SUPORT DE CURS

INTRODUCERE ÎN LOGOPEDIE

NOTE DE CURS REALIZATE DE

CONF.UNIV.DR. TIBERIU DUGHI

LECT.UNIV.DR. MIRELA CIOLAC

1
 CUPRINS

Argument………………………………………………………………..
1. Ce este logopedia…………………………………………………..
2. Structura aparatului fono-articulator……………………………
Vocalele şi consoanele limbii române
3.Examinarea logopedică……………………………………………..
Fişa logopedică………………………………………………………
Examinarea lateralităţii………………………………………………
Examinarea limbajului scris………………………………………….
Examinarea citirii……………………………………………………..
Examinarea auzului fonematic……………………………………….
4. Retardul în apariţia şi dezvoltarea limbajului…………………….
5. Tulburările de voce………………………………………………..
6. Dislalia – definire, cauze, clasificare………………………………..
7. Rotacismul………………………………………………………………
8. Balbismul………………………………………………………………
9. Dizartria………………………………………………………………..
10. Afazia, alalia, mutismul electiv şi autismul……………………………
11. Sindromul dislexo-disgrafic………………………………………….

2
 CE ESTE LOGOPEDIA?

Logopedia, după M. Guţu, se conturează ca o disciplină a ştiinţelor psihopedagogice, care

studiază problemele speciale de natură psihologică, pedagogică, sociologică şi medicală privind
prevenirea şi corectarea tulburărilor de limbaj (Guţu, 1975, p.5).

Logopedia, prin varietatea şi frecvenţa tulburărilor de la nivelul limbajului, vizează toate

categoriile de vârstă (copii, adulţi, bătrâni) la care, în urma unor procese patologice pot să apară unele
tulburări de limbaj – afazie, dizartrie, logonevroze ş.a. – ce vor avea urmări grave asupra personalităţii şi
indirect, vor determina dificultăţi în adaptarea socială.
Pentru a putea fi înţelese mecanismele funcţionării limbajului normal şi ale tulburărilor ce apar în
limbaj, sunt necesare cunoştinţe din domeniul fiziologiei şi al patologiei. În elaborarea unui diagnostic
corect privind stadiul dezvoltării limbajului şi defectele prezente sub aspect manifest sunt necesare
cunoştinţe de fonologie şi fonetică.
Numeroase boli care apar la copiii mici sunt însoţite de anumite tulburări de limbaj care se
manifestă şi printr-o exprimare verbală defectuoasă. Pentru a le putea corecta este necesară cunoaşterea
cauzei apariţiei acestora în vederea utilizării metodei optime.
În unele situaţii, persoanele pot manifesta simptome care să ducă spre o zonă a patologiei
limbajului, dar care, de fapt să fie manifestări izolate, de moment, fără a influenţa calitatea voebirii în
general. Câteva exemple, în acest sens, pot constitui anumite situaţii stresante- spaimă, frică- în care caz,
unele persoane se vor bâlbâi, sau factori nefavorabili- oboseală, hiperexcitabilitate – care pot da naştere
la greşeli în pronunţie sau în scriere. Aceste situaţii nu vor avea semnificaţie defectologică, deoarece
apariţia acestor fenomene este aleatorie şi de cele mai multe ori ele trec neobservate.

3
 STRUCTURA APARATULUI FONO-ARTICULATOR

Înţelegerea mecanismului funcţiei fonatorii corelate cu cea respirator depinde în mare măsură de
cunoaşterea din punct de vedere anatomic a organelor care participă la fonaţie. Căile respiratorii
superioare sunt constituite din:
 Nas – fosele, două cavităţi paralele
 Sinusurile paranazale anexe (maxilare, etmoidale anterioare şi posterioare, frontale şi
sfenoidal) – în vecinătatea foselor nazale şi în strânsă legătură anatomică şi funcţională cu acestea. În
cazul unor tulburări de tipul rinofoniilor, cauza trebuie căutată în diferitele disfuncţii patologice de tipul
proceselor inflamatorii şi alergice ale foselor nazale.De patologia foselor nazale ţine şi permeabilitatea
trompei lui Eustache, care poate determina hipoacuzii temporare sau definitive.
Cavitatea bucală este alcătuită din:
 Arcadele dentare
 Regiunea palatinală
 Limbă
Limita anterioară a cavităţii bucale este realizată de buze şi cea posterioară de istmul faringian
prin care se stabileşte legătura cu buco-faringele.
Porţiunile care au o importanţă deosebită în vorbire sunt: buzele, limba, regiunea palatinală,
arcadele dentare, cavitatea bucală, faringele, laringele, traheea.
1. Buzele – de integritatea acestora depinde emisia unui grup de foneme, fără de care,
inteligibilitatea vorbirii ar avea considerabil de suferit.
2. Limba este alcătuită din mai mulţi muşchi ce permit realizarea a numeroase tipuri de mişcări,
în toate sensurile, cu o importanţă care nu poate fi neglijată, în masticaţie, deglutiţie şi vorbirii.
3. Regiunea palatinală este alcătuită din palatul dur şi palatul moale. Palatul dur este fix şi este
o parte constitutivă a peretelui superior al cavităţii bucale. Palatul moale sau flexibil reprezintă cealaltă
parte a peretelui superior al cavităţii bucale, care prin ridicarea sa în anumite momente, separă naso-
faringele de buco-faringe. Ca şi în cazul celorlalte elemente constitutive ale aparatului fonoarticulator,
această regiune are o mare pondere în realizarea emisiei corecte ale unor foneme. În cazul unor paralizii
sau pareze, apar rinifoniile.

4
 4. Cavitatea bucală are un rol deosebit în în articulaţia fonetică ale unor sunete.
5. Faringele este situat în partea posterioară a foselor nazale, cavităţii bucale şi a coroanei
laringiene. Este format din: naso-feringe, buco-faringe şi laringo-faringe. Tulburările de orice natură a
acestei formaţiuni determină dificultăţi de deglutiţie respiraţie şi fonaţie.
6. Laringele este alcătuit dintr-un schelet cartilaginos, ligamente, membrane, muşchi, vase şi
nervi. Mişcările musculaturii constitutive ale laringelui contribuie la fonaţie şi respiraţie.
7. Traheea este constituită dintr-un schelet fibrocartilaginos şi se bifurcă în bronhiile principale.
Arborele bronhic asigură ventilaţia pulmonară până la canalele alveolare şi alveolele pulmonare
(Păunescu, 1976, p. 69-73).
Alcătuirea, din punct de vedere morfo-funcţional, a aparatului periferic al producerii vorbirii
sonore este următoarea: cavitatea bucală cu limba, buzele, bolta palatină, arcadele dentare. Un rol foarte
important, în generarea sunetelor îl au faringele, laringele, nasul şi traheea.
Vorbirea sonoră are loc numai în timpul expiraţiei dar şi aceasta trebuie să aibă o anumită
intensitate pentru a se produce sonorizarea vocii. Aerul expulzat în timpul fonaţiei parcurge un anumit
traseu – din plămâni, acesta trece prin trahee, prin cavitatea nazală şi cea bucală. Viteza necesară în
procesul fonator este asigurată de muşchii abdominali, intercostali, netezi şi ai arborelui traheo-bronhial
şi diafragma. În cazurile de balbism şi anumite tipuri de dislalii emisiile sonore au loc şi în timpul
inspiraţiei.
Componenta care generează sunetele este constituită din limbă, buze, arcade dentare, bolta
palatină, iar componenta rezonatoare este alcătuită din cavitatea toracică, gura, faringele, cavitatea
nazală şi nazofaringele.
Vocalele au caracteristici armonice şi se formează în laringe. În urma unor cercetări acustice s-a
constatat că vocalele au o durată şi o intensitate sonoră mai mare decât durata consoanelor, din această
cauză, vocalele vor fi mai uşor percepute, din punct de vedere auditiv, decât consoanele. Deoarece, în
limba română , vocalele au o frecvenţă mare, acestea conferă o muzicalitate plăcută. Emisia vocalelor
presupune evacuarea aerului fără ca acesta să întâmpine vreo rezistenţă.(Verza, 1977, p.13, 24, 25).
Vocalele limbii române sunt :
1. După gradul de deschidere a gurii, vocalele se împart în trei grupe:
-închise: i, î, u
-mijlocii: e, ă, o
-deschise: a

5
 2. După locul de articulare al limbii:
-anterioare sau palatale: i, e
-mediale: î, ă, a
-posterioare sau velare: u, o.
3.După participarea buzelor:
-prin rotunjirea buzelor, vocalele posterioare: u, o
-prin nerotunjirea buzelor: anterioare i, e şi mediale î, ă, a.
Locul de formare al consoanelor este cavitatea bucală. În emisia acestora, are loc
închiderea şi deschiderea bruscă a canalului de emisie.

Consoanele sunt sunetele care se produc în diferite puncte ale canalului fonator, în urma
închiderii totale şi a deschiderii bruşte sau a strâmtării acestuia.
Consoanele nesonante sunt reprezentate de sunetele formate în urma deschiderii bruşte sau
îngustării canalului vorbitor, în timpul trecerii curentului de aer.
Consoanele nesonante se clasifică în:
-ocluzive sau explozive
-semiocluzive sau africate
-constrictive sau fricative
1. Închiderea totală a canalului fonator, urmată de o deschidere bruscă, determină explozia
curentului de aer însoţită de anumite zgomote .Consoanele explozive sunt: p, b, t, d, c, g, che, chi,
ghe, ghi.
2. Semiocluziunea iniţială a canalului vorbitor urmată de strâmtare, determină prin
frecarea aerului de pereţii canalului vorbitor strâmtat, un zgomot cu caracteristici specifice.
Sunetele obţinute astfel poartă denumirea de africate sau semiocluzive: ţ, ce, ci, ge, gi
3. Constricţia canalului vorbitor imprimă aerului un zgomot de frecare.Sunetele produse se
numesc constrictive sau fricative: f, v, s, z, ş, j, h.
Consoanele pot fi clasificate după locul de articulare:
-bilabiale: p, b
-dentale-alveolare: t, d
-velare: ce, ci, ge, gi (prepalatale), che, chi, ghe, ghi (palatale)
-semiocluzive dentale-alveolare: ţ

6
 -semiocluzive prepalatale: ce, ci, ge, gi.
Clasificarea consoanelor după vibrarea sau nevibrarea coardelor vocale: consoane surde şi
consoane sonore.
1.Consoanele nesonante pot fi consoane surde şi consoane sonore.Consoanele sonore sunt
însoţite de vibrarea coardelor vocale datorită închiderii glotei, ca pentru emisia vocii. Perechi de
consoane omorganice, prima surdă a doua sonoră: p-b, t-d, c-g, che-ghe, chi-ghi, ce-ge, ci-gi, f-v, s-
z, ş-j.
2.Consoanele sonante se caracterizează prin zgomote produse de explozia sau frecarea
aerului: m, n, l, şi r. Curentul fonator trece liber prin nas în timpul emisiei consoanelor m şi n, se
scurge prin părţile laterale ale gurii la emiterea consoanei l, şi iese afară prin scurte intermitenţe
în emiterea consoanei r (Manolache, 1980, p. 63-65).

EXAMINAREA LOGOPEDICĂ

După M. Guţu, examinarea logopedică trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

1. Să fie complexă – analiza tuturor aspectelor limbajului – fonetic, lexical, gramatical,
semantic, scris, citit (acolo unde este cazul).
2. Să fie sistematică: - analiza limbajului să facă referiri atât la componentele afectate cât
şi la posibilele interacţiuni pe care le-ar putea avea cu alte structuri ale limbajului şi personalităţii,
în general.
3. Să identifice factorii care au intervenit de la apariţia tulburării de limbaj până la stadiul
său actual; prin acest proces va fi posibilă desprinderea consecinţelor deficienţei primare asupra
întregului psihism.
În demersul care precede diagnosticul logopedic şi intervenţia terapeutică, este necesară
realizarea unor investigaţii, care să permită găsirea unor soluţii psihopedagogice optime, în
vederea reeducării limbajului. Sistematizarea acestei activităţi se face prin intermediul unei fişe
logopedice în care sunt consemnate datele ce se obţin ca urmare a investigaţiilor specifice. Lipsa
unei fişe de examinare îl pune pe logoped în situaţia de a nu beneficia de informaţii complete, iar
diagnosticul va fi pus pe baza unor informaţii lacunare.

7
 Completarea fişei logopedice presupune, în primul rând, obţinerea datelor anamnestice,
care pot oferi date importante despre posibile influenţe cauzate de anumiţi factori genetici,
somatici, psihogeni sau de mediu asupra limbajului.
Conţinutul fişei logopedice ar trebui să cuprindă următoarele informaţii:
1. Data întocmirii
2. Numele şi prenumele (celui în cauză)
3. Data, locul naşterii
4. Informaţii despre părinţi, fraţi (familie, în general): structura familiei, al câtelea
copil este, starea de sănătate a părinţilor, persoane cu tulburări de limbaj în familie, lateralitatea
membrilor familiei)
5. Condiţiile materiale, igienice, educative ale familiei
6. Cum a decurs sarcina, naşterea, nota APGAR
7. Evoluţia, în general, a copilului până în momentul prezent (alimentaţia,
motricitatea, deprinderi igienico-sanitare - dresajul sfincterian)
8. Tulburări psihice
9. Evoluţia vorbirii
10. Însuşirea scrierii şi citirii
11. Momentul apariţiei tulburării de limbaj
12. Conformaţia cavităţii bucale
13. Motricitatea: mimico-facială, linguală, labială, a vălului palatin
14. Respiraţia: diferenţierea dintre respiraţia orală şi cea nazală
15. Funcţia auditivă: acuitatea auditivă, capacitatea de diferenţiere fonematică, auzul
fonematic
16. Intensitatea şi claritatea vocii
17. Pronunţia sunetelor şi cuvintelor
18. Ritmul şi fluenţa vorbirii
19. Scrierea şi citirea (acolo unde este cazul)
20. Diagnosticul tulburărilor de limbaj (vorbire, scris, citit)
Numele examinatorului:………………………………………

8
 Conţinutul unei fişe logopedice poate fi modificat sensibil prin anumite adăugiri sau prin
eliminarea unor puncte, în funcţie de cerinţele sau nevoile care apar la nivel individual (cu privire
la persoanele cărora li se întocmeşte sişa logopedică).
Examinarea lateralităţii, în practica logopedică, are o mare importanţă, deoarece frecvenţa
apariţiei tulburărilor de limbaj la stângaci şi la cei cu lateralitate nearmonioasă, este mai mare
decât la ceilalţi.
Verificarea lateralităţii se face prin aplicarea unor probe de lateralitate pentru mână,
picior, ochi şi urechi. Efectuarea probelor trebuie să nu deconspire scopul urmărit. La copii,
concentrarea atenţiei trebuie să se facă asupra jocului sau a acţiunii şi nu asupra modului de
efectuare, iar pentru ca probele de lateralitate să prezinte valabilitate maximă, acestea vor trebui
repetate de câteva ori.
M. Guţu propune câteva probe uzuale pentru determinarea lateralităţii:
1. Lateralitatea mâinilor:
 Închiderea palmelor cu ochi închişi, urmărindu-se policele deasupra, care indică
mâna conducătoare
 Aplaudatul, urmărinde-se mâna deasupra, care este mai puternică şi mai activă
 Înţeparea unui carton cu un ac, în mod alternativ, mai întâi cu o mână, apoi cu
cealaltă. Se notează câte înţepături se realizează într-un interval de 10 secunde
 Introducerea aţei în ac, urmărindu-se mâna cu care se introduce aţa
 Desenarea concomitentă, cu ambele mâini: cu una un patrulater, iar cu cealaltă un
cerc. Mâna conducătoare are o influenţă inductivă, determinând o execuţie asemănătoare
celeilalte mâini
2. Lateralitatea picioarelor:
 Împingerea unui obiect cu fiecare picior separat de-a lungul unei linii marcate,
urmărindu-se numărul devierilor
 Şotronul – săritul într-un picior, urmărindu-se alegerea iniţială a piciorului,
timpul cât rezistă sarcinii şi frecvenţa schimbării picioarelor
 Proba primului picior introdus în pantalon
 Şutatul în minge – mingea este eşezată la mijloc pentru a nu influenţa alegerea
piciorului
3. Lateralitatea ochilor:

9
  Să privească printr-un carton care are un orificiu la mijloc
 Ochirea cu un pistol jucărie
 Privirea printr-un tub

Deseori, în practică întâlnim cazuri când, părinţii apelează la serviciile unui logoped,
deoarece constată, fie că limbajul copilului lor nu este suficient de bine dezvoltat comparativ cu
vârsta cronologică a acestuia, fie că, atât limbajul scris cât şi cel vorbit prezintă lacune, respectiv
inversiuni sau confuzii între foneme. În unele situaţii cauzele acestor tulburări sunt diferitele
deficienţe ale auzului, despre care părinţii nu au ştiut.
Identificarea unor posibile tulburări de auz presupune o examinare a auzului. Prin aceasta,
se clarifică în ce măsură influenţează sau nu o posibilă deficienţă de auz, tulburările de limbaj
existente.
Respectarea unor reguli este esenţială, în examinarea auzului:
- copilul nu trebuie să ştie că este examinat
- mama nu îi va atrage atenţia în nici un fel asupra a ceea ce se va întâmpla
- în încăpere va fi linişte
- atenţia copilului trebuie să rămână concentrată asupra sarcinii pe care urmează să o
efectueze
Logopedul are posibilitatea de a verifica auzul copilului prin acumetrie fonică: astfel, logopedul
va pronunţa cuvinte echilibrate fonetic şi acustic (tonalitate gravă-hal, ou, bal, gol, cor-se percepe în
şoaptă de la 5 m; tonalitate mixtă-mac dar hamal, măgar, gem-în şoaptă de la 10 m; tonalitate acută-
etate, circ, şosete, tăiţei, arici-se percep în şoaptă de la 20 m) la diferite distanţe de pavilionul urechii (5,
4, 3, 2, 1, 0,5 m) cu intensitate variabilă (voce tare, medie, şoaptă). În cazul când încăperea nu permite,
datorită dimensiunilor reduse, realizarea examinării auzului prin acumetrie fonică, logopedul va sta cu
spatele la copilul examinat în timp ce va pronunţa cuvintele, ceea ce are ca efect dublarea distanţei.
Interpretarea rezultatelor se face în funcţie de următoarele criterii: copilul cu auz normal aude şi
reproduce cuvintele pronunţate în şoaptă de la distanţa de 6-7 m de pavilionul urechii. Cel cu o uşoară
deficienţă de auz aude o conversaţie de la 6-8 m de pavilionul urechii, iar cea şoptită, de la 3 m. Distanţa
de audiţie se micşorează cu cât deficienţa de auz este mai mare. În cazul în care capacitatea de a percepe
vorbirea în şoaptă de la o distanţă mai mică de 1 m nu se manifestă, este vorba despre o scădere
semnificativă a potenţialului auditiv.

10
 O examinare minuţioasă a auzului va fi posibilă prin măsurarea acestuia (audiometrie) de către
persoane specializate (audiologi), utilizând aparatura adecvată.
Verificarea limbajului scris
La copiii care manifestă retard în dezvoltarea vorbirii şi defecte de pronunţie trebuie examinat
modul în care şi-au însuşit scrierea şi citirea. De cele mai multe ori, vor apare disfuncţii de tip dislexic-
disgrafic, la copiii cu dislalii nerezolvate.
Identificarea tulburărilor la nivelul scrierii se va realiza prin probe de scriere spontană,
dictare şi copiere pentru a se evidenţia natura tulburărilor ( de percepţie, memorie vizuală,
orientare spaţială, memorie auditivă). Materialele folosite în examinarea scrisă, vor fi în
concordanţă cu cerinţele nivelului de şcolarizare la care se găseşte copilul.
Examinarea citirii
Aceasta se realizează, în prima fază, printr-o probă de recunoaştere a literelor ; etapa următoare
constă în verificarea citirii silabelor, urmată de citirea cuvintelor. Se începe cu cuvinte scurte şi simple,
urmând ca, trptat, gradul de complexitate al cuvintelor să sporească progresiv. Etapa finală este
reprezentată de lecturarea unui text de dificultate obişnuită, asemănător cu textele întâlnite în clasă,
atenţia fiind îndreptată spre unele probleme care apar în legarea silabelor, înlocuirea unor litere,
înţelegerea semnificaţiei textului citit.
Stabilirea diagnosticului de dislexico-disgrafie este necesară investigarea privind
dezvoltarea schemei corporale, orientarea spaţială, lateralitatea, auz fonematic. Proba de
verificare a schemei corporale poate consta în recunoaşterea mâinii stângi şi a celei drepte,
indicarea părţilor corpului, să alcătuiască un desen care să reprezinte un om cu toate părţile
componente ale corpului său (Guţu, 1975, p.101-106, 111-114).
Auzul fonematic
Tulburările de auz fonematic sunt reprezentate de incapacitatea de diferenţiere precisă a
sunetelor.
După Stănică şi Vrăşmaş, auzul fonematic este o particularitate a auzului uman prin care
sunetele vorbirii sunt percepute ca elemente semantice sau foneme. Tulburările auzului fonematic
se referă la lipsa de maturizare a acestei particularităţi şi la lipsa de exersare a laturii expresive a
limbajului verbal. (Stănică, Vrăşmaş, p.43, 1994).
Tulburările de vorbire au cauze diferite şi de aceea trebuie tratate în funcţie de cauzele care
le determină. Tulburările auzului fonematic se manifestă asemănător dislaliilor. În cazul dislaliilor,

11
incapacitatea emisiei anumitor foneme este dată de incapacitatea motrică necesară emisiei corecte
a sunetelor.
În cazul tulburărilor de auz fonematic, dificultăţile de pronunţie nu se găsesc în organele de
articulaţie. Înainte de a ajunge să le rostească, copiii aud sunetele de foarte multe ori. În
încercarea de a le pronunţa, copilul va asculta modelul după care, prin imitaţie, îl va reproduce.
Demersul reproducerii presupune ascultarea modelului şi compararea acestuia cu forma emisă (de
către copil). Pe baza autocontrolului auditiv se produce o legătură inversă de la efectul acustic
spre dirijarea mişcărilor de articulaţie a sunetelor. Ulterior se formează deprinderea de a vorbi
conform cu modelele externe.
La copii, la care maturizarea proceselor neurologice este mai lentă, în perioada însuşirii
sistemului fonetic al vorbirii, apar frecvent tulburări în pronunţia anumitor sunete.
Copiii cu tulburări de auz fonematic prezintă o întârziere în dezvoltarea percepţiei şi
discriminării auditive şi dacă aceştia nu sunt ajutaţi să-şi corecteze emisia greşită a fonemelor cât
mai repede, se vor obişnui cu forma eronată. Corectarea, cu cât este realizată mai repede, cu atât
efortul necesar acesteia este mai mic. Dacă se ajunge în şcoală cu această tulburare, copilului îi va
fi foarte dificil să înveţe forma corectă a anumitor cuvinte după care va trebui să înlocuiască
aspectele defectuoase din limbaj cu cele corecte.
Obiectivele educării auzului fonematic sunt:
 formarea capacităţii de diferenţiere fonematică prin distingerea şi discriminarea
sunetelor şi cuvintelor
 formarea percepţiei fonematice corecte
 analiza fonematică acustică, ce poate facilita trecerea de la frază, propoziţie, la
cuvânt, silabă şi sunet
 educarea pronunţiei ritmice
 educarea pronunţiei melodice (Stănică, Vrăşmaş, p.43, 1994).
În educarea auzului fonematic este foarte importantă realizarea analizei sunetului şi
exersarea acestuia atât singur cât şi în cuvinte.
Diferenţierea consoanelor surde de cele sonore
Aceasta se va realiza exersând comparativ, diferite silabe:
 ta –da; te – de; ti – di; to – do; tu – du
 at – ad; et – ed; it – id; ot – od; ut – ud

12
 ata – ada; ete – ede; iti – idi; oto – odo; utu – udu
 tata – dada; tete – dede; titi – didi; toto – dodo; tutu – dudu
Cuvinte paronime:
s-z p–b f–v ş-j
sale – zale pompă – bombă fată – vată şir - jir
sare – zare pere – bere filă – vilă şoc - joc
sac – zac pară – bară fii – vii şapcă - japcă
pasă – pază poală – boală far – var şură - jură
groasă – groază pun – bun facă – vacă prăşit - prăjit
oase – oaze prună – brună foi – voi şale - jale
seamă – zeamă pile – bile fin – vin prăşitură - prăjitură
ser – zer alpine – albine fină -vină
seu – zeu parcă – barcă fază - vază
vase – vaze pază – bază
rasă – rază pată - bată

c–g t–d
caz – gaz tună - dună
cară – gară tata - data
cocoşi – gogoşi tac - dac
coală – goală toamnă - doamnă
coarne – goarne topor - dobor
când – gând vată - vadă
stâncă – stângă clătite - clădite
luncă – lungă trepte - drepte
fac – fag lată - ladă
creier – greier vatră - vadră
când – gând pot - pod
cură – gură spate - spade
crai – grai roată - roade

13
 RETARDUL ÎN APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA LIMBAJULUI

Retardul de limbaj este un blocaj al ritmului evoluţiei, care se abate de la normal (Stănică,
Vrăşmaş, p. 71, 1994).
Întârzierea în apariţia şi dezvoltarea limbajului apare în cazul când copiii, până la vârsta
de 3 ani reuşesc să achiziţioneze un număr mic de cuvinte, pe care le rostesc defectuos, la care se
adaugă incapacitatea alcătuirii propoziţiilor.
Această tulburare apare ca urmare a mai multor cauze:
 ritm încetinit de maturare neuro- şi psiho-fiziologică, cu origini în anumite afecţiuni
somatice
 ritm propriu de maturizare, cu substrat ereditar de maturizare (întâlnit în special
în cazul băieţilor) (Păunescu, p.254, 1976).
O altă cauză care poate sta la originea retardului în apariţia şi dezvoltarea vorbirii poate fi
situaţia în care copilul este neglijat de către familie, din punct de vedere educaţional şi afectiv, din
lipsa de timp sau informare a părinţilor. În prezent, părinţii au tendinţa să aloce din ce în ce mai
puţin timp educaţiei copiilor lor, ceea ce duce la creşterea numărului de copii care manifestă
diverse tipuri de tulburări de limbaj.
Simptomele care indică o posibilă întârziere, cu privire la achiziţia limbajului sunt:
 primele cuvinte apar după vârsta de 2 – 2 ani şi jumătate
 numărul de cuvinte din vocabulareul activ nu depăşaşte 20 – 30 de cuvinte
 consoanele cu un grad înalt de dificultate sunt omise sau înlocuite cu consoane mai
uşor de pronunţat
 diftongii sunt reduşi la o vocală
 vocalele sunt prezente
 copiii se sflă în imposibilitatea de a face propoziţii
 deseori, cuvintele înlocuiesc propoziţia
Recuperarea tulburărilor de limbaj ca urmare a întârzierii debutului sau dezvoltării
acestuia, dacă se începe în timp util, se realizează în timp scurt şi cu rezultate foarte bune. Terapia

14
logopedică trebuie începută cât mai de timpuriu pentru ca efectele nedezvoltării optime a
limbajului să nu se prelungească spre începutul şcolarităţii. În acest sens, o contribuţie esenţială o
vor avea părinţii, care vor continua activitatea începută de către logoped, sub directa lui
supervizare.
Prelungirea nedezvoltării optime a limbajului până la intrarea în şcoală se manifestă prin:
 dificultăţi de diferenţiere a sunetelor în cuvinte
 probleme în cazul trecerii din vocabularul pasiv în cel activ
 incapacitatea surprinderii unităţii fonetice şi grafice a sunetelor, literelor şi
cuvintelor
 greutăţi în utilizarea cuvintelor cu grad mai mare de abstractizare
 dificultăţi în alcătuirea propoziţiilor, iar frazele au o lungime şi structură limitate,
subordonarea propotiţiilor nu apare
 greşeli în utilizarea pluralului şi singularului
 utilizări excesive ale ale substantivelor şi verbelor în naraţiuni
 adjectivele şi adverbele apar extrem de rar în vorbire
 apariţia cuvintelor parazitare şi repetărilor
 întrebuinţarea nepotrivită sau neglijarea liantelor gramaticale ( Stănică, Vrăşmaş, p.
72, 1994).
Programul de recuperare presupune o strânsă colaborare cu părinţii şi
educatorii/învăţătorii şi vizează mai multe aspecte:
- obţinerea unei colaborări bazate pe încredere cu copilul în cauză (atât faţă de
logoped cât şi faţă de familie şi educatoare); în urma unor discuţii, se va căuta obţinerea unei
motivaţii pozitive, vizavi de dorinţa de a învăţa să comunice verbal cu ceilalţi, cât mai corect
- recăpătarea unui echilibru afectiv al copilului asociat cu recîştigarea încrederii în
forţele proprii ale acestuia
- ameliorarea relaţiilor copilului, pe plan social
- antrenarea copilului în activităţi care să stimuleze dezvoltarea vocabularului, prin
diverse jocuri, folosind imagini vizuale
- stimulare verbală permanentă din partea părinţilor
- materialul verbal folosit va fi adaptat nivelului de înţelegere al copilului

15
 Logopedul va adapta exerciţiile specifice ameliorării retardului în dezvoltarea limbajului în
funcţie de particularităţile fiecărui copil separat. Ia tă câteva repere în acest sens:
- exerciţii pentru stimularea respiraţiei
- gimnastica aparatului fono-articulator
- emisia diferitelor onomatopee: sâsâitul şarpelui, zgomotul tractorului, şuieratul
vântului, bâzâitul albinei etc)
- exerciţii pentru dezvoltarea auzului fonematic
- exersarea unor silabe
- repetarea unor cuvinte, la început monosilabice, ulterior, alcătuite din mai multe silabe,
mărind progresiv gradul de dificultate al acestora
- denumirea unor imagini, obiecte
- alcătuirea unor propoziţii pe baza obiectelor din imagine
- răspunsul la întrebări în propoziţie
- naraţiune liberă
Programul de stimulare a vorbirii dipă sistem Portaje presupune:
 repetarea sunetelor auzite
 repetarea silabelor de două, trei ori
 repetarea a două silabe diferite în jocul vocal
 denumirea unui obiect sau a unei persoane printr+un cuvânt
 indicarea sau aducerea unor obiecte la cerere
 executarea unor comenzi simple
 indicarea părţilor corpului din schema corporală
 spunerea propriului nume, la cerere
 răspunsul la întrebarea “ce-i asta?” denumind obiectul
 numirea a 4 jucării
 numirea animalelor cu onomatopee
 manifestarea dorinţei de a mânca, verbal, la vederea acesteia
 răspunsul prin “da” sau “nu” la întrebări simple
 combinarea substantivelor cu adjective
 asocierea substantivelor cu verbele în propoziţii simple

16
  utilizarea adverbelor aici, acolo, afară
 combinarea a două cuvinte ce exprimă posesia (mama, caietul)
 utilizarea lui “nu” în vorbirea spontană
 răspunsul la întrebarea “ce face”pentru activităţi simple cu ajutorul imaginilor
 răspunsul la întrebarea “unde”
 utilizarea corectă a pluralului prin manipularea mai multor obiecte atunci când aceasta i se
cere
 utilizarea formelor pluralului
 folosirea pronumelui personal “eu”
 întrebuinţarea câtorva verbe la trecut
 prezenţa, în vorbirea sa, a întrebării “de ce”
 folosirea corectă a: eu, mie, a mea
 întrebuinţarea unor noţiuni integratoare: jucării, animale, păsări
 utilizarea corectă a noţiunilor închis, deschis
 alcătuirea de propoziţii interogative
 ascultarea, cu atenţie, a unei povestiri, timp de 5 minute
 executarea a două comenzi necorelate
 formularea unor acţiuni viitoare cu: “trebuie să…”, “vreau să…”
 relatarea a două întâmplări în ordine temporală
 indicarea, la cerere, a părţii de sus, respectiv, a părţii de jos a obiectelor
 detectarea absurdităţilor dintr-o imagine
 utilizarea cuvintelor: soră, frate
 completarea cuvintelor lipsă dinperechi de analogii opuse: vara e cald, iarna e frig sau tata e
bărbat, mama e...
 relatarea unor poveşti cunoscute, fără ajutorul imaginilor
 alegerea unui obiect care nu face parte dintr-o clasă
 utilizarea de propoziţii circumstanţiale cauzale
 să-şi spună corect numele şi adresa la care locuieşte
 indicarea: celui mai mare, celui mai mic; celor mai mulţi, celor mai puţini

17
  ordonarea imaginilor dintr-o poveste ascultată
 definirea cuvintelor
 enunţul unor perechi de antonime
 capacitatea de a răspunde la întrebarea:”ce se întâmplă dacă…”
 folosirea corectă a cuvintelor ieri şi mâine
 solicitarea de lămuriri vizavi de cuvinte necunoscute (Stănică, Vrăşmaş, p.76, 77, 1994).

TULBURĂRILE DE VOCE

Tulburările de voce “cuprind distorsiunile spectrului sonor, care se referă la intensitatea,

înălţimea, timbrul şi rezonanţa sunetului” ( Stănică, p. 203, 1994).
“Sunt considerate ca tulburări de voce toate acele distorsionări ale amplitudinii, frecvenţei,
timbrului şi rezonanţei vocale ce devin stabile şi afectează negativ existenţa cotidiană a
individului” ( Buică, pa. 302, 2004).
Acestea pot avea cauze organice congenitale sau dobândite:
 malformaţii ale componentelor aparatului fono-articulator
- palat moale, absent, paralizat
- deformări ale limbii
- deviaţii de sept
- deformări ale arcadelor dentare, mandibulei
- inflamaţii laringiene
- rinite cronice
- asimetria laringelui
- defecte ale coardelor vocale
Cauzele funcţionale sunt:
- hipotonie a vălului palatin
- paralizii ale coardelor vocale, muşchilor laringelui
- asimetria laringelui
- vibraţii ale falselor coarde vocale
- forţarea vocii în intensitate şi înălţime
- ca fenomen secundar în hipoacuzii grave

18
 Cuze psihogene:
- stare emoţională deosebită
- şoc psihic
- forţarea vocii prin imitarea vocii altora într-un registru impropriu persoanei în cauză
- anumite boli psihice

Tulburările de voce pot fi clasificate, după Stănică şi Buică astfel:

1. Afonia – caracterizată prin pierderea totală a vocii datorită unor leziuni la nivelul
laringelui
2. Fonastenia – este o tulburare care are ca şi cauze suprasolicitarea şi utilizarea
greşită a vocii; se manifestă prin slăbirea sau dispariţia temporară a vocii
3. Mutaţia patologică a vocii
- vocea de cap – este o voce neplăcută pentru cei din jur, registru înalt
- apare mai ales la copiii cu hipoacuzie gravă
- vocea gravă – cu tonalitate sumbră, gravă
4. Vocea oscilantă – de falset, apare datorită schimbării alternative a frecvenţei grave cu
cea înaltă
5. Vocea nazalizată – constă în evacuarea unei părţi din aerul din timpul expiraţiei, pe nas,
în loc ca acesta să fie eliminat, în totalitate, pe gură ; aceasta alterează calitatea vorbirii
6. Vocea inspirată este subţire şi lipsită de variaţie, iar vocalele deschise nu se aud; este
caracteruzată printr-un zgomot al laringelui ce apare datorită aerului inspirat în momentul în
care coardele vocale sunt apropiate între ele
7. Vocea răguşită – este caracterizată printr-o îngroşare şi slăbire a emisiei sunetelor
datorate unei inflamaţii a laringelui sau coardelor vocale datorate unei răceli sau de forţarea
coardelor vocale.

DISLALIA

19
 Deficienţele care sunt determinate de incapacitatea de a articula corect anumite foneme în
vorbirea spontană şi în reproducerea după model a cuvintelor şi silabelor reprezintă grupa
dislaliei (Guţu, p. 115, 1975).
“Dislalia este tulburarea de pronunţie (de articulare) provocată de afecţiuni organice sau
funcţionale ale organelor periferice ale vorbirii şi care constă în imposibilitatea emiterii corecte a
unuia sau mai multor sunete (combinaţii de sunete)” (Stănică, Vrăşmaş, p.78, 1994).
“Se înţelege prin dislalie, incapacitatea de a emite anumite foneme, manifestată permanent,
în orice împrejurare, atât în vorbirea spontană, cât şi în cea repetată, în cuvinte, silabe sau în
încercarea de a emite îzolat fonemul în cauză” (Păunescu, p. 254, 1976).
Aceste tulburări ale pronunţiei unuia sau a mai multor foneme afectează doar aspectul
fonetic al vorbirii, nu şi capacitatea de înţelegere şi exprimare.
În unele cazuri, dislalia apare ca o tulburare izolată. Există situaţii când aceasta este
asociată cu alte tulburări, cum ar fi balbismul. Apariţia acestuia este generată de atenţia excesivă
a copilului asupra defectului de tip dislalic, asupra pronunţiei defectuoase a anumitor foneme. În
acest caz, va fi tratat mai întâi balbismul, iar ulterior se va începe terapia specifică dislaliei.
Perioada de vârstă de până la 3 ani este caracterizată printr-o vorbire defectuoasă. În acest
interval, copilul traversează etapele învăţării limbajului, iar calitatea vorbirii, de cele mai multe
ori, este defectuoasă. Nu putem vorbi despre o dislalie veritabilă. Tulburările aferente perioadei de
până la 3 ani formează grupa dislaliilor fiziologice.
În situaţia în care tulburările se menţin peste vârsta de 3,5 – 4 ani, se poate vorbi despre
dislalia defectologică, cea care necesită terapie logopedică.
Menţinerea defectelor de pronunţie este determinată, în numeroase cazuri, de condiţiile
psiho – sociale în care trăieşte copilul:
 model greşit de vorbire al adultului, pe care copilul, prin imitaţie, şi-l însuşeşte
 bilingvismul
 stimulare insuficientă a vorbirii copilului, neglijarea sa de către părinţi
 atenţia insuficientă acordată modelului auditiv referitor atât la vorbirea celor din
jur cât şi la cea proprie
 memorie auditivă deficitară

20
 Anumite comportamente nocive ale copilului pot afecta considerabil calitatea vorbirii
acestuia (suptul degetelor, buzelor) prin deformarea cavităţii bucale ce afectează calitatea
articulării sunetelor.
În cele ce urmează, iată câteva criterii de clasificare a dislaliilor (Stănică, Vrăşmaş, 1994, p.
79 – 80):
1. După modul de afectare al aparatului fono-articulator:
 dislalia organică cauzată de diferite defecte ale maxilarelor, dinţilor, limbii şi boltei
palatine
 dislalia funcţională determinată de atrofia sau neexersarea muşchiului limbii,
buzelor, vălului palatin, traseu greşit al curentului de aer expirat, tulburări ale auzului fonematic
2. După numărul de sunete alterate:
 dislalie simplă – este afectat un sunet
 dislalie generală sau complexă – sunt afectate mai multe sunete
3. După întinderea şi structurarea fonemului afectat:
 dislalia sunetelor - dislalia prin omisiune de sunete
- dislalia prin alterare
- dislalia prin înlocuire de sunete (paralalia) – în locul sunetului
corect se pronunţă un alt sunet
 dislalia silabelor
4. După sunetele afectate:
 betacism şi parabetacism – afectarea sunetului b
 capacism şi paracapacism – sunetul c este deficitar
 deltacism şi paradeltacism – sunt afectate t, d
 fatacism şi parafitacism – este deficitar sunetul f
 gamacism şi paragamacism – g este deficitar
 mutacism şi paramutacism – m este sunetul afectat
 rotacism şi pararotacism – sunetul r afectat
 sigmatism şi parasigmatism – sunetele care sunt emise deficitar sunt: s, ş, z, ţ, j, ci,
ce
 hapacism şi parahapacism – deficit al sunetului h

21
  jotacism şi parajotacism – afectarea sunetului j
 nutacism şi paranutacism – afectarea sunetului n
 pitacism şi parapitacism – p
 tetacism şi paratetacism – t
 vitacism şi paravitacism – v
 zitacism şi parazitacism – z
5. După numărul fonemelor afectate
 monomorfe – este afectat un singur sunet
 polimorfe – sunt afectate mai multe sunete
6. După locul unde se formează fonemele – dislalia labialelor, dentalelor, lingualelor etc.
7. După locul unde se produce sigmatismul şi rotacismul
 sigmatismul interdental – poziţionarea limbii este între dinţi, iar fluxul de aer iese
din cavitatea bucală, prin spaţiul dintre vârful limbii şi incisivii superiori
 sigmatism lateral – aerul se scurge prin părţile laterale – sigmatismul bilateral,
lateral stâng, lateral drept
 sigmatismul strident – articulare prea sonoră a siflantelor; prezintă rezonanţă
fluierată
 dislalia sforăitoare labio – dentală – labiodentalele sunt pronunţate strident
 sigmatismul nazal – are loc nazalizarea sunetelor
 rotacismul lingual lateral – emisia sunetului r se produce prin vibrarea uneia dintre
laturile limbii
 rotacism velar – sunetul r este produs prin vibrarea vălului
 rotacism uvular – prin vibrarea luetei (omuşorului)
 rotacism ligual dorsal – apropierea părţii dorsale ale limbii de palatul tare
determină vibraţia
 rotacism faringian – vibrează peretele faringian
 rotacism bilabial – prin vibrarea buzelor
 rotacism bilateral lingual – vibrează ambele părţi ale limbii.
În diagnosticarea unei posibile dislalii trebuie luate în considerare câteva aspecte foarte
impotante:

22
  structura şi funcţionarea organelor fono-articulatorii (cavitatea bucală cu toate
părţile componente). În cazul verificării mobilităţii aparatului fono-ariculator, se pot efectua
câteva exerciţii pentru a se constata flexibilitatea componentelor cavităţii bucale: deschiderea şi
închiderea gurii, mişcări de rotaţie, în ambele sensuri, ale limbii, componentele ei – limba, dinţii,
palatul dur şi vălul palatin, buzele, maxilarele)
 modul de pronunţare al fonemelor cât şi inteligibilitatea vorbirii, în general – aici
se aplică o serie de probe care să contribuie la evidenţierea exactă a tulburărilor de vorbire
existente. I se cere copilului să numească câteva obiecte din imagini, care să cuprindă toate
sunetele. Dacă se constată o anumită deficienţă a unuia sau a mai mai multor sunete, se va
continua investigarea prin plasarea sunetelot deficitare în diferite poziţii în cuvânt: la început,
mijloc şi sfârşit.
Diagnosticul se va face pe baza vorbirii reflectate şi libere. În cadrul examinării vorbirii
libere, copilului i se va cere să denumeasca, după imagini, obiecte, fenomene, culori, momente ale
zilei, părţile corpului, mijloace de transport etc.). Examinarea vorbirii reflectate are loc pri
repetarea, după modelul oferit de examinator, al anumitor silabe, cuvinte care să conţină acele
sunete care se constată că sunt deficitare, în diferite poziţii, în cadrul cuvintelor.
Iată câteva cuvinte care pot contribui la examinarea logopedică şi determinarea
tulburărilor de tip dislalic (poziţionarea fonemelor învestigate va fi la începutul, mijlocul şi
sfârşitul cuvântului):
A – apă, mal, cana E – elan, cinema, ţine
I – inima, Irina, noi O – oală, polonic, vino
U – ulei, fugă, Nelu Ă – ăla, pălărie, pană
Î – închis, pânză P – pată, lopată, cap
B- bal, baladă, rob M – mână, cameră, rom
F – fată, cafea, pămătuf V – viaţă, covor, mov
S – sat, case, urs Z – ziuă, mozaic, roz
Ţ – ţară, reţetă, colţ D – dulce, rodie, pod
N – nas, mână, lan L – lapte, cale, pilă
R – raţă, perete, par Ş – şină, duşumea, coş
J – joc, pijama, etaj Ce – cenuşă, seceră, rece
Ci – cină, picior, papuci Ge – gem, mărgele, minge

23
Gi – girafă, pagină, gemeni C – cal, acasă, loc
G – guler, măgar, trag H – han, pahar, ah
În continuare, pentru o investigare mai aprofundată a prezenţei sunetului “r”, se vor utiliza
cuvinte în care sunetul “r” este precedat de consoane: prag, praf, preţ, presă, brad, braţ, brutar
bretele, trei, tren, trupă, trudă, drag, drum, cadru, adresă, frâu, fructe, frumos, frig, vrabie, vrajă
vreme, crap, cramă, cretă, crede, grai grad, grijă, groapă, spre, sprint, aspru, scrie, strugure, mistrie,
castraveţi.
Programul terapeutic al dislaliilor este constituit dintr-o etapă comună şi una specifică
fiecărui deficit. Din cadrul programului terapeutic comun fac parte exerciţiile de stimulare a
aparatului fono-articulator şi educarea respiraţiei:
 gimnastica facială
- umflarea alternativă a obrajilor, umflarea şi retragerea simultană a obrajilor
- imitarea râsului, surâsului
- încreţirea, descreţirea feţei
 gimnastica labială
- întinderea buzelor
- rotunjirea buzelor
- dispunerea buzelor în formă de pâlnie
- vibrarea buzelor
- acoperirea unei buze cu cealaltă, alternativ
 gimnastică linguală
- scoaterea şi retragerea limbii din cavitatea bucală
- atingerea alternativă a comisurilor buzelor cu vârful limbii
- imitarea tropăitului calului
- ştergerea dinţilor cu limba pe interior şi exterior
- mişcări de atingere a palatului cu limba
- imitarea plescăitului
- mişcări de lovire, cu vârful limbii, a dinţilor superiori
- mişcări de rotaţie, în ambele sensuri, ale limbii
 gimnastică mandibulară
- mişcări spre dreapta şi spre stânga a mandibulei

24
 - ridicarea şi coborârea ritmică a mandibulei
- imitarea rumegatului animalelor
- mişcări de înainte şi înapoi a mandibulei
 gimnastică velopalatină
- imitarea tusei, căscatului
- mişcări de deglutiţie
Exerciţiile mai sus ilustrate se aplică în cazul tuturor defectelor de vorbire. Pe măsură ce
terapia avansează, programul terapeutic va căpăta specificitatea nacesară corectării sunetelor
care sunt deficitare.
Cele mai frecvente tulburări, de la nivelul limbajului expresiv, vizează următoarele sunete:
r (rotacism, pararotacism), s, z, ţ, ş, j, ce, ci, (sigmatism şi parasigmatism), l (lambdagism,
paralambdagism).

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE ALE SIFLANTELOR - SIGMATISMUL

După Guţu, sigmatismul se împarte în două forme distincte: sigmatism oral (poziţia
defectuoasă a limbii) şi sigmatism nazal (poziţia incorectă a vălului palatin). Sigmatismul oral are
mai multe forme:
1. Sigmatismul interdental – este caracterizat de pronunţarea sunetelor siflante prin
împingerea vârfului limbii printre dinţi. La copiii mici acest defect este frecvent, dar pe măsura
creşterii dinţilor, tulburarea se va ameliora şi va dispare.
2. Sigmatismul addental apare ca urmare a sprijinirii limbii pe dinţi, ceea ce determină
oprirea evacuării aerului prin spaţiul dintre dinţi. Regiunea de evacuare a aerului este largă astfel
că sunetul îşi pierde din sonoritate (aerul este evacuat printr-o zonă cu mult mai largă decât ar
trebui în mod normal). Apare cel mai frecvent la persoanele cu prognatism, dar se poate întâlni şi
la persoane cu maxilar normal.
3. Sigmatismul lateral – zona de evacuare a aerului este deplasată către lateral (stânga –
sigmatism lateral dexter - sau dreapta – sigmatism lateral sinister); dacă aerul este evacuat de
ambele părţi, vorbim despre sigmatismul bilateral.
4. Sigmatismul strident se recunoaşte uşor deoarece el constă în rostirea exagerat de
puternică a siflantelor, ceea ce produce o rezonanţă stridentă.

25
 5. Sigmatismul palatal constă din retragerea limbii într-o poziţie mult prea anterioară
poziţiei corecte de formare, spre bolte palatină. Astfel, sunetul va avea un aspect şuierător de tipul
“şat”, “caşetă”. Cauzele cele mai frecvente ale apariţiei acestei tulburări sunt prognatismul şi
hipoacuzia.
6. Sigmatismul labio-dental – defect de sonorizare caracterizat prin frecarea aerului între
incisivii superiori şi buza inferioară ( se află între sunetele f şi s ); frecvenţa apariţiei acestui defect
este redusă.
7. Sigmatismul labial – aerul este evacuat printre buze şi se obţine un sunet între f şi ş, în
loc de s. Corectarea se face prin exerciţii pentru stimularea motricităţii buzelor.
Sigmatismul nazal are două forme:
1. Sigmatismul nazal determinat de funcţia anormală a palatului moale în timp ce restul
componentelor aparatului fono-articulator fiind normale. Se manifestă prin apariţia, în locul
siflantelor, a unui sunet nazal ce seamănă cu ng.
Sigmatismul nazal total este determinat de despicăturile palatine (palatoschizis), de un
palat moale prea scurt, sau o mobilitate redusă. În cazul sigmatismului nazal parţial, nazalizarea
dispare dacă se acoperă fosele nazale.
2. Sigmatismul laringual se manifestă prin emisia unui sunet gutural care apare în locul
siflantelor (Guţu, pag. 256-262, 1975).

TULBURĂRILE DE PRONUNŢIE ALE SONANTEI L – LAMBDACISMUL

Pronunţia sunetului l este caracterizată de poziţionarea limbii, care nu se lipeşte cu toată

marginea sa anterioară de partea dorsală a dinţilor, ci numai cu vârful ei. De o parte şi alta a
limbii rămâne câte o deschizătură prin care se scurge aerul. Sunetul se formează între premolari şi
marginile laterale ale limbii.
Cele mai frecvente tulburări ale sonantei l, după Guţu, sunt:
1. Pronunţia afonă a sonantei l – sunetul nu apare (saată în loc de salată ) – coardele
vocale nu participă în momentul dispunerii corecte a elementelor ce contribuie la formarea
sonantei l.

26
 2. Pronunţia prea dură a sonantei l – limba este prea încordată iar partea dorsală este
mai retrasă şi mai ridicată, vârful ei este mai subţiat
3. Pronunţia interdentală a sunetului l – vârful limbii este poziţionat între dinţi, ceea ce
duce la denaturarea sonorităţii sunetului.
4. Pronunţia nazală a sunetului l – vălul palatin este coborât şi aerul trece prin nas, iar
sunetul emis este asemănător cu ng.

RINOLALIA
“Se caracterizează prin tulburări de pronunţie asemănătoare dislaliei, dar cu note nazale
puternice, dezagreabile (uneori chiar cu tulburări de voce, în cazurile grave)” (Buică, p. 291,
2004).
“Nazalizarea suplimentară (parazitară) sau insuficientă a vorbirii, la persoanele cu
deficienţă de includere şi distribuţie a rezonanţei nazale, se numeşte rinolalie” (Guţu, p. 311,
1975).
În unele cazuri de rinolalie este afectată şi înţelegera vorbirii, ceea ce are consecinţe
negative asupra comunicării orale şi a personalităţii celui în cauză, conscinţe care se agravează tot
mai mult concomitent cu lărgirea relaţiilor sociale ale copilului.
După unii autori ( Verza, p.96, 1977, Guţu, p.312-313, 1975), rinolalia poate fi clasificată în:
 rinolalie deschisă (aperta), numită şi hiperrinolalie – unda expiratorie se scurge pe cale
nazală şi în cazul pronunţiei sunetelor orale
 rinolalie închisă (clausa), numită şi hiporinolalie – pronunţia sunetelor nazale m şi n,
aerul este obturat total sau parţial de vegetaţii adenoide, deviaţii de sept, pe traseul
cavităţii nazale şi se scurgepe traiectul bucal
 rinolalia mixtă (mixa) – unda expiratorie se scurge alternativ pe cale bucală şi pe cale
nazală, fără să se ţină cont de caracteristicile articulatorii ale sunetelor
Pentru determinarea direcţiei de scurgere a undei de aer expirator, M.Guţu propune
următoarele probe:

27
  imposibilitatea de a reţine aerul în cavitatea bucală în cazul în care i se cere subiectului
să umfle obrajii cu limba scoasă între buze, în aşa fel încât aerul să nu se scurgă pe nas,
denotă existenţa unei rinolalii deschise
 se suflă asupre unei lumânări, chibrit aprinse, instrumente muzicale
 absenţa rezonanţei nazale în timpul pronunţiei fonemelor m şi n, prin palparea osului
nazal denotă existenţa unei rinolalii închise
 dacă în timpul pronunţării grupului vocalic ai acesta îşi intensifică rezonanţa nazală în
loc să se constate o diminuare a acesteia, prin obturarea foselor nazale cu degetele, este
cazul unei rinolalii deschise
Rinolalia deschisă
“Incapacitatea sfincterului faringo-nazal de a realiza în cursul vorbirii bariera valvulară
ce împiedică trcerea aerului pe traiectul nazal la pronunţarea vocalelor şi a consoanelor orale,
nenazale. Orificiul faringo-nazal rămâne deschis iar unda de aer se scurge şi pe nas ceea ce
imprimă vorbirii un timbru nazal, parazitar, care modifică aspectul sonor în asemenea măsură
încât adeseorinu se mai pot distinge şi recunoaşte sunetele şi cuvintele pronunţate.”(Guţu, p. 314,
1975).
Nazalizarea în vorbire este caracterizată prin următoarele:
 tulburări de ritm şi fluenţă a vorbirii – logopatul este obligat să inspire aer mai
frecvent ceea ce determină, la nivelui ritmului şi fluenţei vorbirii anumite
perturbări
 tulburări de articulaţie – pronunţia sunetelor orale este lipsită de claritate şi
expresivitate datorită consumului neeconomic al aerului pe calea nazală
 tulburări de voce
Formele rinolaliei deschise:
1. rinolalia deschisă funcţională – prezintă o insuficientă închidere valvulară, în
timpul vorbirii; cu cât vălul palatin este într-o poziţie mai joasă, cu atât se
măreşte cavitatea de rezonanţă nazo-faringiană iat nazalizarea este mai
pronunţată.
- nazalizalizarea funcţională deschisă apare în următoarele cazuri:
 hipokinezia vălului
 tărăgănarea pronunţiei sunetelor şi a cuvintelor la copiii răsfăţaţi

28
  imitarea unor modele greşite de pronunţie
 deficienţe de respiraţie în cazul copiilor cu tahilalie
 la copii cu deficienţe de auz care nu îşi pot controla auditiv pronunţia
 la copiii cu balbism care prezintă spasme clonice sau tonice ale vălului palatin
2. rinolalia deschisă organică
 paralizaia centrală sau periferică a vălului palatin
 malformaţii ale vălului palatin, văl palatin prea scurt, lipsa uvulei
 vegetaţii adenoide şi polipi în cavitatea faringiană

Despicăturile palatine (palatoschizis) – provoacă cele mai complexe tulburări de vorbire, în

anumite cazuri, vorbirea fiind în aşa măsură de afectată încât nu poate atinge nici măcar un grad
minimal de inteligibilitate.
Malformaţiile congenitale labio-maxilo-faciale datează dintr-o perioadă timpurie a
dezvoltării embrionale. Copilul cu despicătură labio-maxilo-palatină are în prima copilărie
dificultăţi mari de supt şi de deglutiţie. Cu cât despicăturile sunt mai complete cu atât acestea au
efecte mai nocive asupra vorbirii.
Fiecare formă necesită o altă operaţie chirurgicală ce presupune închiderea zonelor cu
despicătură.
Despicăturile labio-maxilo-faciale pot fi: parţiale, totale şi asociate.
Simptomele rinolaliei deschise pot fi înlăturate prin parcurgerea următoarelor etape:
 corectarea pe cale chirurgicală – restabilirea palatului şi al aspectului facial
 terapia logopedică – corectarea tulburărilor de pronunţie
 adoptarea unor măsuri psihopedagogice în vederea evitării sau înlăturării complicaţiilor
psihice şi de educaţie a trăsăturilor pozitive ale personalităţii copilului.
Despicăturile parţiale pot fi de două feluri:
- anterioare – labioschizis – despicătura cuprinde buza şi creasta alveolară, uneori şi
pragul narinar; pot fi incomplete şi complete, atunci când antrenează narinele şi
creasta alveolară în regiunea frontală.
- posterioare –despicătura cuprinde uvula, vălul şi bolta (palatoschizis)
Despicăturile totale se formează printr-o asociere deintre despicăturile complete anterioare
şi posterioare.

29
 Despicăturile asociate apar ca urmare a unor combinaţii variate dintre despicăturile
parţiale anterioare şi posterioare (Guţu, p. 315-319, 1975).
Tulburările de vorbire de tip rinolalic se stabilesc în urma unuei examinări la nivelul
pronunţiei vocalelor, consoanelor, silabelor, cuvintelor, auzului fonematic, scrierii şi citirii, în
conformitate cu cerinţele completării fişei logopedice.
După realizarea compensării chirurgicale, exerciţiile de dirijare a undei expiratorii se
realizează, în prima fază, prin acoperirea foselor nazale. Ulterior se trece la exersarea alternativă
a emisiei expirului cu fosele nazale acoperite şi ulterior cu ele descoperite, până când sunetele
emise vor fi corecte fără a mai fi nevoie de acoperirea nasului. Palatul moale se ridică în acelaşi
timp cu intensificarea tonusului musculaturii diafragmatice.
Exerciţiile de ridicare a vălului palatin în pronunţia vocalelor prezintă avantajul asocierii
sunetului cu mişcarea sau poziţia vălului. În vederea ridicării vălului, copilul închide şi deschide
alternativ, în timpul articulaţiei vocalelor, cavitatea nazală cu degetele. Mişcările de ridicare a
vălului palatin se realizează în faţa oglinzii logopedice astfel încât copilul să sesizeze cât mai fidel
modelul corect de pronunţie. În acest sens se foloseşte o sursă de lumină – bec sau lanternă –
pentru asigurarea unei vizibilităţi cât mai bune a porţiunii anterioare a cavităţii bucale.
Logopedul pronunţă alternativ vacala a cu vălul palatin ridicat şi coborât. Copilul este solicitat să
observe diferenţa dintre cele două moduri de pronunţare a vocalei a – vu vălul ridicat, respectiv cu
vălul coborât.
Etapa ce urmează diferenţierii auditive a vocalei nazalizate de cea normală, constă în
exersarea diferenţierii auditive a propriei pronunţii care se poate realiza prin audierea
înregistrărilor audio. În faza incipientă, copilul exersează vocala cu nările acoperite şi descoperite,
în mod alternativ.
Exersarea pronunţiei consoanelor solicită o mai puternică presiune a aerului, mai ales în
cazul oclusivelor şi siflantelor şi de aceea, narinele se strâng cu degetele pentru a permite să se
perceapă tactil trecerea puternică a aerului prin cavitatea bucală şi în special presiunea lui în
punctul de articulaţie.
Prognosticul logopedic al rinolaliei deschise este dependent de mai mulţi factori:
 vârsta la care debutează terapia – la preşcolari rezultatele se obţin mai repede şi
sunt mai vizibile decât în cazul copiilor de vârstă şcolară, iar la şcolari rezultatele
sunt mai bune decât la adulţi.

30
  Aplicarea unui tratament complex în care să fie incluşi: medicul, logopedul,
psihopedagogul, familia
 Particularităţile rinolaliei: rinolalia funcţională se corectează mai uşor decât cea
organică, iar despicăturile parţiale se corectează mai uşor decât cele totale
 Personalitatea rinolalicului – deficienţii de intelect şi hipoacuzicii corectarea
tulburărilor este mai dificilă şi de mai lungă durată (Guţu, p. 340-347, 1975).

Rinolalia închisă
În rinolalia închisă sunt prezente tulburări de pronunţie şi deficienţe de rezonanţă nazală
(lipsa de rezonanţă nazală), provocată de suflul de aer care nu poate să fie evacuat de-a lungul
cavităţii nazale.
Rinolalia închisă funcţională este determinată de o închidere deficitară a vălului palatin în
timpul pronunţiei ceea ce determină menţinerea constantă a vălului într-o poziţie ridicată sau
acesta se ridică în mod greşit la pronunţia sunetelo m şi n, închizând pasajul de trecere a aerului
prin nas (Guţu, p. 346, 1975).
Cauzele care stau la baza articulării greşite sunt:
- pronunţia neglijentă, insuficient de activă care se întâlneşte în cazul unor copii cu
deficienţă mintală sau în cazul unei însuşiri ale unor modele defectuoase de vorbire
- deficienţe ale auzului fonematic rezultat dintr-un autocontrol auditiv insuficient al
pronunţiei.

În rinolalia închisă anterioară sunt blocate narinele, astfel că nazo-faringele nu comunică

cu exteriorul prin intermediul cavităţii nazale. Caracteristica principală a acestei tulburări este
aceea că sonoritatea sunetelor m şi n apare foarte ştearsă. Respiraţia este şi ea afectată.
La blocarea nazo-faringelui apare rinolalia închisă posterioară. De obicei înlocuirea lui m
se face cu b iar a lui n cu d.
În rinolalia închisă organică unda expiratorie este împiedicată total sau parţial să iasă pe
cale nazală, datorită unor deficienţe ale cavităţii nazale care apar datorită vegetaţiilor adenoide,
deviaţiilor de sept.
Rinolalia mixtă este caracterizată prin prezenţa particularităţilor specifice atât rinolaliei
deschise cât şi celei închise. Ea poate avea ca şi cauze anumite anomalii congenitale – despicături -

31
care se pot extinde asupra buzei, maxilarului şi cavităţii nazale. Alte cauze pot fi constituite din
apariţia unor vegetaţii adenoide, deviaţii de sept, hipotonia velară funcţională.
Principala caracteristică a vorbirii rinolalicilor este aceea că aceştia pot pronunţa relativ
bine sunetele într-o anumită situaţie şi le pot deforma, substitui sau inversa în altă situaţie. Vocea
acestora are caracteristici nazale, nu are forţă şi dă impresia că se atenuează spre sfârşitul
pronunţării cuvântului, datorită scăderii intensităţii vocii (Verza, p. 98-99, 1977).

BALBISMUL

“Balbismul rezultă din destructurarea sau defectuoasa funcţionare a reglajului verbal şi

constă în dezordinea intermitentă a pronunţiei, repetări convulsive şi blocaje ale unor foneme,
emisiuni precipitate urmate de momente de dificultate în articularea unor cuvinte” (Popescu-
Neveanu, p. 93, 1978).
Bâlbâiala “se caracterizează printr-o tulburare în ritmica vorbirii, la care se asociază o
tulburare în ritmica mişcării respiratorii şi a celor constând în accese clonice (repetarea de mai
multe ori fie a primului fonem din cuvânt, fie a primei silabe, fie a primului cuvânt din frază), ori
în blocaje tonice (oprirea emisiei cuvintelor cu eforturi generale şi sincinetii motorii amplu
desfăşurate în scopul de a învinge piedica) (Păunescu, p. 259, 1976).
Forme ale balbismului:
- repetarea explozivă şi involuntară a unor sunete sau silabe la începutul cuvântului sau
chiar a unor cuvinte întregi – forma clonică
- întreruperea sau blocarea cursivităţii normale a vorbirii datorită apariţiei unor spasme la
nivelul glotei şi laringelui – forma tonică
- formele mixte – clono - clonică – predomină forma clonică
- tono – clonică – predomină forma tonică ( Buică, p. 297, 2004).
Balbismul se structurează ca formă patologică la vârsta de 4-5 ani, perioadă care coincide
cu intrarea copilului în colectivitate unde se începe folosirea intensivă a propoziţiilor.
Simptomatologia balbismului
Bâlbâiala are efecte negative asupra compotamentului, în general, personalităţii şi asupra
comunicării. Acest fenomen nu dispare de la sine, odată cu maturizarea organelor aparatului
fono-articulator, ci se agravează în timp. Nu are efecte negative asupra evoluţiei dezvoltării

32
intelectuale dar poate lăsa impresia existenţei unor tulburări la nivel intelectual datorită unor
stări emoţionale tensionate şi datorită unor fobii vizavi de situaţiile de a vorbi cu cineva sau de a
susţine alocuţiuni în public.
După Stănică, există o serie de modificări care au loc la persoanele cu balbism:
1. Modificări de vorbire
 spasmele aparatului fono – articulator – apar datorită sunetelor greu de pronunţat
- cuvinte noi care presupun solicitare psihică crescută
- cuvinte la care s-a mai bâlbâit şi în trecut
- ritmul vorbirii – tahilalie, bradilalie
 Aritmia – se manifestă prin clonii sau blocaje de vorbire şi determină reacţii neadecvate
la solicitările externe
 Monotonia vorbirii – rezultă din absenţa melodicităţii, lipsa de înţeles şi a pauzelor mari
 Embolofrazia – este dată de ocolirea modalităţilor directe de exprimare datorată de
teama de a pronunţa anumite cuvinte
 Inversiuni (în cadrul frazei) – au loc în scopul de a evita utilizarea anumitor cuvinte
considerate dificile
 Parazitarea – apariţia unor cuvinte care sunt considerate a fi suport în exprimare
 Vorbire concisă – datorată fricii de a vorbi
 Refuzul de a vorbi
2. Mişcări şi acţiuni asociate
 Ticuri
 Ritualuri cu rol de deblocare sau de liniştire
3. Modificări psihice
 dezorganizare în activitate
 manifestă o stera de încordare şi de nelinişte în momentul vorbirii
 nevoia de a fi ocrotiţi
 negativism
 izolare socială
 obosesc psihic mai repede decât ceilalţi oameni

33
  prezintă emotivitate crescută, labilitate, stări de anxietate, nesiguranţă, reacţiile
emoţionale fiind însoţite de manifestări neuro-vegetative, toate acestea ducând la accentuarea
bâlbâielii
 tulburări de concentrare a atenţiei datorită efortului depus în vederea urmăririi
permanente a propriei vorbiri
 pot apare tulburări ale scrierii şi citirii.
(Stănică, Vrăşmaş, p.208)
Factorii care pot favoriza apariţia balbismului sunt:
o copiii care prezintă reactivitate scăzută la solicitările externe determină un decalaj
între ritmul gândirii şi posibilităţile motorii de realizare a vorbirii
o îmbolnăviri neuro-psihice şi endocrine în perioada intrauterină
o accidente în perioada intrauterină
o boli debilitante în intervalul 1-3 ani
o mediu familial traumatizant: sufocare afectivă, abandon, dezorganizare a vieţii de
familie, conflicte în mediul familial
o suprasolicitarea copilului cu sarcini
o bilingvism
o imitarea de către adulţi a copiilor cu balbism
o vorbirea grăbită sau bâlbâită a celor din preajmă
Factorii agravanţi
o copilul nu are informaţii despre materialul verbal, atunci când trebuie să abordeze
şi prezinte o anumită temă
o atitudinea nepotrivită a profesorilor – lipsa de răbdare, ironie, desconsiderare
o atitudine neadecvată faţă de cel ce se bâlbâie
o public necunoscut în situaţia în care este solicitat să vorbească
o atitudinea familiei faţă de defect: nerăbdare, ironizare, corectarea permanentă,
fixarea atenţiei, în permanenţă asupra defectului, compătimire, milă
o regim de viaţă dezorganizat: inexistenţa unui echilibru între perioadele de repaus şi
activitate, alimentaţie necorespunzătoare (consumul de alimente ce conţin elemente
excitante – cacao, piper, ciocolată, boia) şi lipsa unui orar al meselor.

34
 Factori declanşatori
o şocuri emoţionale
o situaţia de a lua cuvântul în faţa unui auditoriu ostil, dublat de neîncrederea faţă de
punctul de vedere propriu
Conştientizarea balbismului determină, în prima fază, fragilitate a conduitei verbale,
ulterior logofobie şi după aceasta, logonevroză. După Verza, “ etiologia este comună pentru
bâlbâială şi logonevroză: apariţia uneia sau alteia depinde de starea psiho-fiziologică a individului,
de felul cum trăieşte în plan psihic handicapul”, dar “bâlbâiala se transformă în logonavroză
atunci când există sau apare un fond nevrotic ca urmare a conştientizării handicapului şi a trăirii
acestuia ca o dramă, ca un moment de frustrare a posibilităţilor pa care la are individul. La
persoanele nevrozate sau psihonavrozate, factorii nocivi (mai cu seamă traumele psihice,
stresurile) pot provoca direct logonevroza, ceea ce accentuează starea generală de
nevrozism”(Verza, p. 87, 1998).
Conform lui Boşcaiu, “deşi se ivesc anumite dificultăţi, precizarea formei de balbism încă
de la o vârstă mică are o importanţă fundamentală, deoarece momentul care permite intervanţia
logopedului ca şi stabilirea măsurilor terapeutice sunt dependente de modul de manifestare a
acestei afecţiuni”(Boşcaiu, p. 89, 1973).

DIZARTRIA

“Dizartria este o tulburare de vorbire caracterizată prin dificultăţi parţiale sau extinse de emisie
vocală, de articulaţie şi de pronunţie, care apar pe baza unoe deficienţe, survenită în urma unor boli sau
traumatisme, în acele regiuni ale sistemului nervos central prin care se realizează aspectul exterior,
sonor, al vorbirii orale” ( Guţu, p.360, 1975).
Dizartria este caracterizată prin aceea că tulburarea de vorbire poartă pecetea afectării unuia
dintre marile aparate cerebrale (piramidal, extrapiramidal, cerebelos) şi îmbracă o simptomatologie
corespunzătoare. În dizartrie, tulburarea motorie este generală, iar motricitatea organelor fono-
articulatorii îmbracă şi ea caracterul tulburării motorii restului corpului” (Păunescu, p.257, 1976).

35
 Această tulburare este caracteristică vorbirii rostite, laturii ei instrumentale. Ea se manifestă
printr-o vorbire confuză, disritmică, disfonică, cu o pronunţată rezonanţă nazală în care monotonia
vorbirii se îmbină cu pronunţarea neclară.
O caracteristică a dizartricului este aceea că, de cele mai multe ori acesta este conştient de
tulburarea pe care o manifestă în vorbire. Ca urmare, el depune eforturi pentru a-şi corecta vorbirea,
ceea ce duce la o încoredare sporită care nu numai că nu îl ajută ci determină producerea şi mai multor
greşeli în vorbire ( Jurcău, Jurcău, p. 109-110, 1989).

Cauze
Dizartria este determinată întotdeaune de lezarea anumitor zone ale sistemului nervos central.
Cauze prenatale:
 infecţii virale survenite în primele 16 săptămâni (rubeola)
 incompatibilitatea factorului RH
 boli grave ale mamei, în perioada sarcinii, pentru care sunt necesare intervenţii
chirurgicale şi hemoterapeutice
 iradierea
 diabet
 îmbolnăviri cu caracter psihic pe perioada sarcinii
Cauze perinatale
 naştere dificilă sau prelungită cu utilizarea mijloacelor auxiliare
 sarcină prelungită
 prematuritate
 asfixie la naştere
 supt slab prelungit
Cauze postnatale
 stări convulsive
 icter
 atac cianotic
Cauze genetice

36
  existenţa în familie ai unor membri cu deficienţe de auz, de vedere şi altele (Guţu, p. 365-
366, 1975).

După sistemul motric afectat, M.Guţu identifică 4 tipuri caracteristice de dizartrie:

1. corticală – deficienţe ale scoarţei cerebrale
- este o formă mai uşoară şi o reversibilitate mai rapidă
- apare după meningoencefalite, tulburări vasculare, traumatisme cranio-cerebrale
- se manifestă prin:
 tulburări ale ritmului şi fluenţei vorbirii
 tahilalie, bradilalie
 sunetele şi silabele se repetă ca şi în balbism
 tulburări de articulaţie – articulaţie imprecisă a majorităţii sunetelor
2. extrapiramidală – apare în special la copii
- este consecutivă unor leziuni ale sistemelor extrapiramidale care se manifestă prin grave
tulburări ale funcţiei musculare
- se manifestă prin:
 retard în dezvoltarea limbajului
 rostirea greşită a cuvintelor
 repetarea unor părţi din cuvânt
 repetarea cuvintelor întregi
 tahilalie
 bradilalie
 voce monotonă, lipsită de calităţile melodice
 tulburări de voce
 tulburări de mimică
 rinolalie
 balbism dizartric – apare la toate formele de vorbire orală, citire, recitare
3. cerebeloasă – tulburări ale căilor cerebeloase (leziuni ale cerebelului)
4. bulbară – tulburări ale neuronilor motorii inferiori şi nervilor care inerveazăcavitatea bucală,
limba, faringele, laringele, centrii care controlează mişcările respiratorii.

37
 5. pseudobulbară – este produsă de lezarea căilor cortico-bulbare, care determină paralizii ale
buzelor, motricitate scăzută a limbii, mişcări lente ale vălului palatin, mobilitate scăzută a
coardelor vocale
- se manifestă prin:
 vorbire monotonă
 bradilalie
 articulaţie imprecisă a consoanelor
 rezonanţă nazală

Diagnosticul dizartriei

Uneori, diagnosticul poate fi pus relativ uşor datorită evidenţei simptomelor. Alteori, dizartria
poate să apară sub forma unei dislalii a cărei terapie se întinde foarte mult în timp. În consecinţă,
diagnosticul real al unei dizartrii poate fi pus doar de către o echipă de specialişti alcătuită din neurolog,
logoped, psiholog şi asistent social. Examinările care trebuie realizate în vederea stabilirii diagnosticului
diferenţial sunt:
1. anamneza familială şi personală
- informaţii despre evoluţia sarcinii
- cum a decurs naşterea, nota APGAR
- comportamentul copilului înainte de îmbolnăvire: vioiciunea, îndemânarea, irascibilitatea,
dispariţia bruscă a gânguritului
2. examenul clinic
- examinare somatică generală
- examinarea neurologică
3. examinarea limbajului
- respiraţia
- fonaţia
- rezonanţa
- articulaţia
- pronunţia

38
 - recunoaşterea vizuală a unor obiecte, a schemei corporale, culorilor, deosebirea figurii de fond
şi invers, orientarea în spaţiu, recunoaşterea unor forme de bază şi a unor desene
- recunoaşterea vizuală a literelor, cifrelor, cuvintelor
- recunoaşterea tactilă şi kinestezică a obiectelor
- recunoaşterea auditivă a sunetelor din mediul înconjurător
- recunoaşterea auditivă a unor cuvinte pronunţate şi capacitatea de a executa anumite comenzi
- recunoaşterea şi numirea verbală a unor obiecte, desene, litere, numere
- formularea verbală spontană ( Guţu, p.376-377, 1975).

AFAZIA

Afazia reprezintă “tulburarea funcţiei de elaborare şi de integrare nervoasă superioară a

limbajului (a recpţiei, comprehensiunii, formulării şi expresiei simbolurilor verbale)”(Popoviciu, Arseni,
1992, p. 36).
“Se caracterizează prin pierderea schemelor mnezice ale semnelor lingvistice (în formele
senzoriale), respectiv a capacităţii de a le utiliza fono-articulator sau grafic (în formele motorii)” (Buică,
p.325, 2004).
“Afazia este o tulburare gravă a limbajului cu aspecte semiologice variabile şi complexe”
( Boşcaiu, Popa, p. 3, 1971).
Cel mai des întâlnite afazii sunt cele consecutive accidentelor vasculare cerebrale. Alte cauze mai
pot fi amintite infecţii, tumori ale lobului temporal şi ale regiunii parieto-temporo-occipitale stângi,
diverse traumatisme cerebrale( Buică, p.325, 2004).
Există mai multe tipuri de afazie:
1. Afazie de tip Wernicke (senzorială, receptivă)
- tulburări ale înţelegerii vorbirii, de diferite grade
- repetiţii stereotipe ale unei activităţi cerute la început, care persistă pe tot
percursul demersului, indiferent de sarcinile ulterioare
- înlocuirea, inversarea omisiunea fonemelor, silabelor, cuvintelor
- alcătuirea unor cuvinte fără nici un sens
- ecolalie
- vorbirea spontană este prezentă dar incorectă, cu denaturări

39
- logoree
- incapabili de a scrie după dictare
- incapacitatea de a înţelege ceea ce este scris
- lacune culturale şi profesionale
- tulburări ale memoriei
- acalculie
- tulburări ale operaţiiloe mintale
2. Afazie de tip Broca ( motorie )
- caracteristica principală a afaziilor motorii este aceea că pacientul se află în
imposibilitatea de a vorbi; el înţelege ceea ce i se spune dar nu poate produce mişcările
fono-articulatorii pentru a se exprima verbal
- formele de manifestare diferă de la o persoană la alta, începând cu o afazie totală până la
forme clinice atenuate care sunt caracterizate de un ritm încetinit de vorbire
- vorbire inexistentă – pacienţii se străduiesc să vorbească iar nereuşita le produce frustrare
- în cazul unor forme mai uşoare, articularea câtorva cuvinte este posibilă dar se realizează
cu mare dificultate; uneori sunt capabili să emită anumite sunete care se repetă aproape
constant şi involuntar
- ritmul vorbirii este monoton, uniform, fără o intonaţie firească
- în cazul când afazicul devine capabil să susţină o scurtă conversaţie, acesta trebuie să se
gândească la modul în care rosteşte, atenţia lui fiind îndreptată asupra propriei articulări
- mimica şi gestica rămân neafectate având rolul de mijloc de comunicare
- automatismele verbale rămân mai bine păstrate (număratul, zilele săptămânii, cântatul)
- stereotipii verbale care pot fi cuvinte sau fragmente de propoziţie
- agramatisme – acestea reprezintă simptomul esenţial al afaziilor expresive; subiecţii
vorbesc puţin cu tendinţa de a reduce propoziţiile, vorbirea având un stil telegrafic, redus
la utilizarea substantivelor şi a verbelor, fără a utiliza cuvintele de legătură
- înlocuirea, inversarea omisiunea fonemelor, silabelor, cuvintelor
- alcătuirea unor cuvinte fără nici un sens
- perseverări şi intoxicaţii verbale
3. Afazia mixtă ( totală )

40
 - simptome care sunt caracteristice ambelor tipuri de afazii, diferă doar proporţia , astfel că
în unele cazuri poate fi cu elemente dominante din afazia senzorială sau cu elemente
dominante din afazia motorie
Amploarea acestor tulburări din afazie este dependentă şi de caracteristicile personalităţii
subiectului înaintea apariţiei afaziei, de instrucţia sa, de cultura ce o posedă, de vârstă etc. Şi eficienţa
recuperării se raportează la aceste caracteristici” (Verza, p. 93, 1998).
Conform şcolii germane ( Verza, Şchiopu, p.53, 1997), afaziile se clasifică în:
 Afazia motorie sau subcorticală: vorbirea este imposibilă, înţelegerea şi limbajul
interior sunt păstrate
 Afazia motorie totală sau corticală: vorbirea şi scrisul sunt imposibile, dar se
menţine înţelegerea celor auzite sau citite
 Afazia transcorticală motorie: vorbirea repetată şi înţelegerea sunt păstrate, dar
vorbirea spontană este imposibilă
 Afazia senzorială pură sau subcorticală: sunetele sunt recunoscute în mod corect,
iar scris-cititul se desfăşoară aproape normal, însă lipseşte capacitatea de recunoaştere
şi înţelegere a cuvintelor.
 Afazia senzorială totală: se conservă vorbirea spontană, alexie şi agrafie, tulburări
de înţeles.
 Afazia senzorială transcorticală:vorbirea repetată se păstrează, dar cea spontană
nu.La acestea se adaugă tulburări semantice, disgrafii ale scrierii spontane.
 Afazia totală: întregul limbaj este afectat, şi se înregistrează deficienţe intelectuale
grave.
 Afazia de conducere: se păstrează vorbirea spontană şi înţelegerea, deficienţele apar
în denumirea obiectelor şi în vorbirea repetată.

ALALIA

Alalia este “tulburarea cea mai profundă de elaborare, de organizare şi dezvoltare a limbajului
întâlnită la copiii care nu au vorbit niciodată, şi care nu se explică prin deficitul de auz sau prin
întârzierea mintală” (Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 73, 1997).

41
 “Alalia constă în incapacitatea subiectului de a învăţa şi folosi vorbirea ca instrument de
comunicare, deşi în unele cazuri pot fi emise sunete sau cuvinte simple” ( Buică, p. 321, 2004).
Este nacesară realizarea unei delimitări calre între alalie şi afazie deoarece , în cazul afaziei este
vorba despre pierderea unor achiziţii verbale, pe când în cazul alaliei limbajul nu apare.
După U. Şchiopu şi E. Verza, există trei categorii de cauze, în apariţia alaliei:
1. cauze generale – părinţi alcoolici, boli cronice ale părinţilor
2. cauze motorii – deficienţe psihomotorii şi motorii, retard în dezvoltarea
motricităţii
3. cauze psihice – tonus psihic redus, timiditate, teama de a vorbi, lipsa interesului
pentru comunicare ( Şchiopu, Verza, p. 412, 1997).
Alaliile sunt caracterizate de :
 lipsa de expresivitate
 rigiditate în mişcări şi în comportament
 dezinteres general
 voinţă scăzută
 deficienţe perceptive
Alalia motorie
 vorbirea reflectată este absentă
 înţelegerea limbajului este lacunară deoarece noţiunile abstracte rămân necunoscute ca
semnificaţie
 limbajul spontan este reprezentat de 3-4 cuvinte sau lipseşte în totalitate
 pronunţia este hipertonă sau hipotonă (fără fermitate9
 mişcările fono-articulatorii sunt dezordonate şi nesigure
 tulburări de organizare temporo-spaţială
 dificultăţi în actul masticaţiei, evacuării aerului pe cale bucală
 întreaga motricitate este deficitară
Alalia senzorială
 vorbirea spontană este foarte redusă sau inaxistentă
 dificultăţi în decodările semantice ale ale stimulilor sonori
 nu diferenţiază structurile verbale de fondul sonor

42
  nu manifestă interes pentru înţelegerea structurilor verbale
 tulburări în concentrarea atenţiei
 tulburări ale funcţiilor mnestice
( Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 73-75, 1997 ).
MUTISMUL ELECTIV

“ Mutismul electiv este o reacţie nevrotică pasivă, de apărare, care se manifestă printr-o blocare a
vorbirii în condiţii de stres afectiv” (Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p. 321, 1997).
Forma de manifestare a mutismului este aceea de refuz parţial sau total de comunicare verbală cu
anumite persoane sau în anumite situaţii. Există momente când se înregistrează izolare relaţională
completă. Acest comportament poate să dureze perioade mai scurte(zile, săptămâni) sau mai lungi (ani).
În general, la copii, mutismul electiv apare în cazuri de hipersensibilitate emoţională. Aceşti
copii manifestă o serie de tulburări comportamentale cum ar fi – timiditatea, irascibilitatea, brutalitatea,
încăpăţânarea. Problemele apar datorită unor atitudini greşite în educaţie care au repercursiuni nefaste
asupra afectivităţii copilului. Alte cauze care pot duce la mutism sunt stresul, nereuşitele repetate,
şocurile, frustrările. Copiii cu această tulburare sunt capabili să înţeleagă vorbirea celor din jur şi nu au
tulburări intelectuale. Deficienţele de ordin intelectual apar în cazul în care lipsa limbajului persistă o
periadă mai lungă de timp ( Verza, p. 93, 1998).
În cazul în care nu sunt îndepărtate cauzele care au declanşat mutismul electiv, eforturile
terapeutice nu vor fi eficiente, există posibilitatea ca întreg demersul recuperator să fie un eşec.
Tipurile de mutism
Programul de recuperare trebuie să ţină seama de o serie de principii:
 extragerea copilului din mediul traumatizant
 obţinerea unei legături terapeut-copil, bazate pe încredere
 condiţiile în care se desfăşoară terapia trebuie să fie plăcute, copilul trebuie să se simtă în
siguranţă
 încurajarea permanentă este esenţială; în acest sens trebuie educată şi familia, care nu va
face evaluări depreciative la adresa copilului
 evitarea discuţiilor sau aluziilor cu privire la vorbirea copilului
 evitarea oricăror comparaţii referitoare la performanţele verbale ale altor copii

43
  la început se evită comunicarea directă şi se apelează la alternative intermediare în
activităţile de joc didactic
 tehnicile de psihoterapie se bazează pe artterapie şi pe meloterapie; crearea unui mediu
stimulativ pentru evoluţia psihică a copilului
 copilul este învăţat să facă faţă tuturor tipurilor de situaţii şi interacţiuni sociale
 individualizarea măsurilor terapeutice la posibilităţile copilului şi la ritmul evoluţiei sale
 cultivarea unei imagini de sine pozitive

SINDROMUL DISLEXO-DISGRAFIC

“Un copil care, deşi are toate condiţiile externe, nu deprinde citirea din condiţionări intrinseci.
Dislexia este definită ca dificultatea de a citi, manifestată prin tulburări la nivelul percepţiei auditive,
optice şi a celei kinestezice, ca semne revelatoare” ( Vrăşmaş, p. 128, 1994).
“Dislexia este o perturbare anormală a mecanismelor citirii (ce se efectuează cu defotrmări, erori,
lacune), simbolurile citite nu sunt precis identificate, clar înţelese şi corect reproduse” ( Popescu –
Neveanu, p.206, 1978).
“Disgrafia se referă la tulburările ce intervin în actul grafic( Vrăşmaş, p. 128, 1994).
“Disgrafia reprezintă o perturbare a învăţării scrisului, anomalie a activităţii grafice exprimată în
substituiri, omisiuni, inversări de litere şi silabe sau fuziuni de cuvinte. Disgrafia se mai manifestă prin
neregularitatea desenului literelor şi dispunerea lor anarhică în pagină” ( Popescu – Neveanu, p.204,
1978).
“Agrafia este incapacitatea relativ totală a învăţării actului grafic; se găseşte rar la copil, ea
implicând grave tulburări la nivelul structurilor centrale( Vrăşmaş, p. 128, 1994).
“Tulburările lexico-grafice sunt incapacităţi paradoxale totale în învăţarea şi formarea
deprinderilor de citit-scris, cunoscute sub denumirea de alexie-agrafie sau incapacităţi parţiale denumite
dislexie-disgrafie, ce apar ca urmare a existenţei unor factori psihopedagogici necorespunzători sau
neadecvaţi la structura psihică a subiectului, a insuficienţelor în dezvoltarea psihică şi a personalităţii, a
modificărilor morfo-funcţionale, de la nivelul sistemului nervos central, şi a deteroirării unor funcţii din
cadrul sistemului psihic uman, a deficienţelor spaţio-temporale şi psihomotricităţii, a unor condiţii cu
caracter genetic, a nedezvoltării vorbirii sau a deteriorării ei etc., şi care se manifestă prin apariţia de

44
confuzii frecvente între grafeme şi litere asemănătoare, inversiuni, adăugiri, omisiuni şi substituiri de
grafeme şi litere, omisiuni, adăugiri şi substituiri de cuvinte şi chiar sintagme, deformări de litere şi
grafeme, plasarea defectuoasă în spaţiul paginii a grafemelor, neînţalagerea completă a celor citite sau
scrise, lipsa de coerenţă logică a ideilor în scris şi, în final, neputinţa de a dobândi abilităţile
corespunzătoare vârstei, dezvoltării psihice şi instrucţiei.” ( Verza, p.58-59, 1983).

Clasificarea dislexiilor

Criteriile după care au fost clasificate dislexiile sunt multiple. În cele ce urmează, vom descrie
tipologiile după tipul de inabilităţi, criteriul genetic, etiologie:
 După tipul de inabilităţi:
- dislexia fonematică – dezvoltarea auzului fonematic este extrem de slabă; copilul are
mari dificultăţi în analiza şi sinteza auditivă a cuvintelor şi propoziţiilor; copilul percepe
deformat sau incomplet
- dislexia optică – copilul nu recunoaşte semnele grafice ca fiind reprezentarea grafică a
fonemelor
- dislexia literală – nerecunoaşterea literelor izolate deşi copilul le poate copia
- dislexia verbală – incapacitatea copilului de a face operaţii de analiză şi sinteză literală
sau silabială a cuvântului
 După criteriul genetic:
- dislexia constituţională - forma cea mai gravă, în cazul căreia recuperarea este foarte
dificilă; copilul manifestă o lateralizare incertă asociată cu tulburări de limbaj
- dislexia de evoluţie – poate debuta datorită unei metode neadecvate de învăţare, a unei
neîndemânări, unei orientări labile
 După etiologie
- dislexia falsă sau afectivă – apare în urma lipsei de afectivitate şi a neglijenţei
educaţionale a familiei
- paradislexia – copilul are un vocabular sărac, dificultăţi de exprimare, manifestă confuzii
semnatice, nu citeşte din plăcere, neîndemânări pe plan psihomotric etc.

45
 - dislexia pură – este întâlnită la copiii cu dezvoltare intelectuală normală, care nu prezintă
tulburări de lateralitate, organizare spaţio-temporală, schemă corporală ( Vrăşmaş, p. 129,
1994).

Clasificarea disgrafiilor
E. Vrăşmaş distinge, după predominanţa structurilor afectate, următoarele forme:
- disgrafii auditive – au ca şi cauză anumite tulburări ale aparatului auditiv sau o slabă
dezvoltare a auzului fonematic; se înregistrează dificultăţi în corelarea literei cu sunetul corespunzător
- disgrafia verbală – apare datorită unei insuficiente dezvoltări a sistemelor optice şi
verbale care au ca rezultat o scriere deficitară, chiar incapacitatea de a scrie
- disgrafia ca urmare a tahilaliei – ritmul rapid de vorbire duce la analiza incompletă a
structurilor fonamatice ale cuvintelor şi ca urmare a acestui fenomen apar tulburări ale transcrierii
grafice ale cuvintelor
- disgrafia datorată de tulburările de ritm – ritmul acustico-verbal nu este suficient de
bine dezvoltat; aoar denaturări ale pronunţiei şi ale scrisului, omisiuni, inversiuni
- disgrafia cauzată de scrisul în oglindă
- agramatismele – copilul nu respectă regulile morfo-sintactice ale limbajului oral şi scris
( declinări, conjugări, pronume personale, acorduri, ortografie) (Vrăşmaş, p. 130, 1994).

C. Păunescu propune o clasificare a disgrafiilor în funcţie de momentul apariţiei, formei şi

evoluţiei acestora:
- tulburări ale elementelor primare ale grafismului care apar în perioada incipientă a
învăţării scris-cititului
- disgrafia specifică – nu se face legătura între simboluri şi literele care constituie sunetele,
cuvintele, frazele
- disgrafia de evoluţie – se realizează confuzii între sunetele, grafemele asemănătoare,
inversiuni, omisiuni, serieri temporo-spaţiale
- disgrafia motrică – ritm foarte lent şi imposibilitatea de a distinge mesajul scris şi are ca
rezultat deformarea literelor şi discaligrafia
- disgrafia de tip spaţial – copilu scrie în partea dreaptă a paginii, nu poate să srie drept

46
 - disortografia – dificultăţi în învăţarea ortografiei, copilul nu scrie corect în ciuda tuturor
premiselor necesare acestui lucru (dezvoltare intelectuală normală, nivelul de şcolarizare
normal)
- disfonografia – se manifestă prin greşeli de transcriere a limbajului vorbit în cel scris
( Păunescu, 1984).
După E. Verza, sindromul dislexic-disgrafic poate fi clasificat astfel:
- dislexo-disgrafia specifică sau propriu-zisă – se caracterizează prin faptul că nu se
constituie abilităţile de citire şi scriere
- dislexo-disgrafia de evolulţie – modul în care se manifestă este acela că apare
disortografia şi dificultăţile de înţelegere ale sensurilor grafice
- dislexo-disgrafia spaţială sau spaţio-temporală – copilul scrie şi citeşte în diagonală
- dislexo-disgrafia pură sau consecutivă afaziei, hipoacuziei, alaliei
- dislexo-disgrafia liniară – datorată tulburărilor de motricitate şi are ca efect scrisul
ilizibil ( Verza, 1983).
Intervenţia logopedică în sindromul dislexico-disgrafic este structurată ţinând seama de anumite
principii generale:
- programul terapeutic trebuie început cât mai de timpuriu, odată cu apariţia primelor
simptome – nu înainte de finalizarea perioadei alocate învăţării scris-cititului
- înainte de începerea terapiei propriu-zise este necesară efectuarea unor probe specifice
care să certifice existenţa reală a tulburării dislexico-disgrafice
- logopedul trebie să-l motiveze pe copil pentru activitatea de recuperare
- programul terapeutic va fi adaptat în funcţie de caracterul tulburării constatate şi de
trăsăturile specifice de personalitate ale copilului
- în cazul în care tulburările scris-cititului coexistă cu cele de vorbire este indicat să se
înceapă corectarea tulburărilor de vorbire, mai întâi, iar ulterior, corectareadislexo-
disgrafiei
- dacă se constată tulburări de organizare şi structurare spaţio-temporală, lipsa de
coordonare ochi-mână, lateralitate incertă, terapia trebuie să înceapă cu acestea
- sarcinile corective vor respecta principiul gradării progresive a dificultăţii
- structurarea terapiei va ţine cont de particularităţile individuale ale copilului (nivelul
şcolar, progresul său educaţional, gradul de adaptare şcolară

47
 - repetarea exerciţiilor va fi realizată regulat utilizând modalităţi cât mai variate astfel încât
interesul copilului să se menţină pa tot parcursul exersării
- acasă, exerciţiile vor fi continuate de către părinţi astfel încât să existe o continuitate, iar
rezultatele aşteptate să apară cât mai curând
- realizarea unei legături între vorbire, scriere şi citire
- înainte de începerea învăţării scris-cititului este necesară formarea capacităţii de operare
cu simbolurile grafice aferente
- în toată perioada recuperatorie este oportun să existe o colaborare complementară între
logoped, familie, cadrele didactice şi medicul pediatru ( Muşu, Vrăşmaş, Stănică, p.192-
194, 1997).
Programul terapeutic trebuie să ţină seama de câteva elemente fundamentale:
 coordonarea corectă respiratorie
 articularea corectă cu păstrarea ritmicităţii
 educaţia mişcărilor generale şi a celor fine pe ritm şi chiar pe muzică
 orientare spaţială printr-o lateralizare corectă, înclusiv pe orizontală
 grafismul pe o foaie de caiet
 jocuri de poziţie, de simetrie, de lateralizare, descoperirea funcţiei simbolice
 alegerea semnelor, evoluţia obiectului spre imagine, spre mai multe reprezentări
ale aceluiaşi obiect, spre semnul abstract
 specializarea mişcării (corp, braţ, încheietură, mână, degete) cu ajutorul picturii,
desenului liber, umplerii formelor, decupajelor, cusăturilor) (Vrăşmaş, p. 153,
1994).

AUTISMUL
“Autismul este definit ca fiind un sindrom ce constă în izolare psihosocială, în închidere în sine
patologică şi în indiferenţă faţă de orice tip de comunicare, ca urmare a autocentrării extreme a întregii
activităţi psihice a individului” ( Buică, p. 241, 2004).

48
 “Subiectul refuză contactul cu persoanele şi obiectele externe şi se refugiază în lumea sa
lăuntrică în care îşi satisface dorinţele în plan imaginativ, se compensează afectiv prin fantasme care în
cazuri patologice sunt duse până la delir halucinatoriu” ( Popescu-Neveanu, p.76, 1978).
Se observă mari dificultăţi atât în achiziţia vorbirii, cât mai ales în întrebuinţarea ei firească. Unii
copii autişti, aparent, denotă o bună stăpânire a elementelor lingvistice, fără a fi capabili de a le utiliza în
mod corespunzător. Ei lasă impresia detaşării de persoanele şi evenimentele din jur, răspund cu întâtziere
(adesea recurgând la stereotipuri verbale) sau ignoră comenzile verbale, se referă la propria persoană
folosind inadecvat pronumele personal. Alţi autişti nu îşi însuşesc limbajul verbal, manţinându-se într-o
stare generală de izolare, punctată de onomatopee stridente şi repetate, parte a unor bizarerii
comportamentale stereotipe, cu aspect ritual. La cei care totuşi îşi însuşesc vorbirea, se observă
anomalii, precum imitaţii fidele ale vocii unor adulţi, lipsa elemantelor ce dau expresivitate vorbirii
(accent, ton, melodicitate), deficienţe de pronunţie, dissintaxie, agramatism.
O altă caracteristică a copiilor autişti este ecolalia alături de care apare, în unele cazuri şi
ecopraxia. Formulează cu mare dificultate şi cu multe deficienţe articulatorii, sintactice şi semantice
răspunsul la întrebarea examinatorului, însă, în anumite momente, poate cânta sau recita fără nici un
efort şi chiar fără greşeli majore.
Mimica şi gestica copiilor autişti sunt sărace şi utilizate necorespunzător cu situaţia. Majoritatea
evită contactul vizual iar privirea acestora este inexpresivă. Nu reacţionează la stimuli auditivi, verbali
ceea ce poate sugera, într-o primă fază posibilitatea existenţei unei tulburări de auz. sau a unei alalii
senzoriale( totuşi, ei pot reacţiona nepotrivit la anumite sunete, cu intensitate mică, dar care, probabil, au
o anumită semnificaţieie specială pentru ei).
După I.Muşu, programul terapeutic de recuperare a copiilor cu autism conţine:
 învăţarea limbajului
 realizarea unui volum cât mai mare de cunoştinţe
 învăţarea unor deprinderi motorii care să-l ajute pe copil să se integreze mai uşor în
mediul social
 corectarea şi ameliorarea comportamentului
 prin intermediul ludoterapiei este posibilă formarea unei relaţii de comunicare reciprocă
între copil şi terapeut
 meloterapia poate înlocui, în anumite situaţii limbajul verbal

49
  artterapia poate constitui o posibilitate de catharsis şi o modalitate de comunicare
indirectă ( Muşu, p. 318, 1997).
Terapeutul va încerca să obţină cooperarea copilului prin respectarea comportamentelor lui
bizare, deoarece, în caz contrar, aceasta va putea să genereze reacţii negative puternice care vor
zădărnici debutul oricărui demers terapeutic. În primă fază, va evita contactul ocular sau modalitatea de
a se adresa direct acestuia, în cazul în care, copilului îi va displace acest lucru. Comunicarea terapeutului
cu copilul se va face prin intermediul unor obiecte, acţiuni sau situaţii.
Medicaţia neuroleptică va diminua intensitatea şi frecvenţa anumitor manifestări dar nu va trata
afecţiunea propriu-zisă.
Realitatea eficienţei reduse a programelor de recuperare este dată de etiologia incertă a
autismului, de caracteristicile specifice ale psihismului autiştilor, care pot fi doar intuite, deoarece dovezi
clare în acest sens nu există.

BIBLIOGRAFIE

1. Buică, C., Bazele defectologiei, Ed. Aramis, 2004, Bucureşti

2. Cosmovici, A., Iacob,L. (coordonatori), Psihologia, Polirom, 1999, Iaşi
3. Doron,R, Parot,F., Dicţionar de Psihologie, Humanitas, 1999
4. Gavriliu L., Inteligenţa şi patologia ei, I.R.I., 2001
5. Ghergut,A., Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Strategii de educaţie
integrată , Polirom 2001
6. Gogleaza D., Psihoterapia ca relaţie a schimbării individuale. Strategii, cazuri, soluţii,
comentarii, Polirom, 2002
7. Hăvârneanu C., Cunoaşterea psihologică a persoanei, Posibilităţi de utilizare a
comportamentului în psihologia aplicată, Polirom, 2000
8. Hăvârneanu C., Cunoaşterea psihologică a persoanei, Posibilităţi de utilizare a
comportamentului în psihologia aplicată, Polirom, 2000
9. Jurcău, N., Jurcău, E., Cum vorbesc copiii noştri
10. Malim T., Procese cognitive, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1999
11. Muşu, I., (coord.), Vrăşmaş, E.,Stănică, C., Terapia tulburărilor de limbaj. Intervenţii
logopedice, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1997

50
12. Păunescu, C. coord., Introducere în logopedie, vol. I., Ed. Didactică şi Pedagogică, 1976,
Bucureşti
13. Păunescu, C., Tulburări de limbaj la copil, Ed. Medicală, Bucureşti, 1984
14. Popescu-Neveanu, P., Dicţionar de psihologie, Ed. Albatros, Bucureşti, 1978
15. Popoviciu, L., Arseni, C., Enciclopedia de neurologie şi neurochirurgie, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1992
16. Radu, Gh., Psihologie şcolară pentru învăţământul special (sinteze), Ed. Fundaţiei Humanitas,
2002, Bucureşti
17. Şchiopu, U., Verza, E., Psihologia vârstelor. Ciclurile vieţii, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1997,
Bucureşti
18. Verza,E.(coord.), Ghidul educatorului,Ed.Universităţii Bucureşti,1997.
19. Verza,E.(coord.), Metodologii contemporane în domeniul defectologiei şi logopediei,
Universitatea din Bucureşti,1987.
20. Verza, E., Disgrafia şi terapia ei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1983
21. Verza, E., Dislalia şi terapia ei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1977
22. Verza, E., Psihopedagogia specială ( manual pentru clasa a XII-a, şcoli normale), Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998

SUNTETUL L

51
clădire telefon glob

floare ploaie bicicletă

lemne limbă greblă

cal tablă lumânare

52
lacăt cleşte lalele

baloane plic lanternă

fulger vultur

53
fluturi balenă fasole

atlet motocicletă lup

delfin flamingo leu

54
căţel elefant lămâie

porumbel gleznă palat

clopot lebădă lingură

55
cloşcă fluier oală

lampă lapte lupă

GRUPURILE
CE – CI, GE – GI

minge girafă geantă

56
 gimnastă ciocan degete

frigider damigeană geacă

ceas cireşe geam

ceapă şoarece ciuperci

57
cinematograf cioban cioară

bicicletă nuci şoarece

papuci arici motocicletă

cerb copaci cizme

58
 ceaun cimpoi căciulă

covrigi fragi seringi

SUNETUL
R

59
doctor topor umbrelă

piramidă vapor iarnă

60
 brad porc tren

broască ţestoasă tigru iepure

tort tren tramvai

61
 tractor elicopter robot

şurub robinet trompetă

codru crocodil soare raţă

62
 mere pară viori

vrabie cravată drapel

trifoi briceag broască

servietă morcovi buburuză

63
 SUNETUL
S

scaun casă nas

piscină struguri pisică

semafor sanie castraveţi

muscă mască urs

64
sticle sabie aspirator

supă salată suc

seringă casetă audio prosoape

plasture

65
 SUNETUL
Z

zăpadă zână autobuz

vază zmeură bluză buze

barză zebră ziar

zidar

66
 SUNETUL
Ş

poştaş coş uşă

păpuşă moş cocoş

şosete şurubelniţă şopârlă

67
 ceaşcă cleşte caşcaval

făraş şcoală şpaclu

şapcă paraşută gâşte

oraş şine paşte

68
şniţel şotron şemineu

mănuşi

69
 SUNETUL
J

mojar bujie jantă

dirijor etajeră cojoc

pijama garaj marcaj

jeleu etaj jumătate

70
 SUNETUL
Ţ

ţap viţel struţi

peniţa podeţ ţigară

călăreţ piţigoi ţelină

vacanţă

71
72