Cultivarea limbii – o preocupare constantă

Alte articole de Revista Limba Română

Iraida CONDREA Iraida CONDREA Nr. 1-3, anul XIV, 2004
Pentru tipar

În cadrul investigaţiilor ştiinţifice ale profesorului Anatol Ciobanu problemele de cultivare a

limbii ocupă un loc central, această tematică se reliefează pronunţat şi nu dispare niciodată din
vizorul savantului. Oricare ar fi tematica investigaţiilor – sintaxă, semantică, sociolingvistică
etc. –, din ele nu lipseşte unghiul de vedere al normei literare şi îndemnul de a o cunoaşte şi a o
respecta.
Aceste lucrări izvorăsc din dorinţa specialistului, profesorului de a propaga un mod de
exprimare corectă, de a analiza şi a explica lacunele şi deficienţele din scrisul şi vorbirea
conaţionalilor noştri. Este atitudinea savantului mereu atent la pulsul verbului matern, a
lingvistului care nu se erijează doar în postura de teoretician şi filozof al limbajului, ci coboară
în vâltoarea acestui fenomen, halucinant uneori, care este limba vie – vorbită, scrisă, modelată
de poeţi, frământată de publicişti, rostită de actori, profesori ori ţărani, studiată, cu sfială şi
pietate, de numeroşii învăţăcei ai Domniei sale.
Problemele de cultivare a limbii române au fost totdeauna în atenţia celor mai cunoscuţi
lingvişti, drept puncte de reper servind întotdeauna bine cunoscutele lucrări, semnate de acad.
Iorgu Iordan, acad. Ion Coteanu, prof. dr. Mioara Avram – autori notorii care au stimulat acest
domeniu al lingvisticii şi au servit ca exemplu pentru mulţi cercetători.
În spaţiul nostru au fost totdeauna prezenţi cu materiale de cultivare a limbii Nicolae
Corlăteanu, Silviu Berejan, Vitalie Marin, Ion Melniciuc, Anatol Eremia, Elena
Constantinovici, Anton Borş, Maria Cosniceanu, Valentin Mândâcanu – sunt doar câţiva dintre
cei pomeniţi de prof. Ciobanu în prefaţa cărţii Limba maternă şi cultivarea ei, despre care
autorul scrie că poartă un caracter ştiinţifico-didactic.
Lucrările de cultivare a limbii scrise de prof. A. Ciobanu au o structură specifică şi un stil
inconfundabil. Ceea ce le deosebeşte de alte lucrări de acest gen este numărul mare de exemple,
minuţios înregistrate şi paşaportizate. Pentru A. Ciobanu este exclus să comenteze o expresie,
un fenomen de limbă luat la întâmplare, din auzite, de nu se ştie unde – tot ce se examinează
este documentat şi argumentat, prezentat cu maximă acribie chiar. Acelaşi lucru îl cere şi
discipolilor săi – atunci când cineva face o afirmaţie, o constatare, prezintă o ipoteză teoretică,
prima întrebare a prof. A. Ciobanu este „Cum exemplifici?”. Şi toată lumea ştie că argumentul
suprem este secvenţa extrasă din operele scriitorilor, din alte texte de valoare, citatul bine
încadrat în context şi comentat judicios, referinţa la dicţionarele academice – totul trebuie
realizat cu maximă atenţie şi cu precizie, fără a denatura ideea sau contextul iniţial.
Primele lucrări de cultivare a limbii, scrise de prof. A. Ciobanu, au fost dictate de necesităţile
didactice, de procesul de instruire şi de formare a cadrelor de pedagogi, care urmau să-şi
desfăşoare activitatea în şcolile republicii. Cartea Să scriem şi să vorbim corect, apărută la
Editura Lumina în anul 1970, conţine o serie de articole şi tablete grupate în câteva
compartimente: fonetică, vocabular, morfologie, sintaxă şi stilistică, adică exact ceea ce se
predă în şcoală, dar din perspectiva corectitudinii exprimării, în acest sens fiind semnificativ
chiar şi titlul introducerii – „Şcoala şi problemele de cultivare a limbii”.
Parcurgând paginile cărţii, putem constata că autorul ia în discuţie cele mai importante şi mai
stringente probleme care ţineau de dezvoltarea şi lărgirea ariei de funcţionare a limbii. Se ştie,
de exemplu, că introducerea în alfabetul oficial „moldovenesc” (cel având la bază alfabetul
rusesc) a literei ж pentru redarea africatei gi, în anul 1967, a fost un important pas pe calea
instaurării normei ortoepice a limbii române literare. Regulile de utilizare (în special de
pronunţie) ale lui gi, formulate atunci de profesorul A. Ciobanu, pornesc de la criteriile
etimologic, fonetic, morfologic şi, de fapt, au rămas valabile şi pentru o altă extrem de
importantă reformă, care a deschis pe deplin drumul limbii române literare pe aceste meleaguri
– revenirea la grafia latină în anul 1989.
Studierea limbii literare, în special a normelor ei, nu este, în accepţia profesorului A. Ciobanu,
un scop în sine. Limba literară trebuie studiată pentru a fi cunoscută şi a fi propagată, de aceea
anume cultivarea limbii reprezintă una dintre finalităţile practice ale lucrului de filolog.
Cultivarea limbii întotdeauna porneşte de la cuvânt, de la înţelegerea şi utilizarea lui corectă în
funcţie de context şi de situaţie şi cu cât mai bogat este bagajul de cuvinte al unui vorbitor, cu
atât mai profundă şi mai nuanţată este gândirea lui. Dar acest bagaj se acumulează cu eforturi şi
tenacitate, de aceea sfatul profesorului Ciobanu pentru tinerii studioşi este ca, la lectura unui
text, să nu treacă niciodată peste un cuvânt necunoscut, chiar dacă sensul este clar din context.
Explicarea utilizării neologismelor ţine anume de această practică instituită de prof. A. Ciobanu.
Pe parcursul anilor de profesorat, lucrând cu zeci şi sute de studenţi, distinsul dascăl s-a convins
că îndemnul şi cerinţa de a cunoaşte neologismele trebuie mereu reînnoite, că studenţii trebuie
învăţaţi, deprinşi, obligaţi să simtă cuvântul şi să-şi formeze ceea ce pentru un filolog este o
trăsătură de primă necesitate – simţul limbii. Din numeroasele lucrări de laborator şi seminare
cu studenţii s-au adunat materialele care au format un faimos „Dicţionar grotesc”, titlu preluat
de la Vasile Alecsandri şi care a fost folosit cu succes de mai mulţi autori de tablete de cultivare
a limbii.
În cartea Să vorbim şi să scriem corect prof. A. Ciobanu prezintă o listă de neologisme şi
sensurile lor „groteşti” în accepţia unor studenţi. Asemenea răspunsuri date atunci de cei
chestionaţi au fost calificate de prof. Ciobanu drept „zguduitoare”, ca exemple
figurând: abundenţă – explicat drept „lipsă de ceva”, perfid – „ceva curat, drept”, a tachina – „a
discuta ceva” şi altele. Intuiţia de profesor, de dascăl i-a dictat încă atunci profesorului Ciobanu
că pentru studenţii moldoveni neologismele sunt punctul vulnerabil, că necunoaşterea lor
ştirbeşte cu mult posibilităţile de exprimare şi de dezvoltare a capacităţii de a gândi. Deşi au
trecut ani şi ani, putem constata că şi astăzi la capitolul neologisme studenţi basarabeni nu
excelează, căci chiar în 2004 unii au dat explicaţii tot atât de „zguduitoare” pentru o serie de
cuvinte din aceeaşi listă, considerând, de exemplu, că perfid înseamnă „lacom”, indulgent –
„fără milă”, taciturn – „de noapte”, ipocrit – „nemernic”, a delibera – „a demisiona”, a
imputa – „a adăuga” sau „a tăia (un picior)”, a pleda – „a pătrunde” ş.a. Astfel că faimosul
„dicţionar grotesc” poate fi continuat, fapt ce demonstrează că „punctul nevralgic” al instruirii
filologilor a fost stabilit corect de prof. Ciobanu şi că „boala neologismelor” trebuie ţinută în
permanenţă sub control.
Practic, toate subiectele luate în discuţie în cartea Să vorbim şi să scriem corect s-au dovedit
„perene”, căci fiecare generaţie de studenţi, de vorbitori basarabeni, calcă tot cam pe aceeaşi
greblă a ignoranţei.
O particularitate distinctivă a scrierilor profesorului A.Ciobanu este modalitatea de a
exemplifica. Studiile, articolele sau tabletele de cultivare a limbii, semnate de Domnia sa, nu
sunt doar nişte constatări savante şi seci. Ideile sunt argumentate cu opţiunile altor autori, cu
multiple exemple, uneori făcându-se chiar şi statistica frecvenţei, pentru a putea urmări evoluţia
cazului. Anume în felul acesta au fost examinate structurile tributare modelului rusesc, de tipul
„trebuie de lucrat”, „trebuie de a examina”.
Corectitudinea exprimării orale şi scrise la nivel lexico-gramatical şi stilistic este vizată în toate
materialele incluse într-un amplu volum intitulat Limba maternă şi cultivarea ei, apărut în
1988, cu alfabet rusesc încă. Prof. A. Ciobanu se referă şi aici la cele mai specifice cazuri de
încălcare a normei literare, explicând cauzele devierilor şi indicând căile de corectare a erorilor.
În carte apare un capitol inedit, care constituie o punte de legătură între lingvistică şi literatură –
cel intitulat „Odă limbii materne” şi care conţine numeroase aprecieri, cugetări, citate din
operele marilor scriitori, din scrierile multor personalităţi de vază, ce demonstrează cu prisosinţă
importanţa limbii în viaţa socială şi în formarea omului. După numărul şi importanţa scriitorilor,
filozofilor, criticilor citaţi, acest capitol, dar chiar şi volumul în întregime, ar putea concura cu o
adevărată lucrare de istorie sau teorie a literaturii, iar o serie de paragrafe, cum ar fi cele
intitulate „Limba maternă şi scriitorul”, „Cuvântul – forţa motrice a limbii materne”, „Scriitorul
şi munca lui asupra cuvântului matern”, pot servi şi acum ca material didactic la predarea unor
compartimente de literatură în şcoli şi în licee.
Gramatica, transformată adeseori într-o disciplină seacă şi plictisitoare, capătă, în expunerea
profesorului Ciobanu, culori vii şi atractive, căci Domnia sa mizează totdeauna pe cuvântul viu,
pe „vorba dulce” şi expresivă a scriitorilor. Orice elev va reţine mai uşor formele verbale, dacă
regulile gramaticale vor fi ilustrate cu astfel de citate inspirat alese, cum este cel dintr-o poezie a
lui Petru Zadnipru:
Vremea trece şi ne trecem,
Cum trec toate pe pământ.
Şi pe lângă multe trecem,
Observându-le trecând.
Însă fie spus în treacăt,
Relele ce s-au trecut
Nici prin cap să nu ne treacă
Să le trecem la trecut.
Mulţimea de reguli, fie ortografice, fie de punctuaţie, îi şochează pe mulţi, şi distinsul profesor,
care trebuie să le explice şi să le propage, face acest lucru printr-o inedită „polemică” cu cei
care dau vina pe gramatică, prezentând un fragment din poezia „Trăiască Don” de Dumitru
Matcovschi:
El s-a bătut cu morile de vânt,
Iar eu mă bat – ai, prostul! – c-un cuvânt,
C-o virgulă, c-un punct, cu două puncte,
Cele mai simple, cele mai mărunte,
Şi bătălia e înverşunată –
Aproape că nu birui niciodată.
Acest fragment este inserat în capitolul intitulat „Punctuaţia şi cultura limbii scrise”, iar
comentariul profesorului este următorul:„Poetul în bătălia înverşunată cu virgula nu poate birui,
pentru că, deşi nu vede rostul, până la urmă e obligat să plaseze „îndărătnicul” şi
„încăpăţânatul” semn de punctuaţie”. Deşi tributară în anumite privinţe ideologiei oficiale a
timpului, căci altfel nu se putea, cartea Limba maternă şi cultivarea ei a servit şi poate servi şi
azi drept călăuză pentru profesori, pentru studenţi şi pentru toţi cei care nu sunt indiferenţi faţă
de cuvânt, care cunosc şi preţuiesc forţa lui.
Profesorul Anatol Ciobanu a răspuns întotdeauna solicitării de a veni în faţa publicului larg cu
materiale de cultivare a limbii, atât de necesare la noi. În anii ’90, când televiziunea Moldovei
realiza cu regularitate şi punea pe post emisiuni de cultivare a limbii, care, de altfel, aveau o
durată incredibilă azi – de câte 30 de minute, cu rubrici permanente şi dialoguri cu
telespectatorii, profesorul Ciobanu a apărut şi în ipostaza de prezentator al acestei emisiuni. Dar,
spre deosebire de alţi participanţi – profesori, jurnalişti, savanţi –, dl A. Ciobanu era şi aici
înconjurat de studenţi de la litere. Învăţăceii Domniei sale încercau să-şi expună opiniile, să
dialogheze sau chiar să polemizeze pe marginea unor subiecte – era şi aceasta o modalitate de a
forma tinerii specialişti, o şcoală pe care numai profesorul Ciobanu a putut s-o menţină un timp,
dar care, din păcate, a dispărut o dată cu emisiunile realizate pe atunci atât de inspirat şi cu atâta
dăruire de redactorul Lidia Popodneac. Şi dacă Televiziunea Naţională, aflată mereu în criză, ar
scoate acuma de pe rafturi şi ar pune pe post emisiunile semnate de această distinsă doamnă,
telespectatorii ar avea doar de câştigat, căci adevărul nu se învecheşte niciodată. Altfel când îl
vom mai vedea pe distinsul profesor, înconjurat de învăţăceii săi, pe ecranul televizorului? Când
va îndrăzni televiziunea să-i ofere microfonul? Deocamdată aceste întrebări rămân, din păcate,
retorice.
Chiar dacă este lipsit de această tribună, profesorul A. Ciobanu a fost şi rămâne mereu pe
poziţii, fiind unul dintre autorii permanenţi ai rubricii de cultivare a limbii de la revista Limba
Română, chiar de la primul număr al ei. Pe parcursul celor paisprezece ani de apariţie,
materialele semnate de Domnia sa nu au lipsit din paginile publicaţiei.
În numeroasele bătălii pentru instaurarea adevărului ştiinţific, prin intermediul revistei Limba
Românăprofesorul Anatol Ciobanu a avut şi are un cuvânt greu de spus, cuvânt care trage mult
la cântarul dreptăţii şi se află mereu în slujba celor care vor să aibă o limbă elevată, ce poate
servi din plin cultura şi spiritualitatea românească.

CULTIVAREA LIMBII ROMÂNE, I. PROBLEME DE MORFOLOGIE; II.

PROBLEME DE SINTAXĂ ŞI DE VOCABULAR, Florina-Maria Băcilă
Martie 8, 2013
DE FUNDATIAGENESA
În ultima vreme, programele de limba română pentru gimnaziu, liceu şi facultate dovedesc, tot
mai mult, o deplasare a accentului dinspre abordările pur teoretice şi analiza tradiţională, clasică,
spre aspectul normativ şi formativ al gramaticii – ceea ce constituie, în definitiv, scopul
fundamental al achiziţionării de către elevi şi studenţi a cunoştinţelor de limbă şi comunicare.
Faptul se reflectă, concret, şi în evaluările de la examenele naţionale de la sfârşitul claselor a
VIII-a / a IX-a şi a XII-a / a XIII-a, care ţin seama, într-o măsură apreciabilă, de corectitudinea
exprimării în toate laturile sale, de coerenţa şi de expresivitatea ei, de acurateţea şi proprietatea
termenilor. În acest sens, lucrarea de faţă, intitulată Cultivarea limbii române, propune diverse
tipuri de aplicaţii ce vizează gramatica şi lexicul, însoţite de rezolvarea lor integrală, precum şi
de sugestii ori comentarii menite să faciliteze aprofundarea şi completarea unor noţiuni însuşite
în cadrul orelor de limba română prevăzute în documentele şcolare.

Din necesităţi de editare, dar şi din dorinţa de a facilita consultarea lucrării, am separat materialul
în două volume: primul este dedicat problemelor de exprimare corectă referitoare la morfologie,
iar cel de-al doilea cuprinde, în aceeaşi direcţie, chestiuni de sintaxă şi de vocabular. Întrucât
cultivarea limbii reprezintă un fapt sociolingvistic de interes larg, în volumul I am introdus un
scurt capitol destinat unor precizări terminologice legate de această disciplină de studiu
(conceptele de cultivare a limbii, normă, abatere, limbă literară), urmat de exerciţii variate ce
includ părţile de vorbire (substantivul, articolul, adjectivul, numeralul, pronumele, verbul,
adverbul, prepoziţia, conjuncţia, interjecţia) şi presupun indicarea sau alegerea variantelor
corecte, modificări ale formelor flexionare prin transformarea construcţiilor iniţiale pe baza unor
cerinţe date, gruparea elementelor din liste în funcţie de anumite trăsături comune, completarea
spaţiilor punctate cu formele corespunzătoare, corectarea greşelilor din contexte, alcătuirea de
enunţuri conform indicaţiilor etc.

Volumul al II-lea are două secţiuni: una dedicată sintaxei, unde am inclus aplicaţii vizând erori
flagrante în comunicarea curentă, cum sunt cele privitoare la acord şi anacolut, iar cealaltă –
consacrată problemelor de vocabular. Am avut în vedere aici, în mod deosebit, relaţiile
semantice (sinonimia, antonimia, polisemia, omonimia, paronimia) şi, în general, accepţiile unor
cuvinte a căror necunoaştere exactă reprezintă sursa a numeroase greşeli. Pentru că experienţa la
catedră şi în afara ei ne-a arătat că nu sunt puţine situaţiile în care, deşi vorbitorii cunosc
înţelesul unui cuvânt, se confruntă cu dificultăţi în utilizarea lui concretă, am definit sensurile
unor termeni şi i-am integrat în contexte adecvate, chiar dacă exerciţiile respective nu o cereau
neapărat. Totodată, ne-am referit la unităţile frazeologice şi la alte două erori frecvente în
exprimarea actuală: pleonasmul şi contradicţia în adaos. Am selectat, în majoritate, cazuri tipice,
situaţii când elevii, studenţii, vorbitorii obişnuiţi întâmpină dificultăţi – mai ales că, din păcate,
pe multe dintre acestea manualele şcolare le evită – şi am propus spre rezolvare aplicaţii ce
sintetizează şi concretizează cunoştinţele, ajutând la fixarea lor.
Ţinem să precizăm că lucrarea noastră nu a fost gândită ca un manual de cultivare a limbii, în
care să se facă o expunere amplă a tuturor noţiunilor teoretice proprii acestui domeniu. Nu am
intenţionat să ne ocupăm nici de ortografia, ortoepia şi punctuaţia limbii române (ele constituie
obiectul altor volume de specialitate – vezi, de pildă, Mirela-Ioana Borchin, Manual de
ortografie şi punctuaţie, [ediţia I], Timişoara, Editura Excelsior Art, 2005; ediţia a II-a, revăzută
şi adăugită, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2007), deşi am semnalat, în treacăt, acolo unde am
considerat că este necesar, asemenea aspecte (inclusiv în câteva exerciţii ce vizează rostirea
corectă, marcarea accentului ori scrierea cu litere duble / triple).

Ultima parte a fiecărui volum cuprinde o secţiune separată, unde sunt rezolvate integral
aplicaţiile propuse în capitolele amintite şi se fac observaţii, precizări, comentarii ori sugestii
utile, se dau explicaţii suplimentare referitoare la unele dintre soluţii, fapt ce demonstrează, încă
o dată, caracterul practic al lucrării şi conduce, astfel, la o învăţare conştientă, logică,
argumentată. Inserarea unor chestiuni teoretice (pe care am încercat să le prezentăm într-o
manieră cât mai accesibilă) este şi o invitaţie indirectă la dobândirea unor cunoştinţe noi sau la
aprofundarea şi verificarea celor acumulate în şcoală. Prin conceperea exerciţiilor (care pot
constitui puncte de plecare pentru diferite discuţii) şi prin modalitatea de abordare a conţinutului
lor, am dorit să venim în sprijinul celor ce au nevoie de un ghid complementar manualelor, util
pentru clarificarea şi fixarea noţiunilor de limba română.

Cartea are însă, parţial, şi caracter corectiv, nu numai normativ, căci am atras atenţia asupra
unora dintre cele mai frecvente greşeli de ordin gramatical, semantic sau lexical din exprimarea
actuală, incluzând adesea, în cadrul explicaţiilor date între paranteze, cuvântul NU, urmat de
indicarea unei forme prohibite, neacceptate de normă, cu toate că răspunsurile la exerciţii nu o
impuneau întotdeauna. Evident, recomandările noastre sunt conforme cu regulile formulate în
lucrările normative în vigoare, la care am şi făcut numeroase trimiteri în text; dintre ele, se
detaşează Dicţionarul ortografic, ortoepic şi morfologic al limbii române, ediţia a II-a revăzută
şi adăugită, Bucureşti, Editura Univers Enciclopedic, 2005 (DOOM2). De altfel, cartea de faţă se
sprijină pe o bibliografie alcătuită din dicţionare şi volume de specialitate de factură teoretică sau
practică – în care accentul este pus în totalitate (sau în bună măsură) pe atari aspecte –, cu
invitaţia (în subsidiar) de a le consulta. Căci, chiar dacă rezolvarea integrală a aplicaţiilor permite
autoevaluarea rapidă, recomandăm insistent, în cazul necunoaşterii variantei corecte sau a
sensului unui cuvânt, consultarea – inclusiv după terminarea tuturor formelor de învăţământ – a
instrumentelor de lucru în vigoare (fie normative, fie explicative): este singurul mijloc sigur prin
care ajungem să stăpânim din ce în ce mai bine limba noastră, cu toate dificultăţile, dar şi cu
avantajele pe care ea le presupune.
Lucrarea se adresează elevilor din clasele gimnaziale (pentru pregătirea diverselor evaluări sau a
testării naţionale), liceenilor care se află în pragul bacalaureatului sau al admiterii la facultăţile
unde (încă) este prevăzută o probă de verificare a cunoştinţelor de limba română, studenţilor din
învăţământul universitar filologic, dorindu-se a fi un ghid practic de muncă independentă, atât în
perspectiva examenelor curente, cât şi a licenţei. Ne exprimăm convingerea că ea poate fi
utilizată eficient, ca material auxiliar, şi de către învăţători, institutori ori de către profesorii care
predau discipline din aria curriculară Limbă şi comunicare în ciclul gimnazial (la orele de
recapitulare, sistematizare şi consolidare a noţiunilor), în cel liceal (atât pentru profilul real, cât şi
pentru cel umanist), în învăţământul superior şi că îşi va dovedi utilitatea, pe lângă activitatea la
clasă, în pregătirea pentru examenele de titularizare în învăţământ, pentru definitivat şi gradul
didactic II sau pentru elaborarea lucrărilor metodico-ştiinţifice în vederea obţinerii gradului
didactic I.

Cartea este destinată, deopotrivă, traducătorilor şi jurnaliştilor: prin profesia practicată, ei sunt, în
acelaşi timp, modelatori ai limbii actuale, asumându-şi un rol esenţial nu numai în transpunerea
justă a unui text din română într-o limbă străină (şi invers) ori în formarea de opinii, ci şi în
instituirea unui comportament lingvistic care trebuie să fie corect. În sfârşit, ea poate fi folosită
de un public larg şi divers, alcătuit din toţi cei interesaţi să-şi însuşească normele curente de
exprimare îngrijită sub aspect gramatical, lexical şi semantic.

Fără a avea pretenţia de a acoperi integral problemele de cultivare a limbii, sperăm ca, prin
intermediul acestei lucrări, să conştientizăm, o dată în plus, ideea – foarte importantă – că forma
corectă şi aleasă a felului de a vorbi ori de a scrie reprezintă, indubitabil, cartea de vizită a
oricărui om ce se respectă, a veritabilului său nivel de cultură generală, că educarea şi
perfecţionarea modului cum ne exprimăm oral sau în scris rămân deziderate de prim rang. De
aceea, cartea intenţionează să vină în întâmpinarea cititorilor cu invitaţia de a face un exerciţiu
intelectual şi de a descoperi, dincolo de noţiunile de strictă specialitate, frumuseţea unei
discipline considerate aridă, dar care, în realitate, este una vie, atractivă, dinamică şi – nu în
ultimul rând – necesară.

Am dori ca lucrarea noastră, astfel concepută, să fie de un real folos publicului căruia i se
adresează. Suntem conştienţi, totodată, de faptul că ea poate fi îmbunătăţită şi aşteptăm, în acest
sens, sugestiile tuturor celor preocupaţi de cultivarea limbii române.

https://fundatiagenesa.wordpress.com/2013/03/08/cultivarea-limbii-romane-i-probleme-de-
morfologie-ii-probleme-de-sintaxa-si-de-vocabular-florina-maria-bacila/

CULTIVAREA LIMBII, ÎNTRE CATEDRĂ ŞI AGORA (Cultivarea limbii române, vol.

I, II, Florina-Maria Băcilă, Editura Excelsior Art)
Martie 8, 2013
DE FUNDATIAGENESA
Omul este numai pe jumătate el însuşi,

cealaltă jumătate este exprimarea lui.

Ralf Waldo Emerson[1]

Astăzi, într-un război al uzurilor limbii, problema respectării limbii literare în comunicare
ar constitui mărul discordiei între cei pentru care vorbirea unui individ nu poate fi considerată
„greşită” câtă vreme ea reuşeşte să transmită mesajul dorit către un interlocutor, indiferent de
forma şi consistenţa lingvistică a acesteia, şi cei pentru care regula (gramaticală, ortografică,
ortoepică, de punctuaţie ori lexico-semantică) constituie în sine un loc sacru, iar încălcarea ei,
fără deosebire de compartiment lingvistic, un păcat… de moarte, oricând, în orice context şi co-
text. Între cele două extreme, ale căror forţe beligerante ar fi mereu împrospătate de minţi
solipsiste, s-ar afla comunitatea celor care, pe temeiuri obiective, pot emite judecăţi de valoare în
legătură cu un anumit uz al limbii, analizându-l, urmărindu-i istoria, observând distribuţia unui
fenomen în limba contemporană faţă de epocile trecute, punându-l în relaţie cu alte fenomene
etc.

Pentru acest grup mai degrabă iscoditor decât autoritar, norma literară, prohibitivă şi restrictivă,
cuprinsă în dicţionare şi gramatici reprezintă aspectul care trebuie cunoscut şi stăpânit de
vorbitorul unei limbi naţionale pentru ca acesta să-şi poată asuma, eventual, ulterior, libertatea de
a se îndepărta de el într-un grad oarecare, în anumite condiţii şi cu un scop.
Apărarea normelor exprimării şi sancţionarea abaterilor de la corectitudinea scrierii şi vorbirii
reprezintă doar un aspect al cultivării limbii. Cel de al doilea, la fel de important, este
preocuparea pentru îmbogăţirea mijloacelor de exprimare şi educarea vorbitorilor în spiritul
alegerii lingvistice inteligente, al opţiunii pentru cele mai potrivite elemente şi forme din limba
naţională într-o situaţie de comunicare. Constrângând şi, totodată, arătând încotro se deschid
regalele porţi ale sensibilităţii expresiei, cultivarea limbii re-prezintă, în substanţa ei, idealul
vechilor retorici privitor la comunicarea prin
limbă: corectitudinea, proprietatea, precizia, concizia, claritatea.

Cartea profesoarei Florina-Maria Băcilă, Cultivarea limbii române, I. Probleme de

morfologie, II. Probleme de sintaxă şi de vocabular, Timişoara, Editura Excelsior Art, 2012,
se dezvoltă pe cele două coordonate ale cultivării limbii, prescriptivă şi formativă, şi are ca
obiectiv central „[conştientizarea, o dată în plus, a ideii] că forma corectă şi aleasă a felului de a
vorbi ori de a scrie, reprezintă, indubitabil, cartea de vizită a oricărui om care se respectă, a
veritabilului său nivel de cultură generală, că educarea şi perfecţionarea modului cum ne
exprimăm oral sau în scris rămân deziderate de prim rang” (I, p. 14; v. şi p. 19). Impresia de
incultură şi de ignoranţă pe care o lasă un vorbitor ce comite greşeli de limbă a fost invocată şi
de acad. Alexandru Graur drept una din raţiunile care transformă activitatea de cultivare a limbii
în necesitate permanentă, în Introducere la cartea sa din 1982, Dicţionar al greşelilor de limbă,
[Bucureşti], Editura Academiei. Savantul bucureştean scotea atunci în evidenţă nu atât „rana” pe
care ar suferi-o limba însăşi (astăzi se vorbeşte despre o „stâlcire” şi „urâţire” a limbii, la noi şi
aiurea – Nicolae Manolescu[2]; despre „martirajul limbii române” – Andrei Pleşu[3]), ci
degradarea la care se condamnă o fiinţă umană, în ochii semenilor, prin neglijenţa şi lipsa de
rigoare în comunicare. Argumentul se întemeiază însă pe o realitate labilă. Când, în 1956, Iorgu
Iordan atrăgea atenţia asupra necesităţii de a face din cultivarea limbii o preocupare sistematică,
acesta înţelegea că există în societate un spirit general care recunoaşte obiectivitatea legilor
limbii, precum şi faptul că membrii ei trebuie să se conformeze acestor reguli, „cu riscul, în caz
contrar, de a fi sancţionaţi, nu pe cale «legală», e adevărat, ci pe cale «socială», care, dacă nu
duce la pedepse propriu-zise, este totuşi, în ce priveşte rezultatul, tot aşa de eficace ca şi cea
«legală»”[4]. Dar oare societatea în care trăim astăzi mai este interesată cu adevărat
de acest aspect al existenţei ei şi îşi îndeplineşte, cu eleganţă şi echilibru, rolul de cenzor al
exprimării cuiva?
Tonul retoric al acestor întrebări permite revenirea la o observaţie cu caracter general: starea de
fapt invocată de Iorgu Iordan, Al. Graur şi de alţi lingvişti şi oameni de cultură ca argument în
favoarea ideii de însuşire temeinică a normei literare se (re)creează şi se menţine prin predarea
„ştiinţei regulilor limbii”[5] tuturor membrilor societăţii, în primul rând în şcoală şi, ulterior, prin
intermediul unor diverse mijloace de comunicare. Numai astfel Academia va avea un sprijin
serios din partea societăţii în efortul de a împuţina derapajele în exprimare ale unor vorbitori şi
de a preveni fenomenul descris de Gabriel Liiceanu, sumbru, ca „rinocerizarea lingvistică a
României”[6].
În direcţia aceasta s-a înscris, în ultima vreme, apariţia unor lucrări normative şi corective
precum Eşti COOL şi dacă vorbeşti corect, de Blanca Croitor et al., Bucureşti, 2008, ed. a II-a,
Univers Enciclopedic Gold, 2010; 101 greşeli de lexic şi de semantică. Cuvinte şi sensuri în
mişcare, de Adina Dragomirescu şi Alexandru Nicolae, Bucureşti, Humanitas, 2011; 101 greşeli
gramaticale, de Isabela Nedelcu, Bucureşti, Humanitas, 2012.

Acestora li se adaugă lucrarea lingvistei de la Timişoara, adresată, în primul rând, „elevilor din
clasele gimnaziale (pentru pregătirea diverselor evaluări sau a testării naţionale), liceenilor […],
studenţilor din învăţământul universitar filologic, dorindu-se a fi un ghid practic de muncă
independentă, atât în perspectiva examenelor curente, cât şi a licenţei” (I, p. 13). Cartea
impresionează prin luciditatea şi minuţiozitatea cu care sunt anticipate şi reţinute spre discuţie
problemele ce se pot ivi în utilizarea părţilor de vorbire (volumul I), în organizarea sintactică a
discursului scris ori vorbit şi în folosirea vocabularului (volumul al II-lea). Pretextul lămurii
acestora este reprezentat de exerciţiile variate ce ocupă prima jumătate a fiecărui volum.

Materialul lingvistic utilizat pentru redarea situaţiilor problematice este foarte bogat şi
semnificativ, fiind selectat de autoarea cărţii atât sub înrâurirea câtorva lucrări fundamentale de
normare şi cultivare a limbii apărute în anii anteriori la Timişoara şi în ţară (dicţionare,
îndreptare, manuale, culegeri de teste şi exerciţii), cât şi în urma discuţiilor purtate de / cu
studenţi(i), în cadrul orelor de gramatică, văzând nemijlocit care sunt lacunele acestora în
privinţa regulilor exprimării în limba română.

Includerea în carte a rezolvării integrale a exerciţiilor nu constituie o noutate, majoritatea

lucrărilor de acest tip, mai vechi ori mai noi, cuprinzând şi o asemenea secţiune. Neobişnuită este
însă inserarea aici a unor explicaţii, precizări, comentarii şi elemente de teorie, astfel încât partea
finală a volumelor apare sub forma unei succesiuni de tandemuri răspuns – justificare ce
corespund majorităţii aplicaţiilor propuse. Scopul acestui demers, declarat de Florina-Maria
Băcilă în Argument, este acela de a-i înlesni cititorului învăţarea „conştientă, logică,
argumentată” (I, p. 11) a normei vizate. Secvenţele explicative din text înlocuiesc, atât cât este
posibil, dialogul real dintre profesor şi student ori elev, fiind esenţiale în procesul de învăţare
desfăşurat în afara cadrului academic sau şcolar (cartea este destinată, deopotrivă, traducătorilor,
jurnaliştilor, precum şi altor profesionişti ai scrisului şi, în general, tuturor oamenilor preocupaţi
să dobândească o manieră de exprimare corectă şi îngrijită în limba română).

Observaţiile şi notaţiile suplimentare – în mod firesc, succinte – sunt urmate, nu de puţine ori, de
trimiteri explicite către principalele lucrări descriptive şi / sau normative ale limbii actuale
(Gramatica limbii române, I. Cuvântul, II. Enunţul, Bucureşti, 2005 şi Dicţionarul ortografic,
ortoepic şi morfologic al limbii române, ed. a II-a, Bucureşti, 2005, ambele elaborate la Institutul
de Lingvistică „Iorgu Iordan – Al. Rosetti” al Academiei Române), precum şi spre alte lucrări
fundamentale consacrate limbii literare contemporane. Acest artificiu bibliografic introduce în
discursul pedagogic un imperativ (pentru studenţii filologi) sau o invitaţie (pentru ceilalţi cititori)
spre aprofundarea problemelor expuse şi, implicit, spre înţelegerea mecanismului de funcţionare
a sistemului limbii.

Modul în care este concepută lucrarea Cultivarea limbii române, I. Probleme de morfologie,
II. Probleme de sintaxă şi de vocabular, numărul mare de elemente lingvistice puse în discuţie la
fiecare aplicaţie (pentru a asigura o bună fixare a cunoştinţelor) şi ţinuta grafică ireproşabilă
dezvăluie vocaţia de profesor a autoarei şi sârguinţa cu care îşi slujeşte această vocaţie.

Pe coperta cărţii prezentate aici stă un nume: Florina-Maria Băcilă. Dacă el îi evocă cititorului un
proverb antic, nu este meritul acestuia: „Un nume bun e mai de preţ decât bogăţia multă, şi
un dar bun, decât argintul şi aurul.” (Anania 2001[7], Proverbele lui Solomon, 22. 1).

https://fundatiagenesa.wordpress.com/2013/03/08/cultivarea-limbii-intre-catedra-si-agora-
cultivarea-limbii-romane-vol-i-ii-florina-maria-bacila/
 Apostolul. Revista cadrelor didactice editată de sindicatul din învățământ și cercetare
Neamț. Nr. 10, septembrie, 2011
Cultivarea limbii române
Limba română corectă şi curată se învaţă în şcoală

Este evident şi dăunător că interesul publicului pentru problemele scrierii şi rostirii în limba
română nu se mai bucură de grija cu care ne obişnuisem în a doua jumătate a veacului trecut.
Nici în şcoli şi în universităţi lucrurile nu stau altfel. Ca să nu fim acuzaţi de aşa-zisa „defăimare
a şcolii”, este la îndemîna oricui să privească măcar în treacăt în caietele de notiţe şi de teme (
cîte mai sunt!) ale elevilor şi studenţilor, în lucrările, inclusiv în cele de licenţă, elaborate de
aceştia, în atîtea situaţii de viaţă ale lumii şcolare şi universitare.
Pronunţarea şi scrierea, formularea corectă din punct de vedere morfologic şi sintactic a unui
enunţ (propoziţie sau frază), evitarea confuziei între cuvinte şi între înţelesurile acestora,
folosirea adecvată a termenilor în anumite contexte, întrebuinţarea cum se cuvine a semnelor de
ortografie şi de punctuaţie, respectarea unor cerinţe minime de ordin stilistic sunt componente
esenţiale, obligatorii, ale învăţării limbii române în şcoală şi, după aceea, pe parcursul întregii
existenţe a individului, dacă se are în vedere că „nivelul stăpîniriii limbii naţionale este un
criteriu al culturii, civilizaţiei şi statalităţii unui popor.” (Mihai Eminescu)
Altfel spus, principiile de bază ale învăţării limbii române în şcoală sunt acelea de a-i determina
pe elevii de toate vîrstele, începînd cu clasa I, să-şi asimileze – sistematic, progresiv şi conştient
– noţiunile esenţiale de fonetică, lexicologie, morfosintaxă, ortografie, punctuaţie, topică şi
stilistică. Apoi, va fi exersată capacitatea de a distinge ceea ce este corect de ceea ce este greşit,
cultivîndu-li-se interesul pentru cunoaşterea limbii române şi preţuirea ei.
A devenit prioritară şi începerea de către şcoală a procesului (extrem de dificil) al asanării
limbajului cotidian al şcolarilor de toate vîrstele de ticuri verbale, clişee lingvistice şi trivialităţi,
fenomene de proporţii, care atentează la sacralitatea limbii naţionale, patria dintîi a fiecăruia
dintre noi.
Este nevoie, de asemenea, de o foarte bună pregătire de specialitate a educatoarelor, învăţătorilor
şi profesorilor-filologi, deopotrivă cu aplicarea riguroasă şi neîntîrziată a regulilor de scriere şi
vorbire corectă de către profesorii de toate specialităţile şi, nu mai puţin, de către directorii
şcolilor. Ar fi de dorit şi ca toate înscrisurile din şcoli, de la firmele cu denumirile acestora, la
cele din cataloage şi din alte documente şcolare, la cele din cancelarii, sălile de clasă, cabinete şi
laboratoare, de pe culoare şi holuri etc., să evite orice abatere de la normele exprimării corecte.
În ultimele două decenii, „s-au grăbit să intre în casa limbii române” atîtea stricăciuni, stridenţe
şi vulgarităţi, inclusiv o mulţime de anglicisme şi franţuzisme, nici acestea din urmă întotdeauna
necesare, dar n-avem încotro, nu le putem interzice.
De cînd există, şcoala aspiră la idealuri superioare. De aceea, măcar şcoala să nu renunţe cu
lejeritate şi compromisuri la acţiunea ei, deloc simplă, de învăţare, protejare şi cultivare a limbii
române.

Prof. Gh. ŢIGĂU