LIMBA ROMȂNĂ

CURS 2
PRINCIPIILE ORTOGRAFIEI

Ortografia este un sistem de reguli precise, fixe şi unitare, care constau în

explicarea valorii semnelor dintr-un anumit sistem grafic de reproducere a unei
limbi şi în formularea condiţiilor de folosire a acestor semne, sistem menit
stabilească varianta cultivată a limbii.

Principiile ortografiei româneşti

Cel mai important dintre principiile care stau la baza scrierii noastre actuale este
principiul fonetic.

Principiul fonetic este fundamental, definitoriu pentru sistemul ortografic al

limbii române. Potrivit acestui principiu, scrierea reproduce pronunţarea (literară),
Prin aplicarea lui, au fost eliminate multe dintre inconsecvenţele care caracterizau
vechea ortografie a limbii române. În virtutea acestui principiu a fost suprimat –u
final dintr- serie de cuvinte şi forme gramaticale, cum ar fi: mai (maiu), cui (cuiu),
unchi (unchiu), tai (taiu), voi (voiu). Toate acestea se scriau în trecut cu –u la
sfârşit, deşi el dispăruse de mult din pronunţare. În ortografia actuală se păstrează
acolo unde trebuie neapărat pronunţat. Într-o serie de neologisme, u final (care
alcătuieşte cu semivocala i un diftong) tinde să fie suprimat în vorbirea şi în
scrierea neîngrijită. Pronunţari şi grafii de genul salar, servici, onorar trebuie
evitate, întrucât sunt neliterare.

Tot în virtutea principiului fonetic a fost suprimată una dintre consoanele

duble, acolo unde pronunţarea a dictat acest lucru: rarisim, generalisim, glosă, rasă
etc. Grafia cu consoane duble se păstrează acolo unde ele se pronunţă (una
aparţinând prefixului şi alta rădăcinii): transsaharian, Innoda, Innora,
interregn,interregional etc.

O altă regulă ortografică actuală, izvorâtă tot din aplicarea principiului

fonetic recomandă ca prefixele des- şi răs – să se scrie dez- răz- înainte de vocale
şi de consoanele sonore (b, d, g, v, z, j, m, n, l, r, g, g). Prin urmare, pentru că
pronuntăm dezarma, dezechilibru, dezgust, dezlipi, dezmoşteni, răzbate, răzgândi
vom scrie cu z . Îl menţinem pe s numai acolo unde el se menţine şi în rostire,
adică înaintea consoanelor surde: descătuşa, desfăşura, etc

O altă regulă subordonată acestui principiu: nu se scrie niciodată n dacă

după el urmează consoanele p/b, întrucât acestea îl asimilează pe n, transformindu-
l în m. În faţa lui p./b m este mai uşor de pronunţatdecât n deoarece el se
articulează cu ajutorul ambelor buze, la fel ca p şi b. îmblăni, bomboane).

O altă regulă legată de aplicarea principiului fonetic se referă la scrierea

neologismelor. În general, dacă un cuvânt a pătruns mai demult în română sau se
bucură de o circulaţie largă, el este reprodus fonetic – se scrie aşa cum se pronunţă:
aisberg, angro, lider, meci, fotbal, gol, miting, şezlong, vizavi, ofsaid. În cazul
neologismelor foarte recente sau care indiferent de vechime, cunosc totuşi o
circulaţie limitată, scrierea diferă de pronunţare pentru că sunt simţite ca elemente
străine în limba noastră.: grimeur.

Principiul etimologic (sau tradiţional-istoric) impune în anumite cazuri abaterea

de la principiul fonetic. O serie de factori, printre care tradiţia sau obişnuinţa de a
scrie într-un anumit fel, originea şi în general istoria cuvintelor ne împiedică să
scriem în toate cazurile aşa cum pronunţăm. Astfel, cuvinte precum oameni, oase,
oală, oaie, oaste se scriu cu o numai datorită originii lor latine., însă ele sunt
pronunţate cu u semivocalic, care împreună cu vocala următoare formează un
diftong ascendent. Diftongul oa nu se poate pronunta jn limba română decât atunci
când este precedat de o consoană (roată, boabă). De asemenea, se scrie eu/el/ea,
eşti, dar se pronunţă ieu/iel/ia, ieşti, cu i semivocalic la iniţială.

Tot prin aplicarea acestui principiu, se explică şi scrierea unor cuvinte

conform cu tradiţia istorică (român, sunt) sau cu forma din limba de provenienţă
(bleu, week-end, dancing, diesel, design, foehn, intermezzo etc.). El prevede, de
asemenea, scrierea unor nume de persoane aşa cum şi le-au scris purtătorii lor, de
regulă personalităţi culturale larg cunoscute (Alecsandri, Kogălniceanu, Hasdeu,
Tonitza) şi a numelor de locuri străine ca In limba de origine (Bordeaux, Wall
Street, Köln, Istanbul.

Principiul morfologic

Prin aplicarea acestui principiu, se înlătură o serie de inconsecvenţe ce

caracterizau sistemele ortografice anterioare, se realizează o simetrie formalîn
cursul flexiunii şi al derivării. Deşi, în unele cazuri, scrierea se îndepărtează şi pe
această cale de pronunţarea reală, se poate sapune crincipiul fonetic este în mod
fericit completat de cel morfologic.

Una dintre cele mai importante reguli recomandă să se scrie ea, nu ia (după
ch, gh), artunci când există forme alternante cu e: cheamă/chem, gheaţă/ghete,
încheagă/încheg, dugheană/dugheni, gheară /gheruţă (ceea ce scriem cu ea
pronunţăm ia).

Când ceea ce pronunţăm ia alternează cu ie sau când nu există forme

alternante scriem cu regularitate ia: chiar.
 În schimb, în toate cuvintele formate cu sufixele –eală, -ean scriem şi
pronunţăm ea dacă aceste sufixe sunt precedate de ş, j; greşeală, clujean, orăşean.

Tot cu ajutorul principiului morfologic se explică şi scrierea unor cuvinte

sau forme gramaticlae precum grijă, uşă, mătusăîgroaşă, îngraşă. După cum se ştie,
în special în graiul muntenesc aceste cuvinte/forme flexionare sunt rostite cu -e
final (grije, uşe, mătuşe). Formele nu sunt corecte, din următoarele considerente de
ordin morfologic:

 Cele mai multe substantive feminine se termină la N sg neaticulat în -ă , nu

în –e;
 Vocala -ă reprezintă şi principalul sufix moţional al limbii române;
 Dacă s-ar fi acceptat formele munteneşti, atunci sg s-ar fi confundat în unele
cazuri cu pluaralul.

Pentru a deosebi persoana a III-a sg şi pl a indicativului de aceeaşi persoană a

indicativului, atât scrierea, cit şi pronunţarea celor mai multe verbe desinenţa va fi
–ă la indic şi –e la conjunctiv. Prin urmare, trebuie scris şi pronunţat îngroaşă, se
îngraşă, dar să îngroaşe, să se îngraşe.

O altă regulă ortografică stabileşte că în scrierea verbelor a crea, a agrea trebuie să

se ţină seama de faptul că ele se conjugă după modelul unor verbe de aceeşi
conjugare (a lucra) şi că rădăcinile lor sunt cre- şi agre-. La acetse răcini se adaugă
o serie de elemente flexionare, dintre care unele încep cu e, ceea ce explică grafia cu
dublu e, iar la altele cu un singur e. creez /agreez (lucrez), creează/ agreează
(lucrează), creăm/agreăm (lucrăm), creat/agreat (lucrat), creând/ agreând
(lucrând).
Principiul sintactic impune delimitarea cuvintelor după sensul lor lexical şi după
valoarea lor gramaticală: odată — o dată, întruna — într-una, deoparte — de o
parte, totuna – adv. (mi-e totuna) — tot una (tot una ştiu şi eu), nicicȃnd — nici
cȃnd, demult — de mult, dinafară — din afară, devreme — de vreme încât/ în cât,
bineînţeles/ bine înţeles, deloc (nicidecum)/ de loc (originar), încontinuu (adv.), în
continuu (progres) etc.

Principiul simbolic.

Ȋn conformitate cu acest principiu, acelaşi cuvânt se poate scrie diferit ȋn funcţie

de accepţia care i se dă: cu iniţială mică, dacă este folosit cu înţelesul obişnuit, de
termen comun (occident, est, reformă, revoluţie, facultate) şi cu iniţială majusculă
dacă are o semnificaţie simbolică, de nume propriu (Occidentul, Estul, Reforma,
Revoluţia franceză, Facultatea de Litere).

Tot cu literă mică se scriu şi numele zilelor şi ale lunilor anului, însă dacă
este vorba de sărbători naţionale sau internaţionale se scriu cu majusculă; 1 Mai.

Scriem pământ, lună, soare cu iniţială minusculă, dar când sunt întrebuinţate ca
denumiri de aştri se scriu cu majusculă; Pământul (Terra), Soarele, Luna.