TEMA 10.

NIVELUL FONEMATIC AL LIMBII

1. Nivelul fonetic. Aspectele acustic, fiziologic, funcţional ale

sunetelor.
2. Fazele articulării sunetelor. Baza de articulaţie. Fonemul,
trăsăturile şi funcţiile acestuia.
3. Modificările sunetelor în fluxul sonor.

1. NIVELUL FONETIC. ASPECTELE ACUSTIC,

FIZIOLOGIC, FUNCŢIONAL ALE SUNETELOR

1.1. NIVELUL FONETIC

Orice limbă este compusă din materie sonoră. Sunetele formează

expresia exterioară a unităţilor limbii (a morfemelor, cuvintelor,
propoziţiilor).
Fonetica studiază latura materială a limbii, învelişul sonor, structura
ei fonetică, ceea ce presupune analiza şi descrierea ansamblului de
mijloace fonetice ale limbii, varietatea manifestării lor, funcţiile ce le
îndeplinesc.
Sunt cercetate detaliat:
-unităţile segmentale inferioare: fone – foneme;
-unităţile segmentale superioare: silabe, cuvinte fonetice, sintagme
fonetice, fraze fonetice; suprasegmentale: accentul şi intonaţia.
Fonetica sincronică descrie structura sonoră a limbii într-un anumit
moment al existenţei acesteia, fără a se referi la evoluţia neîntreruptă a
ei.
Fonetica diacronică studiază evoluţia în timp a structurii fonetice,
făcând observaţii despre modificările şi dezvoltarea laturii materiale a
limbii.
Distingem fonetica particulară şi cea generală.
Fonetica particulară studiază învelişul sonor al unei limbi date, de
ex., fonetica limbii române, fonetica limbii engleze, fonetica limbii
franceze, fonetica limbii ruse etc.
 Fonetica generală cercetează trăsăturile comune ale structurii
fonetice a oricărei limbi, generalizând rezultatele obţinute de foneticile
particulare;
După obiectivele pe care şi le propun cercetătorii în această
disciplină, se deosebesc şi alte aspecte ale foneticii, de ex., fonetica
comparată (contrastivă şi comparativ-istorică), fonetica structurală,
fonetica sintactică, fonetica dialectală, fonetica experimentală.
Sunetul vorbirii este de natură complexă, manifestându-se, concomi-
tent, sub trei aspecte: acustic, fiziologic şi funcţional. În funcţie de
perspectiva din care este investigat sunetul articulat, se distinge fonetica
acustică, fonetica articulatorie şi fonetica funcţională.

1.2. ASPECTUL ACUSTIC AL SUNETELOR VORBIRII

Orice sunet este rezultatul vibraţiei unui corp elastic. Din punct de
vedere fizic, sunetele articulate apar în urma mişcărilor vibratorii
ale coardelor vocale şi a trecerii fluxului de aer expirat.
Parametrii acustici ai sunetelor vorbirii:
1. Intensitatea este o însuşire ce depinde de amplitudinea
vibraţiilor, de energia cu care este articulat sunetul dat. Există din acest
punct de vedere sunete tari (intense) şi sunete slabe (cu nuanţe interme-
diare). Intensitatea joacă un rol important în realizarea accentului
dinamic, în ritmizarea frazei.
Intensitatea este măsurată în decibeli. O șoaptă este definită în 20 -
30 dB, vorbirea obișnuită este de 40 - 60 dB, intensitatea unui strigăt
ajunge la 80 - 90 dB. Cântăreții pot cânta până la 110 - 130 dB.
Cartea Recordurilor Guinness a înregistrat recordul unei fete de
paisprezece ani, al cărei strigat a acoperit zgomotul produs de un avion
ce decola cu un volum al motorului de 125 dB. (Bondarenko M.A.).
De la sunete cu intensitatea de peste 130 dB începe durerea de urechi.
Accentul este definit drept o evidenţiere a unei silabe într-un cuvânt
sau a unui cuvânt într-o propoziţie sau într-o frază prin mărirea
intensităţii vocii sau prin varierea tonului. Delimităm câteva tipuri de
accent:
a) în funcţie de unitatea în care funcţionează se atestă accentul
cuvântului, al propoziţiei, al frazei (= acc. logic, intelectual);
b) potrivit naturii sale, accentul de intensitate sau dinamic depinde
de amplitudinea sunetelor, care este condiţionată de energia (forţa)
articulării acestora. Este specific limbilor română, franceză, rusă, italiană,
engleză, germană, maghiară etc.
Accentul muzical sau tonic este în funcţie de varierea tonurilor, fiind
propriu limbilor chino- tibetane (chineza, vietnameza, laoţiana ş.a.), unor
limbi vechi (sanscrita, latina arhaică ş.a.);
c) după poziţie, deosebim accentul fix (dacă accentul dinamic în
toate cuvintele dintr-o limbă cade pe una şi aceeaşi silabă: franceză,
turcice -ultima, cehă, finlandeză, estoniană, germană ?-prima) şi
accentul liber în sensul că acesta nu este legat de o anumită silabă a
cuvântului: română, rusă, italiană, engleză ş.a.
Funcţia de bază a accentului este de a exterioriza fonetic cuvântul,
de a-l individualiza în raport cu alte cuvinte, prezente în enunţul dat.
Funcţia distinctivă se atestă doar în idiomurile cu accent liber:
alunele/alunele, trandafirii/trandafirii, copii/copii, verifică/verifică,
зáмок–замóк, óкна–окнá ş.a.
Uneori, mobilitatea accentului nu comportă funcţia distinctivă, ci
constituie varietăţi accentuale literare sau teritoriale, afective sau
explicate prin provenienţa din limbi diferite: bolnáv–bólnav, duşmán–
dúşman etc.
NB! Se recomandă o singură accentuare la formele verbului a fi
suntem, sunteți.
Cuvintele accentuate pe ultima silabă se numesc oxitone, cele ce
poartă accentul pe penultima silabă se numesc paroxitone, pe antepen-
ultima – proparoxitone, pe a treia de la sfârşit – anteproparoxitone.
2. Înălţimea este o însuşire a sunetului care depinde de frecvenţă,
adică de numărul vibraţiilor într-o unitate de timp. Frecvenţa
mişcării vibratorii se măsoară în Herz. Cu cât frecvenţa este mai mare
(Nr/sec.), cu atât sunetul e mai înalt (acut sau ascuţit) şi invers.
Sunetele cu frecvenţa foarte mică (sub 16 vibraţii pe sec.) nu se
percep la auz (infrasunete); cele cu frecvenţa foarte mare (peste 20.000
hz ) nu produc o senzaţie auditivă, ci una dureroasă (ultrasunete).
Pisicile și cânii percep și sunete cu frecvența 40.000 Hz, iar liliecii -
90.000 hz. Cele mai plăcute sunete pentru oameni - sunetul mării, al
pădurii - au o frecvență de aproximativ 1000 Hz. Frecvența sunetelor
vorbirii unui bărbat este de 100 - 200 Hz, spre deosebire de a femeilor
care este de 150 - 300 Hz (deoarece bărbații au coardele vocale de 23
mm, iar femeile – de 18 mm, și cu cât coardele sunt mai lungi, cu atât
tonul este mai scăzut) (Bondarenko M.A.).
Accentul muzical presupune o pronunţare pe un ton mai înalt a unei
silabe dintr-un cuvânt. El a existat în greaca veche şi în latină, în
sanscrită, în slava veche. Astăzi se vorbeşte despre aşa-numitele limbi
„muzicale”: chineza, vietnameza, birmana ş.a., iar dintre cele indo-
europene – sârba şi croata, ceha, slovena, norvegiana, lituaniana, letona
ş.a.
În limba tai, vorbită în Tailanda, sunt relevante fonologic cinci tonuri,
iar complexul sonor „cau”, pronunţat cu o intonaţie diferită, reprezintă
cuvintele: „el”, „genunchi”, „a intra”, „orez”, „noutăţi”, „alb”.
Intonaţia este un fenomen complex ce include, alături de melodie, şi
accentul frazic, pauzele, ritmul, tempoul şi timbrul.
3.Durata sunetului este menţinerea vibraţiilor în timp şi se măsoară
în sutimi de secundă. Sunetele pot fi scurte şi lungi. Dintre sunetele
vorbirii, cele mai lungi sunt vocalele şi cele mai scurte consoanele
oclusive, numite „momentane”, neaccentuate.
Latina, bunăoară, dispunea de cinci sunete vocale, ce reprezentau 10
foneme, graţie deosebirii de durată: ǎ - ā; ĕ - ē; ĭ - ī; ŏ - ō; ŭ - ū. Opoziţia
scurt–lung servea ca mijloc de diferenţiere a cuvintelor şi a formelor
gramaticale: „pōpŭlus” (plop) - „pŏpŭlus” (popor, neam); „līber” (adj.:
liber) - „lĭber” (subst.: carte).
Această însuşire acustică a sunetului este proprie şi unor limbi
moderne, cum sunt engleza, germana, finlandeza, maghiara, ceha, parţial
franceza, italiana, spaniola ş.a. De ex.: engl.: „bit” [bit] - „bucăţică”,
„îmbucătură” şi „beat” [bi : t] - „lovitură”.
4.Timbrul constituie coloritul specific, individual al sunetelor
vorbirii, care ne permite să deosebim sunete de aceeaşi intensitate şi de
aceeaşi înălţime. Timbrul individualizează vocea vorbitorului. Graţie
timbrului, putem recunoaşte, de ex., vocea prietenului, a crainicului, a
cântăreţului, chiar dacă lipseşte imaginea vizuală a lor (se utilizează și în
criminologie).

1.3. ASPECTUL FIZIOLOGIC AL SUNETELOR VORBIRII

Aparatul fonator (de vorbire) este format din plămâni, laringe
(capătul superior al traheii unde sunt localizate coardele vocale), cavitatea
bucală şi cavităţile nazale. Vorbirea are loc datorită curentului de aer
care iese din plămâni la expirare.
Actul fonaţiunii se produce la trecerea aerului prin laringe. În
laringele alcătuit din cartilaje, curentul de aer devine sonor prin vibraţiile
realizate de coardele vocale. Coardele vocale sunt formate din mici
muşchi, apți a închide canalul expirator sau, dimpotrivă, a lăsa o
deschizătură (= glota) ce permite circulaţia aerului. La contracţia unei
perechi de muşchi, glota se deschide, iar coardele vocale se depărtează
spre partea lor anterioară.
Vocea apare atunci când coardele vocale nu sunt strâns lipite una de
alta, iar aerul le face să vibreze. Constatăm că vocea rezidă în mişcările
coardelor vocale ce fac să vibreze curentul de aer expirator. Articulaţia
sunetelor are lor la expirarea aerului.
Producerea sunetelor articulate, activitatea aparatului de vorbire este
dirijată de sistemul nervos central.
NB! Se afirmă că aparatul de vorbire este identic la toate popoarele.
Totuşi se consideră că gura boşimanilor şi a hotentoţilor – popoare din
Africa de Sud – se deosebeşte puţin de cea a altor popoare: cerul gurii se
găseşte mai sus, limba este mai îngustă, iar barba este mai mică.

1.4. ASPECTUL FUNCŢIONAL AL SUNETELOR VORBIRII

Valoarea funcţională a sunetelor constă în capacitatea de a delimita
aspectul material al unităţilor semnificative.
Sunetul concret al vorbirii, cu toate particularităţile lui acustice şi
fiziologice, este numit în fonologie sunet sau fon.
Sunetele generale, de bază ale limbii, capabile să formeze şi să
diferenţieze morfemele şi cuvintele, se numesc în fonologie foneme.

2. FAZELE ARTICULĂRII SUNETELOR. BAZA DE

ARTICULAŢIE. FONEMUL. TRĂSĂTURILE ŞI
FUNCŢIILE ACESTUIA

2.1. FAZELE ARTICULĂRII SUNETELOR

În articularea sunetului se disting trei faze (momente):

1) excursia sau tensiunea (implozia), când organele de vorbire pot
ieşi din poziţia neutră şi fac mişcările indispensabile pentru producerea
sunetului (în cursul exploziei, se remarcă apropierea, lipirea limbii de
dinţi);
2) expoziţia sau ţinuta constituie momentul în care organele de
vorbire îşi păstrează poziţia adoptată pentru articularea sunetului (se
observă că limba este lipită de dinţi), deci momentul care coincide cu
pronunţarea efectivă a sunetului;
3) recursia sau destinderea (explozia) denotă momentul în care
organele aparatului de vorbire părăsesc poziţia de articulare şi revin la
normal, la repaos.
2.2. BAZA DE ARTICULAȚIE

Atunci când ne aflăm în situaţia de a trece de la o limbă la alta

(română, franceză, rusă, engleză etc.), constatăm importanţa bazei de
articulaţie şi conştientizăm nevoia de a ne pregăti organele de articulare
pentru a pronunţa adecvat sunetele limbii respective
Cât priveşte modul de articulare a sunetelor, vorbitorii fiecărei
limbi manifestă tendinţe articulatorii diferenţiale. Spre exemplu, aceleaşi
consoane dentale [d], [t] nu se pronunţă absolut identic în diverse
idiomuri, bunăoară în română, rusă, franceză, engleză etc.
Baza de articulaţie se deosebeşte de la o limbă la alta. Baza de
articulaţie poate fi definită drept un ansamblu de particularităţi
articulatorii ale unei limbi, bunăoară cele ce dezvăluie tensiunea, poziţia
şi mişcările buzelor, poziţia limbii, presiunea organelor fonatoare etc.
Baza de articulaţie nu este înnăscută, ci se constituie o perioadă
îndelungată în istoria idiomului respectiv. Ea cuprinde un sistem de
deprinderi articulatorii însuşite inconştient în procesul învăţării limbii de
către copii. De aceea putem defini baza de articulaţie drept rezultat al
deprinderilor de vorbire, acumulate de un anumit popor.

2.3. FONEMUL. TRĂSĂTURILE ŞI FUNCŢIILE ACESTUIA

Pentru prima dată, distincţia dintre sunet şi fonem a făcut-o lingvistul

rus I.A. Baudouin de Courtenay (1845-1929). Termenul fonem a fost
introdus de către savantul N.V. Kruszewski, eminent discipol al lui
I.A.Baudouin de Courtenay, care consideră fonemul drept o unitate
sonoră minimală a limbii, iar sunetul – unitate minimală a vorbirii.
Conceptele definite de către I.A.Baudouin de Courtenay şi
N.V.Kruszewski au fost dezvoltate de către lingviştii ruşi N.S.Trubetzkoy
(1890–1938), R.Jakobson, S.Karcevskij, reprezentanţi ai şcolii
funcţionale pragheze care au fondat o nouă disciplină – fonologia.
 Deşi sunetele sunt unităţi monoplane, dotate doar cu planul
expresiei şi comportă sens prin ele însele, sunetele servesc la
diferenţierea cuvintelor şi a morfemelor. Sunetul şi fonemul constituie o
unitate indisolubilă. Conchidem:
SUNETUL FONEMUL
un fenomen acustic şi fiziologic o unitate funcţională a limbii
aparţine vorbirii, fiind material şi aparţine limbii
concret
are caracter individual şi atestă posedă caracter social, căci este o
divergenţe spaţiale (se deosebeşte unitate funcţională, îndeplineşte o
de la o regiune la alta), funcţie, aceeaşi pentru toţi
diferenţiindu-se de la un vorbitor la membrii comunităţii date
altul şi chiar la acelaşi vorbitor
o manifestare concretă a actului de o unitate stabilă a sistemului
vorbire lingvistic

Astfel, fonetica şi fonologia înglobează două domenii ale unei

discipline lingvistice unice: fonetica cercetează sunetele concrete –
elemente fizice, materiale, percepute senzorial, iar fonologia sau
fonetica funcţională nu studiază natura fiziologică şi acustică a
sunetelor, ci funcţiile fonemelor realizate în cuvânt.
Fonemul îndeplineşte următoarele funcţii:
1) constitutivă, care este permanentă; fonemul participă, alături de
alte foneme dispuse linear, la formarea semnificantului semnului verbal.
De ex., succesiunea /d/ - /r/ - /u/ - /m/ alcătuieşte semnificantul „drum”,
căruia îi corespunde un conţinut semantic;
2) distinctivă: fonemul deosebeşte un semnificant (cuvânt, morfem,
formă gramaticală) de altul. Delimitarea se realizează prin foneme:
„care” diferă de „mare” prin opoziţia [c] : [m]; „mare” de „mire” – prin
opoziţia [a] : [i]; „mire” de „mine” – prin opoziţia [r] : [n]; „mine” de
„mină” – prin opoziţia [e] : [ă] etc.;
3) perceptivă: fonemele sunt percepute de organele noastre de simţ
şi, astfel, sunt identificate, concepute, înţelese ca sunete ale limbii, cu
proprietăţi individuale, ce se deosebesc printr-un şir de trăsături
diferenţiale.
 3. MODIFICĂRILE SUNETELOR ÎN FLUXUL SONOR

Sunetele suportă variate modificări în fluxul sonor, unele fiind

necondiţionate, iar altele – condiţionate. Schimbărilor necondiţionate
sau spontane nu li se cunosc cauzele, pe când schimbările condiţionate
au loc din multiple cauze, divizându-se în cele poziţionale şi
combinatorii.
Modificările poziţionale sunt condiţionate de poziţia sunetelor în
cuvânt: iniţială, finală, tonică, posttonică (=după accent), protonică
(=înaintea accentului), în silaba deschisă, în silaba închisă.
Din seria modificărilor poziţionale (uneori, ele comportă un caracter
mixt: depind de poziţie, dar şi de coarticularea unor sunete) fac parte
schimbările ce rezidă în eliminarea sau, dimpotrivă, adăugarea sunetelor
în diverse poziţii. În funcţie de poziţia vocalelor sau a consoanelor
supuse modificării semnalate, deosebim:
a) afereza – suprimarea vocalei (uneori a consoanei) la începutul
cuvântului: Ionică > Onică > Nică; Ecaterina > Caterina; lat.: exponere >
(a) spune; excalidare > (a) scălda; lat.: historia > ital.: storia ş.a.
b) proteza este un fenomen opus aferezei, constând în adăugarea unui
sunet (mai frecvent, vocalic) la începutul cuvântului. Proteza vocalei [e]
înaintea grupurilor consonantice [st], [sp], [sc] se întâlneşte des în
limbile franceză şi spaniolă. De ex., lat. scribere> fran.: écrire, span.:
escribir (compară însă în română şi italiană: „a scrie” şi „scrivere”,
provenite din acelaşi verb latin); lat.: spinus > span.: espino, fran.: épine
(compară în română: „spin”); lat.: stare > span.: estar, fran.: être (ref-
lexul românesc este „(a) sta”, iar cel din italiană „stare”); lat.: status >
span.: estado; fran.: état (în română însă atestăm reflexul „stat”, iar în
italiană: „stato”) etc.
Proteza vocalei [a] înregistrăm în dialectul aromân al limbii române:
aumbră, alaud, ameu ş.a.
c) sincopa constituie suprimarea unei vocale în poziţie medie, iar
diereza înseamnă pierderea consoanei la mijlocul cuvântului.
Sincopa se atestă în multe limbi, inclusiv cele romanice, declanşându-
se atât în poziţie protonică, cât şi cea posttonică: lat. calidus, calida>
rom.: cald, caldă, span.: caldo, fran.: chaud, -e; lat.: vestimentum > rom.:
veşmânt, fran.: vêtement; lat.: tabula > fran.: table (compară însă ref-
lexul italian: „tavola”), iar în engleză – împrumutul „table”; lat.:
collocare > rom.: (a) culca; lat.: veteranus > rom.: bătrân; lat.: directus >
rom.: drept; fran.: droit (compară însă : ital.: diritto; span.: derecho).
În graiuri se pronunţă trebur'li < treburile; găs't < găsit; ţărnă < ţărână
etc.
Diereza caracterizează atât limbile romanice, cât şi slave ş.a. Astfel, în
idiomurile romanice întâlnim diereza consoanelor [g], [v], [b] ş.a. în
poziţie intervocalică, bunăoară: lat.: triginta > fran.: trente; lat. magistra >
rom.: măiastră; lat.: rivus > rom.: râu; span., port.: rio; lat.: digitus >
ital.: dito; fran.: doigt; span.: dedo (compară însă în română: deget); lat.:
dicere > fran., ital.: dire (compară însă în română: a zice şi în spaniolă:
decir, ce descind din acelaşi verb); lat.: caballus rom.: > cal; lat.: debet >
fran.: doit. În limbile romanice are loc reducerea unor grupuri
consonantice - [ns], [ks], [rs] ş.a. – în poziţie medie. De ex., lat.: mensa
> rom.: masă; lat.: deorsum > rom.: jos; lat.: sursum > rom.: sus; lat.:
laxare > rom.: (a) lăsa; fran.: laisser; lat.: avicellus > ital.: ucello etc.
Iată câteva mostre în limba rusă: сердце> серце; солнце> сонце;
fenomenul remarcat nu afectează rostirea cuvântului „солнечный”.
Atât în poziţie medie, cât şi în cea iniţială poate fi eliminată una din
două silabe asemănătoare sau identice, fenomen numit haplologie:
mămăligă > măligă; rus.: знаменоносец > знаменосец; трагикокомедия
> трагикомедия etc.
d) anaptixa, fenomen opus sincopei, constă în adăugarea vocalei în
poziţie medie, iar epenteza, opusă dierezei, rezidă în inserarea unei
consoane la mijlocul cuvântului.
Anaptixa apare în unele idiomuri turcice şi fino-ugrice (maghiară
ş.a.), precum şi în dialectele italiene ş.a., bunăoară: lat.: barba > ital.
dial.: variva.
Epenteza este destul de frecventă în limbile franceză şi spaniolă. Spre
exemplu, în franceză între consoanele [mr] este intercalată consoana [b],
pe când consoana [d] este inserată în grupul consonantic [nr]: lat.: tener
> fran.: tendre; lat.: gener > fran.: gendre; numerus > fran.: nombre; lat.:
nomen > span.: hombre; lat.: teneo > span.: tengo; lat.: salio > span.:
salgo ş.a.
Fenomenul vizat are loc şi în limbile slave. Astfel, în limba rusă
unele cazuri de epenteză sunt sesizate în limbajul vorbit şi în graiuri, pe
când altele corespund de multă vreme normelor literare ale acestei limbi.
A se compara, pe de o parte: радио радиво; нрав > ндрав; зря > здря şi
pe de altă parte: остров, встреча, ноздри, ultimele cuvinte fiind în
concordanţă cu normele limbii ruse literare, deşi cândva s-a produs
epenteza consoanelor [д], [т] care nu mai sunt interpretate ca atare.
e) Apocopa este suprimarea vocalei, uneori a silabei finale, iar
dispariţia consoanei de la sfârşitul cuvântului este amuţirea acesteia.
De altfel, amuţirea consoanei finale caracterizează, în ansamblu,
limbile romanice care nu au conservat-o din latină decât rar: lat.: campus >
rom.: câmp; ital., span.: campo; fran.: champs; lat.: tempus > rom.: timp,
ital.: tempo, span.: tiempo, fran.: temps; lat.: > factus rom.: fapt, ital.:
fatto, span.: hecho, fran.: fait; lat. flumen > ital.: fiume; lat.: cantaverunt
> fran.: chantèrent; lat.: cum > rom.: cu etc. În limba franceză, în urma
aplicării principiului etimologic şi a celui istorico-tradiţional ce domină
ortografia acesteia, cuvintele se pronunţă adesea diferit decât se scriu, de
aceea consoana [-s], grupul [-ent], în rol de elemente flexionare, nu se
rostesc. Alta e situaţia substantivului fils, filius în acelaşi idiom. A se
compara şi alte reflexe romanice: rom.: fiu, span.: hijo; ital.: figlio.
Apocopa vocalică constituie o particularitate definitorie a
schimbărilor fonetice în numeroase limbi indo-europene: romanice,
germanice, slave etc. Spre exemplu, forma de infinitiv în idiomurile
romanice occidentale, cu excepţia limbii italiene, pierde, de regulă,
vocala finală [-e] din componenţa flexiunii infinitivale, iar în română
această flexiune se reduce totalmente. De ex., lat.: habere > rom.: (a)
avea, ital.: avere, span.:haber, fran.: avoir; lat.: videre > rom.: (a) vedea,
ital.: videre, span.: ver, fran.: voir; lat.: cantare > rom.: (a) cânta, ital.:
cantare, span.: cantar, fran.: chanter etc.
Fenomenul în cauză rezidă şi în suprimarea silabei finale, ceea ce se
observă în română, italiană, franceză ş.a., bunăoară: lat.: fratrem > ital.:
frate > fra; lat.: sanctus> ital.: santo > san ş.a. A se compara în limbajul
vorbit, în română: tocmai > tucma; nenea > nea, jumătate > juma ş.a.
În opinia cercetătorului Iu.Maslov, apocopa este caracteristică şi
idiomurilor germanice, în particular, limbii engleze unde a condiţionat
apariţia unor forme cu flexiunea „0”. Astfel, formele verbale din vechea
engleză de tipul „bindan” (a uni, alega), „binde” (pers. 1 sing., prezent)
ş.a. devin în engleza contemporană: „(to) bind” ( a uni, a lega), „bind”
(pers. 1 sing., prezent) ş.a. [10].
Apocopa nu lipseşte nici în idiomurile slave unde limbajul vorbit
atestă mostre de felul: мама > мам, Коля > Коль (folosite ca adresări),
чтобы > чтоб etc.
f) Epiteza, opusă apocopei, constă în adăugarea unor sunete, de
obicei vocale, la sfârşitul cuvântului: acest > acesta; acum > acuma;
undeva > undevai ş.a. Epiteza e proprie limbii italiene, în care, de altfel,
găsim şi multiple situaţii în care apare apocopa. Astfel, vocala [-o] se
poate ataşa prin epiteză la unele forme verbale (pers. a 3-a plural,
perfect); lat.: cantaverunt > ital.: cantarono.
Trebuie semnalate şi alte tipuri de modificări poziţionale, bunăoară
afonizarea consoanelor sonore finale în limbile rusă şi germană, despre
care s-a menţionat: rus.: творог [творок]; голод [голот]. Astfel,
cuvintele „рог” (corn) şi „рок” (soartă) se pronunţă la fel: [рок], ca şi
cuvintele din germană: „Rad” (roată) şi „Rat” (sfat). Ca rezultat, cup-
lurile constituite dintr-o consoană sonoră şi una surdă formează
arhifonemul – unitatea fonologică superioară fonemului, care dispune
de multiple trăsături comune pentru două sau mai multe foneme. Tră-
sătura diferenţială „sonor” se neutralizează la sfârşitul cuvântului, astfel
încât perechile de consoane [d] - [t], [g] - [k], [b] - [p] etc. se rostesc
deopotrivă.

LEGILE FONETICE

Legile fonetice vizează schimbările reglementate ale unor sunete sau

grupuri de sunete, ele, ca şi cele din urmă, au caracter material.
În limba română, spre deosebire de idiomurile romanice occidentale,
are loc închiderea vocalelor [o] şi [e] în [u] şi [i], în antepoziţia
nazalelor [m], [n]: lat.: bene > rom.: bine; lat.: cognatus > rom.: cumnat;
lat.: bonus > rom.: bun; lat.: lenis > rom.: lin ş.a.; în acelaşi anturaj,
vocala [a] ce anticipează nazalele se închide în [i], [î]: lat.: anima rom.:
inimă (compară în spaniolă reflexul „alma”); lat.: sanctus rom.: sânt (=
sacru); lat.: angelus rom.: înger etc.
În franceză, spaniolă, italiană ş.a. schimbările semnalate nu se produc.
De notat că în franceză închiderea vocalei [a] se atestă în silaba deschisă,
inclusiv în poziţie finală: lat.: anima > fran.: âme; lat.: capra > fran.:
chèvre; lat.: sancta > fran.: seinte ş.a. În spaniolă şi italiană, observăm,
dimpotrivă, deschiderea vocalei [u] în [o], deseori în silaba finală: lat.:
campus > ital., span.: campo; lat.: carus > ital., span.: caro etc.
În idiomurile înrudite, legile fonetice constituie corespondenţe
fonetice regulate. Spre exemplu, grupul consonantic [ct] din latină a
evoluat în limbile descendente, transformându-se în română, prin
labializare, în grupul [pt], în italiană, ca rezultat al asimilării regresive
totale, în [tt], în spaniolă consoanele menţionate devin africata [ch], iar
în franceză generează grupul de sunete [it];
lat.: factum > rom.: fapt, ital.: fatto, span.: hecho, fran.: fait;
 lat.: coctus > rom.: copt, ital.: cotto, fran.: cuit;
lat.: octo > rom.: opt, ital.: otto, span.: ocho, fran.: huit etc.
În limbile germanice „legea lui J.Grimm” se referă la mutaţia
consonantică ce dezvăluie trei faze ale modificărilor fonetice
reglementate: 1) oclusivelor surde [p], [t], [k] din alte idiomuri indo-
europene le corespund în limbile germanice consoanele [f], [ϴ], [h]; 2)
oclusivele sonore [b], [d], [g] corelează în limbile germanice cu
oclusivele surde [p], [t], [k]; 3) oclusivele sonore aspirate [bh], [dh], [gh]
au ca echivalente sonorele neaspirate [b], [d], [g]. Iată câteva mostre:
lat.: pedem; got.: fotu; fran.: pied, span.: pie; engl.: foot;
lat.: pater, fran.: père, ital., span.: padre; germ.: Vater [fater], engl.:
father;
lat.: cor; ital.: cuore, fran.: coeur; germ.: herz, engl.: heart;
lat.: caput; rom.: cap, ital.: capo; germ.: Haupt, engl.: head ş.a.
Conchidem că legile fonetice au o importanţă deosebită pentru
studierea evoluţiei structurii fonetice a limbilor înrudite. Din acest punct
de vedere, legile fonetice comportă două trăsături pertinente [12]:
1) ele se manifestă, cronologic şi genetic, în succesiune: de la limba de
origine la idiomurile înrudite ce provin din aceasta: de la strălimba indo-
europeană la limbile descendente din grupurile romanic, germanic, slav,
baltic, celtic, indian, iranian, grecesc, armean, albanez etc.; de la
germanica comună la idiomurile germanice din ramura orientală
(actualmente cuprinde doar limbi dispărute: gotica, vandala, burgunda
ş.a.), la cele din ramura occidentală (germană, engleză, olandeză ş.a.),
cele din ramura nordică sau scandinavă (daneză, norvegiană, suedeză
ş.a.); de la limba latină la idiomurile romanice orientale (româna, dalmata)
şi occidentale (spaniola, portugheza, franceza, provensala, italiana ş.a.);
2) acţiunea legilor fonetice este limitată cronologic; fenomenele în
cauză au loc într-o perioadă relativ redusă: unele dintre ele se
înregistrează într-o perioadă anterioară de evoluţie a unei limbi, dar nu
se mai atestă în perioada contemporană. Astfel, labializarea grupurilor
consonantice [ct], [cs] [pt], [ps], rotacizarea sonantelor intervocalice [l],
[n] [r] – fenomene frecvente în vechea română – nu se mai observă în
româna actuală. A se compara: lat.: solem > rom.: soare; lat.: solaris
rom.: solar; lat.: pectus rom.: piept; lat.: pectoralis > rom.: pectoral etc.
În unele lucrări de specialitate, accidentele fonetice (acestea pot fi
modificări spontane ale sunetelor) şi analogia din domeniul fonetic sunt
numite „complementarele legilor fonetice” [13]. Între „accidentele
fonetice” şi „legile fonetice” nu lipsesc unele discrepanţe; astfel,
schimbările accidentale nu sunt limitate în timp, precum legice fonetice,
ci pot să-şi extindă acţiunea într-o perioadă foarte îndelungată, inclusiv
în starea actuală a limbii respective. De asemenea, fenomenele de ordin
„accidental” pot să nu cuprindă toate unităţile lexicale ce conţin
ambianţa propice producerii modificării în cauză.
(apud Oglindă E., Păduraru G. Introducere în lingvistică (suport
didactic). Chişinău: CEP USM, 2011