadecvat şi lipsesc raporturile

Simptomatologie
Mutismul electiv se manifestă la copiii ce au în antecedente factori care au determinat
formarea unei structuri neuro-psihice labile şi slabe : boli somatice cronice, răsfăţ,
supraprotecţie, atitudine dezaprobatoare, jignitoare, atitudine inegală în familie şi şcoală,
sărăcie verbală evidentă, deficultăţi de contact verbal. Mutismul electiv manifestă în perioada
terapeutică momente de ameliorare, de stagnare, de regresie în funcţie de situaţiile exterioare
şi factori iritativi.
Când mutismul electiv apare la o vârstă mică şi se prelungeşte poate constitui o barieră
în calea evoluţiei psihice, mai ales în direcţia adaptării la situaţii noi de mediu, afectivităţii şi
a însuşirii limbii.
Dacă se creează condiţiile necesare, mutismul electiv este reversibil.
 TULBURĂRI DE VOCE
Vocea normală se caracterizează prin tărie potrivită, claritatea tonului, un diapazon
potrivit vârstei şi sexului, un vibrato uşor, o inflexiune constantă şi agreabilă a înălţimii şi
forţei în funcţie de înţelesul cuvintelor rostite. Orice abatere de la acestea poate fi considerată
un deicit vocal. Astfel, tulburările vocii cuprind distorsiunile spectrului sonor, care se referă
la intensitatea, înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetului.
Etiologie
Etiopatogenia este foarte variată. Tulburările vocii pot fi determinate de :
a) Cauze organice congenitale sau dobândite. Acetea pot fi :
malformaţii ale organelor fonatoare localizate astfel :
- bolta palatină prea înaltă, coborâtă, îngustă;
- palat moale – absent, despicat, paralizat;
- deformaţii ale limbii şi dinţilor;
- deviaţii de sept;
- polipi nazali;
- noduli pe coardele vocale;
- tumori benigne ale faringelui;
- rinite cronice;
- asimetria laringelui.
b) Cauze funcţionale manifestate prin :
- paralizii ale muşchilor laringelui;
- paralizii ale coardelor vocale;
- hipotonia palatului moale;
- forţarea vocii în înălţime şi intensitate;
- ca fenomen secund ar în hipoacuzii grave.
c) Cauze psihogene :
- stress psihic (stări conflictuale);
- şoc emotiv;
- trac;
- forţarea vocii prin imitarea vocii altor persoane într-un registru care nu e
specific copilului;
- unele boli psihice şi stări reactive.
 Formele clinice
Afonia – disfonia se caracterizează prin lipsa totală sau parţială a vocii ca urmare a
vibraţiei insuficiente sau a totalei neparticipări a coardelor vocale în vorbire. Tulburarea este
determinată de unele deficienţe ale părţii centrale a analizatorului verbo-motor care reglează
funcţia fonatorie cât şi pe cele ale nervilor periferici. În timpul vorbirii glota nu se închide
deloc (afonia) sau se închide insuficient (disfonia).
Tulburarea poate fi de natură organică (procese inflamatorii ale laringelui, pareze
musculare) sau funcţională (reacţii psihogene, isterice, nevrotice care inhibă zonele centrale
şi căile de transmisie vocală). Vocea este diminuată, şoptită atât în disfonia organică cât şi
funcţională. Pot apare şi tulburări psihice : fatigabilitate, neatenţie, instabilitatea dispoziţiei,
excitabilitate mărită, neîncredere în sine şi în restabilirea vocii.
În general, limbajul este normal dezvoltat, dar dacă apare în perioada de dezvoltare
a vorbirii se poate răsfrânge negativ asupra dezvoltării limbajului. Prognossticul afoniei şi
disfoniei funcţionale este pozitiv.
Fonastenia – pseudofonastenia este o tulburare funcţională care se manifestă prin
slăbirea sau dispariţia temporară a vocii.
Printre cauzele care determină fonastenia pot fi enumerate : emotivitatea exagerată,
timiditatea, tracul şi forţarea vocii prin exagerarea intensităţii vorbirii sau vorbirea în alt
registru decât cel specific copilului. Fonastenia se caracterizează prin scăderea intensităţii
vocii, pierderea calităţilor muzicale, întreruperea şi rateul vocii, tremurul şi obosirea rapidă a
vocii. Gradul tulburărilor fonastenice variază de la o fonastenie neînsemnată până la o afonie
totală.
Pseudofonastenia apare în special la preşcolari datorită suprasolicitării vocii şi
stărilor emoţionale. În prevenirea lor un rol deosebit de important revine măsurilor de igienă
şi de profilaxie a vocii. De obicei, dau recidive şi apar modificări psihice : susceptibilitate,
iritabilitate, agitaţie etc. Se recomandă ca tratementul medical să fie însoţit de tratament
logopedic.
Vocea răguşită se manifestă prin îngroşarea şi slăbirea fonaţiei, datorită inflamării
laringelui sau coardelor vocale. Inflamarea laringelui poate fi cauzată de răceală, gripă sau
alte maladii, dar şi de forţarea coardelor vocale şi de dirijarea defectuoasă a aerului din
plămâni spre cavitatea bucală. Pe parcursul tratamentului medical este indicată odihna vocală.
Vocea de “falsetto” la bărbaţi se caracterizează prin persistenţa vocii subţiri din
perioada prepurbetală până la adolescenţă şi chiar până la vârsta adultă. Apare în dezechilibru
sau nedezvoltare glandulară (scurtează coardele vocale), în deficienţa activităţii gonadelor sau
hipofizei (coardele vocale se menţin la lungimea lor pubertară). Poate fi determinată şi de
suprasolicitarea vocii prin cântec (forţarea băiatului tânăr de a cânta soprană în timpul
pubertăţii).De aceea se recomandă ca băieţii, în timpul schimbării vocii, să nu fie forţaţi de a
cânta solo în public, ceea ce implică exerciţii lungi şi obositoare pentru voce.

Modern şi tradiţional în logopedie -

Importanţa folosirii mijloacelor audio-vizuale în intervenția logopedică

Terapia tulburărilor de limbaj este un demers complex şi uneori, în funcţie de tipul

tulburării, îndelungat. Procedeele generale de terapie cuprind gimnastica şi miogimnastica
corpului şi a organelor care participă la realizarea pronunţiei, educarea respiraţiei şi a
echilibrului dintre inspir şi expir, educarea auzului fonematic, educarea personalităţii,
înlăturarea negativismului faţă de vorbire şi a unor tulburări comportamentale. Procedeele
generale sunt completate de procedee specifice fiecărei tulburări de limbaj (Bell, A. M.,
1997). Multe dintre aceste procedee specifice au fost îmbogăţite prin utilizarea tehnologiei
moderne (sisteme computerizate şi audio-vizuale).
Integrarea mijloacelor audio-vizuale în terapia logopedică, îmbogăţirea bazei de
resurse materiale ca suport al învăţării eficiente şi rapide cu noi mijloace de comunicare cum
sunt computerele, cultivă interesele copiilor pentru activitatea terapeutică.
Dintre avantajele utilizării mijloacelor audio-vizuale în raport cu cele clasice amintim
faptul că pot surprinde aspecte care pe altă cale ar fi imposibil sau foarte greu de realizat; pot
separa sau recompune fenomene insesizabile pe altă cale; redau conţinutul cu mare fidelitate,
atât în plan vizual cât şi sonor; permit reluarea rapidă şi ori de câte ori este nevoie a
informaţiei; sunt mai atractive pentru copii prin aspectele inedite redate, cât şi prin modul
estetic de prezentare a informaţiei; menţin mereu copilul în actualitate (Tobolcea, I.,
Danubianu, M. 2010).
Printre argumentele ce susţin utilizarea mijloacelor audio-vizuale în eficientizarea
terapiei logopedice, amintim înregistrările electronice a materialului verbal care asigură :

- „baie de limbă” necesară în deprinderea unei pronunţii corecte;

- autocontrolul greşelilor şi progreselor realizate, punându-l pe copil în situaţia de a se
auzi şi de a se judeca din exterior;
 - eficienţa analizei după şedinţele de terapie a răspunsurilor logopaţilor, pe baza cărora
se poate aprecia cât de eficiente au fost metodele, mijloacele alese pentru atingerea scopului
propus;
- lărgirea orizontului de cunoaştere al copiilor, dezvoltarea gândirii logice, dezvoltarea
afectivităţii şi vorbirii;
- un climat plăcut, destins, atrăgător, o stare de spirit mai bună, dorinţa de succes,
încredere în sine şi în propriile posibilităţi de corectare.( Tobolcea, I., Danubianu, M.,2010)
Integrarea computerului în terapia logopedică alături de metodele clasice contribuie la
atingerea mai rapidă a scopurilor terapeutice:
- formarea deprinderilor corecte de pronunţie,
- dezvoltarea vorbirii în general,
- îmbogăţirea vieţii afectiv-emoţionale,
- stimularea imaginaţiei.
La eficienţa logoterapeutică sporită a programului ce utilizează computerul şi
mijloacele audio-vizuale contribuie interesul deosebit pe care acestea îl trezesc subiecţilor,
captarea atenţiei copiilor de către aceste instrumente, ceea ce facilitează efectul metodelor de
intervenţie logopedică propriu-zisă. De asemenea, ele eficientizează randamentul logopedului
– căutarea planşelor, manipularea lor etc.
Mijloacele audio-vizuale trebuie considerate ca un suport valoros în terapie, fără a
înlocui munca terapeutului. De aceea nu se va abuza sau exagera în utilizarea lor, ci se vor
folosi cu moderaţie, în combinaţie cu mijloacele clasice ale terapiei logopedice. Prin urmare,
trebuie stabilită o strategie psiho-pedagogică clară care să justifice de fiecare dată necesitatea
recurgerii la aceste mijloace moderne (Tobolcea, I., Karner-Huţuleac, A.,2010).
Computerul, tehnologia de vârf al timpurilor noastre, constituie cel mai complex
mijloc care reuneşte într-un tot unitar tehnicile audio-vizuale şi prezintă marele avantaj al
realizării unor programe–soft educaţionale şi instructive cuprinzătoare, care ajută şi
eficientizeazâ foarte mult terapia logopedică (Bishop M., 1999).