Principiile ortografiei limbii române

Limba are, ca funcţii de bază, mijlocirea comunicării dintre oameni şi contribuţia la formarea
gândirii. Mesajul sau textul de transmis, oral sau scris, este codificat în cuvinte cu o anumită structură
şi îmbinate într-un anumit mod. Scrierea reprezintă notarea impusă prin convenţie a semnalelor sonore
cu ajutorul unui sistem de semne care se numesc litere.               
Ortografia este un sistem de reguli precise, fixe şi unitare, care constau din explicarea valorii
semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei limbi şi din formularea condiţiilor de
folosire a acestor semne, sistem menit să generalizeze şi să stabilizeze varianta cultivată a limbii.         
Ortografia (gr. „orthos” – drept, corect + un substantiv derivat din gr. „graphein” – a scrie )
reprezintă, din punctul de vedere al cuvântului, scrierea corectă a unei limbi cultivate.
Prin ortografie se stabilesc şi normele ortoepiei (gr. „orthos” + „eipen” – a pronunţa), adică ale
pronunţiei corecte. Normele ortoepice stabilesc corectitudinea formală a pronunţării cuvintelor ca
unităţi lexicale, a pronunţării formelor flexionare şi chiar a pronunţării unor cuvinte legate în vorbire,
toate acestea cu referiri şi la morfologie ori sintaxă.               
Ortografia limbii române este fonetică şi fonematică, în sensul că scriem cum pronunţăm, dar,
de foarte multe ori, indicaţia fonetică şi soluţia ortografică nu concordă, ba chiar sunt în opoziţie totală.
Toate aceste contradicţii se datorează acţiunii principiilor ortografice: fonetic, etimologic,
morfologic, sintactic, simbolic, silabic care reprezintă temeiul doctrinar al sistemului ortografic şi
ortoepic al limbii române.
Practic, aceste principii indică realitatea că limba română nu este în totalitate fonetică
(fonologică) și că ortografia acesteia depinde de mai mulți factori, identificați în principiile următoare.
Pe baza acestor principii generale, prin hotărâri academice au fost impuse norme ortografice și
ortoepice, astfel încât scrierea și pronunțarea în limba română să fie unitară, stabilă și funcțională.
1. Principiul fonetic, fonematic sau fonologic este principiul fundamental al ortografiei
româneşti actuale: cele mai multe cuvinte din limba română se scriu cum se pronunţă, ţinând cont de
faptul că litera este reprezentarea grafică a sunetului – tip. Altfel spus, trebuie să existe o relație 1/1
între inventarul fonemelor și inventarul literelor. Fără această cerință o limbă nu poate fi considerată
fonologică (fonetică). Pe scurt, acest principiu enunță că scrierea trebuie să reproducă pronunțarea.
Normele de scriere sunt stabilite ţinându-se seama de pronunţarea reală a majorităţii vorbitorilor.   
● Aplicaţii ale sistemului fonetic:
⎯ Eliminarea literei duble, motivate doar etimologic nu şi fonetic: it- cassa – casă; fr. masse–
masă; germ. rasse – rasă. 
⎯ Scriem cu consoane duble în derivatele formate cu prefixe care se termină în aceeaşi consoană
cu care începe rădăcina: interregional, înnoda, înnegri.
 ⎯ Eliminarea literei u din finalul unor cuvinte carte nu mai reprezintă o realitate fonetică: (eu)
voi, făcui, un cui, luna mai (în loc de voiu, făcuiu, un cuiu, luna maiu).
⎯ Se păstrează diftongul iu în neologismele: onorariu, serviciu, salariu, provizoriu,
teritoriu.             
⎯ Scrierea prefixelor: des-, dez-, răs-, răz – înaintea sunetelor surde sau sonore: desface/
dezarma, dezbatere; răscroi, răspoimâine /răzbate, răzgândi.
⎯ Consoana z cu care încep unele rădăcini nu asimilează pe s din prefixele des-, răs – pentru a
deveni z: deszăpezi, deszăvorî, răszice.
⎯ La fel, consoana fricativă nu se repetă datorită căderii ultimului sunet al prefixelor, ele
devenind de-, ră-: deşira, dezice.        
⎯ Scrierea şi pronunţarea consoanei dentale n înaintea consoanelor oclusive bilabiale p / b; n
este asimilat devenind m: în + bunătate =îmbunătăţii, în + puşcă = împuşca, deîmpărţit, bomboană,
amplasa, combate, impar.
⎯ NB! În neologisme compuse din elemente tematice, nu se aplică regula
asimilării: avanpremieră, avanpost, Istanbul, input (în informatică, electronică).
⎯ Scrierea şi pronunţarea vocalei e la început de silabă precedată de o vocală:
1.   în cuvintele vechi, e se scrie  şi se pronunţă diftongat ie: ied, iepure, ieşire, caiet, vuiet,
femeie, baie, voie , ( excepţie: câmpie, familie etc. în care vocala e este precedată în silaba dinainte de
vocala i ).
2.  în cuvintele noi (neologisme), e se scrie şi se pronunţă e: epocă, erou, elan, efect, educaţie,
eter, idee, epopee.       
⎯ Scrierea şi pronunţarea neologismelor intrate în limba română, într-o perioadă mai veche şi
care s-au adaptat sistemului limbii române, în sensul că se scriu cum se pronunţă în limba de origine:
lider, aisberg, miting etc. 
   
2. Principiul etimologic – numit de Theodor Hristea tradiţional–istoric, impune scrierea unor
cuvinte care să păstreze legătura cu o formă veche sau cu tradiţia.
Conform principiului etimologic sau tradițional-istoric în scrierea anumitor cuvinte este
abandonat principiul fonetic, iar ortografia este conformă cu tradiția istorică (român, sunt).
O serie de alte cuvinte se scriu și astăzi așa cum s-au scris dintotdeauna în limba română și nu cum se
pronunță (eu, el, ea și nu ieu, iel, ia sau ești, este, era și nu iești, ieste, iera). O situație asemănătoare
este articolul hotărât -l, care nu se pronunță în limba literară, dar care a fost folosit în scris
dintotdeauna.
Principiul impune și ca scrierea nume de persoane să fie identică cu modul în care și le-au scris
acele persoane (Alecsandri, Hasdeu, Tonitza).
 În virtutea aceluiași principiu, numele unor locuri străine este scris ca în limbile de origine (Wall
Street, Istanbul), iar unele neologisme își păstrează forma originală din limba din care a fost
împrumutat (bleu, diesel, design).
         În baza acestui principiu, sunt corecte următoarele forme:
⎯ Diftongul oa, la început de cuvânt şi la început de silabă precedată de o vocală se pronunţă
ua: oameni – uameni , oase – uase, serioase – seruoase etc.              
⎯ Diftongul ea, în pronumele personal ea şi la început de silabă precedată de o vocală, se
pronunţă ia: ea – ia, aceea – aceia, aleea – aleia etc.        
⎯ Formele pronumelor personale eu, el, ei, ele (care încep cu vocala e) sau ale verbului a fi
(care încep cu vocala e): este, eşti, eram, erai, era, eraţi, erau se pronunţă diftongat ie: ieu, ieste,
ieram.        
⎯ Menţinerea scrierii literei x în paralel cu cs: catadicsi, ticsi, micsandră, rucsac, vacs /
xerox, ax, box, excavator. În alte cuvinte litera x este folosită pentru sunetele gz: auxiliar, exact,
exotic. Sunetele gz pot fi notate şi prin literele gz: Bogza, bogză ( bufniţă ), ba chiar şi prin literele cz:
eczemă. Se impune o precizare în legătură cu pluralul unor substantive şi adjective masculine care se
termină în cs ( fix, complex, ortodox ): se scriu şi se pronunţă cu cş nu cu x: ficşi, ortodocşi,
complecşi etc.
⎯ Scrierea (începând cu 1993 / 2017) cu â pentru toate cuvintele care au sunetul î în
interiorul cuvântului, cu excepţia derivatelor sau compuselor în care cuvântul de bază începe cu litera
î: cântec, încânta, vârât – neîncălzit, bineînţeles, etc; la fel şi scrierea cu î la început şi sfârşit de
cuvânt, precum şi în interiorul cuvintelor derivate sau compuse cu un cuvânt care începe cu litera
î: încet, izvorî, reîncepe etc.       
⎯ Scrierea formelor verbale de indicativ, prezent, persoanele întâi singular şi întâi, a doua şi a
treia plural: sunt, suntem, sunteţi.                    
⎯ Scrierea articolului hotărât enclitic – l, în cazul substantivelor şi adjectivelor care, în
vorbirea curentă nu se mai pronunţă: omul – omu.

3.Principiul simbolic distinge tipul de inițială (mică sau majusculă) folosit în serierea unui
cuvânt, în funcție de accepțiunea pe care o primește. Atunci când accepțiunea este de termen comun,
cu un înțeles obișnuit, se folosește inițiala mică (vest, revoluție, revistă), iar când primește o
semnificație simbolică, un nume propriu, se utilizează majuscula (Vestul, Revoluția de la 1848, Revista
22).
Principiul simbolic reglementează scrierea aceluiaşi cuvânt (sub aspect sonor), fie cu literă
mică, fie cu majusculă la iniţială, în funcţie de sens. În general, este vorba despre substantive (şi, mai
rar, alte clase de cuvinte) care apar în structura unor substantive proprii, şi deci se scriu cu majusculă,
pentru a se diferenţia de corespondentele lor obişnuite, scrise cu literă mică (pentru scrierea cu
majusculă, vezi şi DOOM2: LVI-LXI).
Principiul simbolic se aplică în scrierea cu majusculă a unor nume proprii de diverse tipuri; în
alte contexte, cuvintele în cauză se scriu cu literă mică:
(a) Rolul Avocatului Poporului este acela de a apăra interesele cetăţenilor vs Am consultat
un  avocat.
(b) Am fost la Școala „Vasile Alecsandri” vs Am fost la şcoală.
(c) America de Sud este spectaculoasă vs A luat-o spre sud.
(d) 24  Ianuarie este o sărbătoare importantă vs M-am născut pe 24 ianuarie.
(e) Am fost cazaţi la cabana Trei Brazi vs În parc sunt trei brazi.
(f) Armstrong este primul om care a ajuns pe Lună vs În noapte asta e  lună plină.
(g) În  Primul  Război Mondial au murit mulţi oameni  vs Acesta este primul război politic.
(h) În istoria noastră, au fost multe războaie cu  Poarta  Otomană vs Deschide poarta!, În Turcia
există încă mâncăruri  otomane.
(i) Îmi place foarte mult în Delta Dunării vs Fluviile se varsă în mare printr-o deltă.
(j) Citeşte toate numerele din revista „Limba Română” vs Vorbeşte limba română.

   4. Principiul silabic stabileşte că valoarea unor litere este dată de contextul–silaba din care fac
parte sau, mai precis, de literele care urmează în cadrul aceleiaşi silabe.    
    Se ştie că, de cele mai multe ori, nu citim literă cu literă, ci un grup de două sau trei litere, la fel
cum nici nu reprezentăm întotdeauna un sunet numai printr-o literă, ci printr-un grup de litere.       
Principiul silabic se aplică în scrierea grupurilor de litere ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi, care,
indiferent că notează un sunet sau două, se scriu în aceeaşi silabă: cer, ceas, circ, ger, geam, chin,
chiar, cheamă, gheaţă etc.
Principiul silabic impune diferențierea valorilor literelor în raport cu litera care urmează sau și
precede.
Spre exemplu, literele c și g au valorile c și g dacă sunt urmate de a, ă, î, o, u și de literele care
notează consoane. Urmate de i sau e, notează č și ǧ, iar urmate de hi sau he, notează ḱ, ǵ. În grafemele
complexe (ce, ci, ge, gi, che, chi, ghe, ghi) e, i, h au valoarea unor semne diacritice, rostul lor fiind de a
schimba valoarea literei din fața sa. Pe lângă valoarea de semn diacritic e și i au și valoare de vocală în
sine atunci când reprezintă centru de silabă (ceapă, geană = [čapă, ǧană] ‒ semne diacritice; cere,
geme = če-re, ǧe-me ‒ vocală, centru de silabă).

        5. Principiul morfologic este principiul pe care se bazează ortografia actuală, cel care
completează principiul fonetic, „cel care dă posibilitatea vorbitorilor să-şi însuşească regulile
ortografice în mod sistematic, raţional.”              
Principiul morfologic ține seama de structura morfologică a cuvintelor. Pentru a înțelege și
aplica acest principiu este necesară cunoașterea constituenților cuvântului discutat: radicalul, afixele
lexicale şi/sau gramaticale (prefixe, sufixe), desinenţe.
Chiar dacă acest principiu îl încalcă uneori pe cel fonologic, aplicarea lui asigură consecvență în
respectarea unor norme, precum și evită scrierea unor cuvinte după bunul plac. În anumite situații,
când două cuvinte au pronunțare identică, fără apelul la acest principiu nu am știi să discernem între
ele (membri/membrii; ea/ia; aceeași/aceiași).
Conform acestui principiu au fost tranșate și o serie de probleme ridicate de singularul și pluralul
unor cuvinte. Spre exemplu, deoarece majoritatea cuvintelor care au la plural e sau i prezintă la
singular ă (case > casă; vaci> vacă) vom ști să scriem cuvintele care prezintă în unele dialecte la
singular e final ([mătușe]>mătușă; [păpușe]>păpușă). În plus, vom evita și confuzia cu pluralul în
unele cuvinte (birjă>birje; plajă>plaje).
 Principiul morfologic se foloseşte în următoarele situaţii:
⎯ Scrierea cu unu, doi sau trei i:    
● Litera i are caracter polisemantic, adică notează diferite valori fonetice:     
• i silabic: şi, in, lin
•  i semivocalic în diftongi sau triftongi: iar, rai, aripioară.
•  i final ultrascurt la finalul unor cuvinte, după consoane: azi, scoţi, ani, 
•  literă ajutătoare a  consoanelor prepalatale sau palatale: cioc, saci.    
● Litera i final postconsonantic poate fi, din punct de vedere morfologic:
•  desinenţă la substantivele şi adjectivele masculine şi feminine la plural; la substantivele şi
adjectivele feminine, la G D singular.
•  desinenţă verbală a persoanei a –II-a singular, la majoritatea timpurilor;
•  literă ajutătoare pentru consoanele c, g, k;     
● I final semivocalic este:
•  desinenţă a substantivelor masculine şi neutre la singular: cui, pai, mai, rai;
• sau la pluralul substantivelor masculine şi feminine: cai, boi, oi, căi, odăi;
• desinenţă pentru persoana I şi a II-a singular la majoritatea timpurilor: tai (prezent), 
cerui (perfect simplu ), ştiai (imperfect), făcui (perfect simplu).    
● I final vocalic sau silabic este:
• desinenţă de plural pentru substantivele şi adjectivele masculine: codri, miniştri, centri, metri,
albaştri, simpli, dubli şi pentru pronumele şi adjectivele pronominale posesive: noştri, voştri;
 • desinenţa verbală pentru persoana a II a  a indicativului sau a conjunctivului prezent: afli, sufli,
umbli.
•  sufix pentru infinitiv prezent: (a) şti, citi, iubi, prelungi, sărăci;       
● Două litere de  i se folosesc:        
a. În scrierea verbelor:
● la infinitivul prezent şi la perfectul simplu, persoana a III- a singular, al verbelor de conjugarea a
IV-a care au radicalul terminat în i: ( a/el ) pustii, sfii, prii, înmii;
● la persoana a II-a a indicativului şi conjunctivului prezent al unor verbe: (să) ştii, (să) ţii, (să) vii;
● la persoana I singular a perfectului simplu al verbelor de conjugarea a IV-a: ( eu) fugii, trăii,
croii, citii;  
b. În scrierea substantivelor şi adjectivelor:
●  la pluralul nearticulat al substantivelor şi adjectivelor masculine, feminine şi neutre care au
radicalul terminat în –i :fii, geamgii, copii, poezii,/ mijlocii;
● la pluralul articulat al substantivelor şi adjectivelor masculine:tigrii,negrii;• la forma G-D
singular articulată cu articol hotărât a substantivelor şi adjectivelor feminine: nopţii, serii, florii,
vulpii,/ micii, dulcii, marii;       
⮚ Scrierea cu trei i apare în următoarele cazuri:•  în formele articulate de N – Ac plural ale
substantivelor şi adjectivelor care au radicalul terminat în i :fiii, copiii, scatiii/ zglobiii, auriii,
mijlociii, castaniii;•  în formele perfectului simplu, persoana I , ale verbelor de conjugare a IV-a  cu
radicalul terminat în i : (eu) mă sfiii, pustiii, înmiii, (le ) priii;·    
⮚ Scrierea cu ea  sau iadupă :- după ch, ghscriem ea când există forme alternante cu e: cheamă-
chem, gheată-ghete, gheaţă – îngheţ, (excepţie ochean-ocheane);- după ch, ghscriem ia când
alternează cu  ie sau când nu alternează:schiază-schiez, trunchiază – trunchiez, unchiaş-unchiaşi,
chiabur-chiaburi;·                     
⮚ Scrierea verbelor a crea (a recrea ), a agrea. Verbele a crea şi a agrea se conjugă după modelul
structurii unor verbe de conjugarea I, care la indicativ prezent au sufixul –ez. Radicalul lor este 
cre–, agre – la care se adaugă sufixe modale şi temporale, precum şi desinenţe de persoană şi număr.
Unele dintre aceste elemente încep cu –e: – cre+ ăm = creăm, – cre+ ezi = creezi, – cre+ ează =
creează /agre + ăm = agreăm, agre + ezi = agreezi, agre + ează= agreează. Alte elemente încep cu
alte litere: cre –ăm, agre-ăm/cre-aţi, agre-aţi/cre-ând;·                    
⮚ Compusele din cuvinte întregi care există în limbă şi în mod independent sunt formate prin
alăturare cu cratimă sau cu blanc, prin contopire sau sudare şi prin izolare din propoziţii sau fraze.
Ele se scriu diferit în funcţie de păstrarea sau nu a individualităţii sau a structurii morfologice şi
semantice a elementelor alcătuitoare, mai precis după gradul de sudură: compusele prin alăturare se
scriu cu sau fără cratimă; în flexiune interesează că primul, uneori şi celălalt cuvânt (celelalte
cuvinte) flexionează: floarea-soarelui / florii-soarelui, Ana-Maria / Anei-Maria, bună- cuviinţă
/bunei-cuviinţe / rea-voinţă / relei-voinţe, Baia Mare /Băii-Mari. Fac excepţie cuvintele Târgu-Jiu ,
Râmnicu – Vâlcea la care flexionează ultimul element ( Târgu-Jiului, Râmnicu – Vâlcii ), deoarece ar
trebui scrise într-un cuvânt; ele se scriu însă cu cratimă prin tradiţie. Ca şi substantivele, şi alte părţi
de vorbire sunt compuse prin alăturare cu cratimă sau cu blanc, după cum urmează:
● adjective: româno-american, franco-italiano-spaniol, instructiv-educativ, nord-american,
drept-credincios, nou-născuţi, liberi-cugetători;
● adverbe: după-amiază, dis-de-dimineaţă, mâine-dimineaţă, după-masă;
● pronumele: cel ce, Domnia sa, Măria sa;
● numeralele: treizeci şi trei, două sute, o dată, de două ori, câte trei;
⮚ La compusele prin contopire sau sudare  îşi schimbă forma numai ultimul element al
compusului, de aceea se scriu într-un cuvânt: bunăvoinţă /bunăvoinţei, untdelemn /untdelemnului,
binefacere/ binefaceri.
⮚ Ca substantivele, şi alte părţi de vorbire se scriu prin contopire sau sudare:
● adjectivele: clarvăzător / clarvăzători, atotştiutor / atotştiutori;
● pronume: dânsul, dumneata, însuşi, acelaşi, altcineva, nicicui;
● numerale: doisprezece, douăzeci, amândoi, dintâi;
● verbe: (a) binevoi, binecuvânta, teleghida, autoapăra, nemaiştiut;
● adverbe: deasupra, decât, întotdeauna, îndelung, aminte, oarecum;
● prepoziţii: înspre, dinspre, despre, înlăuntrul, dedesuptul;    
● conjuncţii: întrucât, încât, deoarece, fiindcă, aşadar, deşi;
● interjecţii: iacătă, tralala;
● Compusele prin izolare se scriu cu cratimă: papă- lapte, lasă-mă-să-te-las.  
             
❖ 6. Principiul sintactic recomandă să „scriem în două feluri ceea ce în simpla pronunţare
este, adeseori, imposibil de deosebit”.      
De fapt, în discuţie sunt omofemele, adică acele cuvinte care se pronunţă la fel, dar care se
scriu diferit. Scrierea lor este sub incidenţa principiului sintactic pentru că aceleaşi elemente
constituitive, prezentate într-un cuvânt sau în mai multe, se scriu diferit în funcţie de sensul şi de
rolul lor sintactic.     
Scrierea într-un cuvânt compus prin contopire sau sudare are loc când componentele nu mai pot
fi analizate separat, compusul căpătând un sens nou în comparaţie cu sensurile elementelor
alcătuitoare. 
Scrierea în cuvinte separate se realizează când elementele care îl alcătuiesc îşi păstrează
individualitatea. Exemple: cumsecade/ cum se cade; deodată/de o dată. Principiile morfologic şi
 sintactic sunt principii gramaticale, deoarece ţin în cea mai mare măsură de cele două componente
ale gramaticii: morfologia şi sintaxa. Morfologia şi sintaxa impun norme şi reguli care trebuie
respectate, întrucât, aşa cum am arătat, scrierea nu ar mai fi unitară, nu ar mai deosebi omonimele,
omofomele ori omografele etc., iar comunicarea prin scris nu ar mai fi eficientă sau funcţională.
Sistemul de scriere depinde de existenţa unor norme de scriere, iar cunoaşterea lor consolidează
reguli şi norme de folosire a  limbii literare în ansamblul ei.
Principiului sintactic recomandă ca segmentarea lanțului sonor în scris să țină cont de sensul
cuvintelor și de relațiile sintactice dintre cuvinte. Altfel spus, ortografierea trebuie să țină cont de
sensul lexical și de valoarea gramaticală. Acest principiu reglementează scrierea omofonelor într-un
cuvânt sau în două cuvinte (odată ‒ o dată, întruna ‒ într-una, deoparte ‒ de o parte, totuna ‒ tot
una, demult ‒ de mult, devreme ‒ de vreme etc).
Principiul sintactic se aplică în scrierea următoarelor secvenţe (inventariate, în mare măsură, de
Hristea, 1981):
• adverbul de timp altădată „odinioară” vs altă dată „în altă împrejurare”, adjectiv pronominal
nehotărât + substantiv:
 (a) Nu mai ninge acum ca altădată.
(b) O să alegem altă dată pentru întâlnire, pe 4 iunie nu pot veni.

• adverbul de mod altfel „în alt mod; în caz contrar” vs alt fel „fel diferit”, adjectiv pronominal
nehotărât + substantiv:
(a) A procedat altfel de data asta; Te rog să mă ajuţi, altfel, nu mai vorbesc cu tine.
(b) O să gătească alt fel de mâncare azi.

• adverbul  bineînţeles „desigur” vs bine înţeles, adverb + participiu:

(a) Bineînţeles că mi-a plăcut.
(b) Acest scriitor nu a fost bine înţeles de elevi.

• substantivul bunăstare „prosperitate” vs bună stare, adjectiv + substantiv:

 (a) Englezii trăiesc în bunăstare.
 (b) Bicicleta era în  bună stare.

• adverbul decât,  care poate funcţiona şi ca prepoziţie care cere cazul acuzativ (a 1) sau conjuncţie (a2)
vs de cât,  prepoziţie + pronume / adjectiv pronominal (relativ-)interogativ:
(a) N-au venit decât doi studenţi; (a1) Vii mai des decât mine; (a2) Mai mult stă decât scrie.
(b) De cât timp a avut nevoie?
• adverbul defel „deloc” vs de fel „originar”, prepoziţie + substantiv, pe cale de a deveni locuţiune
adjectivală:
 (a) Nu întârzie defel.
(b) Este  de fel din nordul ţării.

• adverbul deloc „nicidecum” vs de loc „originar, local”, prepoziţie + substantiv:

(a) Nu-mi place deloc să stau.
 (b) Este de loc din Iaşi; Am identificat un circumstanţial  de loc.

• adverbul de timp demult „odinioară” (răspunde la întrebarea când?) vs locuţiunea adverbială de

timp de mult „de vreme îndelungată” (răspunde la întrebarea de când?):
(a) Acest lucru s-a întâmplat demult. (Când s-a întâmplat?)
(b) N-am mai mâncat de mult o prăjitură. (De când n-ai mai mâncat o prăjitură?)

• adverbul deoparte „la oarecare depărtare; izolat” vs de o parte (opus lui de altă parte), prepoziţie +
articol nehotărât + substantiv:
(a) El a pus deoparte mulţi bani.
(b) De o parte a mesei stăteau femeile, de altă parte, bărbaţii.

• dinafară (din locuţiunea adverbială pe dinafară  „pe de rost”) vs din afară „din exterior”, prepoziţie
+ adverb:
 (a)  A învăţat poezia pe dinafară.
(b) Din afară nu poţi avea o perspectivă corectă.

• conjuncţia consecutivă încât vs în cât, prepoziţie + pronume / adjectiv pronominal (relativ-)

interogativ:
(a) A fost aşa de frig, încât am îngheţat.
(b) În cât timp ai scris lucrarea?

• adverbul încontinuu vs în continuu, prepoziţie + adjectiv:

(a) Am lucrat încontinuu trei zile.
(b) Suntem în continuu progres ştiinţific.

• conjuncţia întrucât „deoarece” vs  întru cât (rar) „în ce măsură”, prepoziţie + adverb:

 (a) Demonstraţia nu e bună, întrucât conţine o eroare.
(b) Nu ştiu întru cât ne-ar putea ajuta o astfel de iniţiativă.

• adverbul întruna „mereu” vs într-una, prepoziţie + numeral/pronume nehotărât:

 (a) Se plânge întruna.
(b) Într-una din zile, s-a hotărât să plece.

• adverbul nicicât „deloc” (rar) vs nici cât, adverb + adverb

 (a) N-a vrut să muncească nicicât.
(b) N-a durat nici cât ai clipi.

• adverbul nicicând „niciodată” vs nici când, adverb + adverb:

(a) Nu va pieri nicicând.
(b) Nu ştiu nici când vine, nici când pleacă.

• adverbul numai „doar” vs nu mai, adverb + adverb:

(a) A mâncat numai o banană.
(b) De ieri, nu mai mănâncă banane.

• adverbul de timp odată „cândva” vs numeralul adverbial o dată:

(a) A fost odată ca niciodată.
(b) Un astfel de lucru ţi se întâmplă numai o dată în viaţă.

• adverbul totuna „la fel” vs tot una,  adverb + numeral:

(a) Mi-e totuna dacă vine sau nu.
(b) Am mâncat tot una, nu două prăjituri.

• adverbul totodată „în acelaşi timp” vs tot o dată,  adverb + numeral adverbial:

(a) Aş vrea să plec, dar totodată mi-e teamă.
(b) Tot o dată pe zi mâncăm şi noi.
 
• Niciun, nicio
Una dintre modificările recente din DOOM2, explicată la p. LXIX, scrierea într-un cuvânt a
pronumelor şi a adjectivelor negative niciunul, niciuna, niciun, nicio, reprezintă o aplicare a
principiului sintactic (la fel ca în cazul pronumelui: vreunul, vreuna şi al adjectivului
pronominal: vreun, vreo). Gruparea liberă corespunzătoare, nici un, este formată din adverb/conjuncţie
+ articol (b1), + numeral (b2) sau + pronume nehotărât (b3).
(a) N-a venit niciunul dintre concurenţi; N-am văzut nicio  concurentă.
(b1) Nu este nici un om prost, nici un  incult;  (b2) Mă confundaţi, eu nu am nici un frate,nici
mai mulţi; (c) Nu-mi place nici unul, nici celălalt.
Aşa cum am văzut în definiţie, tot principiul sintactic reglementează scrierea unor perechi
formate dintr-un compus scris cu cratimă şi o îmbinare liberă:
• substantivul compus bun-simţ „decenţă” vs bun simţ,  adjectiv + substantiv:
(a) El este un om cu bun-simţ.
(b) N-am avut niciodată un bun simţ estetic.

• adverbul compus după-masă „după-amiază” vs după masă, prepoziţie + substantiv:

(a) De dimineaţă mergem la bibliotecă şi după-masă, la plimbare.
(b) Înainte de masă a mâncat un măr, iar după masă a băut apă.

• substantivul compus ochi-de-pisică „disc reflectorizant” vs ochi de pisică, substantiv + prepoziţie +

substantiv:
(a) Mi-am pus ochi-de-pisică  la bicicletă ca să pot circula şi noaptea.
(b) Există oameni cu ochi de pisică, care văd în întuneric.

• substantivul compus prim-plan „cadru filmat de aproape” vs prim plan, adjectiv + substantiv:

(a) Acest actor a fost în prim-plan tot filmul.
(b) Dacă acest prim plan nu funcţionează, va trebui să găsim altul.

• substantivul compus primă-doamnă „soţie de preşedinte de ţară” vs primă doamnă, adjectiv +

substantiv
(a) Prima-doamnă  a Statelor Unite este foarte frumoasă.
(b) Prima doamnă care a intrat era profesoara lui.

• substantivul compus sânge-rece „calm” vs sânge rece, substantiv + adjectiv:

(a) Crima a fost săvârşită cu sânge-rece.
(b) Transfuziile nu se fac cu sânge rece,  ci puţin încălzit.