SEMNELE DE ORTOGRAFIE SI

PUNCTUATIE
profesor scoala

SEMNELE DE ORTOGRAFIE SI PUNCTUATIE

In exprimarea oralǎ se folosesc raporturi logice intre cuvinte, grupuri

sintactice si propozitii care formeazǎ unitǎti distincte din punct de vedere al
intelesului. Pentru a exprima aceste raporturi, vorbirea foloseste, in afarǎ de
procedeele gramaticale, pauzele, intonatia, intreruperea sirului intonǎrii.

Exprimarea in scris presupune utilizarea unor mijloace grafice cu ajutorul

cǎrora sǎ fie relatate aceste din urmǎ procedee. Astfel se explicǎ crearae
punctuatiei - un sistem de semne conventionale care au rolul de a marca in scris
pauzele, intonatia, intreruperea cursului vorbirii.

Semnele de punctuatie sunt: punctul - care culmineazǎ cu valori ortografice,

semnul intrebǎrii, semnul exclamǎrii, virgula, punctul si virgula, douǎ puncte,
semnele citǎrii (ghilimelele), linia de dialog, linia de pauzǎ, parantezele, punctele
de suspensie, cratima sau liniuta de unire - care ca si punctul, este folositǎ ca si
semn de ortografie.

Folosirea adecvatǎ a semnelor de punctuatie nu decurge automat din

insusirea mecanicǎ a regulilor expuse. Este necesarǎ o intelegere a normelor
respective, fapt care depinde de mai multi factori si in primul rand de o serioasǎ
cunoastere a limbii romane.

"In materie de punctuatie, regulile gramaticale spun mai mult, dar nu spun
tot. In fiecare semn, dincolo de ceea ce stǎ in definitia lui strictǎ, pulseazǎ si o parte
de imponderabil, capabil sǎ genereze ori sǎ adǎposteascǎ in ea nesfarsite virtuti si
deschideri".1[1]

Procesul de familiarizare a elevilor cu normele de ortografie si de punctuatie

este un proces complex si de lungǎ duratǎ. Aceste norme pot fi evidentiate incǎ din

1[1] Ion Zamfirescu - Contemporanul, 1978, nr. 2

clasa I pentru cǎ "ortografia se invatǎ nu numai rational, ci si mecanic si infinitiv". 2
[2]

Avand in vedere faptul cǎ normele de ortografie pun cele mai multe

probleme elevilor de varstǎ scolarǎ micǎ voi incepe prin prezentarea acestora.

Semnele de ortografie folosite in mod obisnuit in scrierea limbii noastre

sunt: liniuta de unire sau cratima, apostroful si in anumite imprejurǎri, punctul.
Liniuta de unire si apostroful marcheazǎ in scris anumite particularitǎti de rostire

sau redau grafic unele aspecte privitoare la structura cuvintelor, iar punctul permite
o serie mai rapidǎ si totodatǎ realizarea unei economii de spatiu.

Liniuta de unire (cratima)

1. Unul dintre rolurile cele mai importante ale liniutei de unire ca semn
ortografic este acela de a reda in scris rostirea impreunǎ a douǎ cuvinte diferite. De
obicei, dintre aceste cuvinte, cel putin unul are un scop fonetic redus si este
pronume, verb auxiliar sau articol nehotǎrat.

Liniuta de unire se foloseste pentru a read grafic:

a) disparitia unui cuvant datoritǎ vocalei initiale sau finale a cuvantului

alǎturat: s-a dus (din pronumele se si auxiliarul a), n-a vrut (din negatia nu si
auxiliarul a), intr-o zi (din prepozitia intru si articolul hotǎrat o), intra-dins (din
prepozitia intru si adverbul adins);

b) contractia a douǎ vocale apartinand la douǎ cuvinte diferite: ce-ai fǎcut

(din pronumele ce si auxiliarul ai), mi-a (din pronumele mi si auxiliarul a), nu-i
(din negatia nu si forma scurtǎ de indicativ prezent si pers. a III-a sg. a verbului a
fi), de-a (din prepozitiile de si a);

c) alinierea unui cuvant, de obicei cu un corp fonetic redus la sfarsitul altui

cuvant, ca adaos la ultima silabǎ a acestuia sau ca o silabǎ in plus: porit-a (forma
inversǎ de perfect compus pers. a III-a sg. a verbului a porni), din partea-mi (din
substantivul parte si pronumele mi), du-o (din imperativul verbului a duce si
articolul hotǎrat o).

2
 Pot fi alǎturate mai mult de douǎ cuvinte, ca in cazurile urmǎtoare: dǎ-le-o,
adusu-le-am.

Folosirea in scris a liniutei de unire este uneori obligatorie. De exemplu in

formele inversate ale verbelor insotite sau nu de pronume: venit-a, pleca-voi,
spusu-ne-a, dandu-le-o, in forma de perfect compus precedatǎ de pronume: s-a dus,
v-a spus, i-a amintit, ti-am arǎtat; in cazul prepozitiilor intru sau dintru urmate de
articolul nehotǎrat, pronume sau adverb incepand cu o vocalǎ: intr-o, intr-acea
searǎ, dintr-acolo.

Alteori se poate alege intre constructia cu liniutǎ de unire si cea fǎrǎ liniutǎ
de unire: m-asteaptǎ, sau mǎ asteaptǎ, se-apropie sau se apropie, n-am sau nu am,
de-acolo, sau de acolo, pe-aproape sau pe aproape.

2. Liniuta de unire ca semn ortografic se mai foloseste si la scrierea unor

derivate cu prefixe, a unor cuvinte compuse si a unor locutiuni, ca Si la despǎrtirea
cuvintelor in silabe.

3. Liniuta de unire se mai foloseste si in alte imprejurǎri decat cele

mentionate in punctele precedente. De exemplu ea insoteste o parte izolatǎ dintr-un
cuvant (sunet, grup de sunete, prefix, termen de compunere, etc. a- din alene, -ul
din sǎculet, pre- din prefacere, -os din nervos, -va din cineva); poate lega desinenta
ori articolul hotǎrat de un cuvant cu aspect neobisnuit ca rostire sau scriere (wisky-
uri, Ph-ul, O.N.U.-ul, S.M.T.-uri).

Apostroful

Apostroful marcheazǎ grafic cǎderea accidentalǎ in rostire a unor sunete de

la inceputul, de la mijlocul sau de la sfarsitul unui cuvant: 'Neata! In loc de Bunǎ
dimineata!, Sal'tare! In loc de Salutare!, Ascultǎ dom'le! Cin' sǎ-l mai inteleagǎ!
Un' te duci? Umblǎ fǎr' de rost. In asemenea cazuri intrebuintarea liniutei de unire
in locul apostrofului este gresitǎ.

Punctul

Ca semn ortografic se foloseste la sfarsitul cuvintelor prescurtate din care a

fost pǎstratǎ, de obicei, numai partea initialǎ (uneori o singurǎ literǎ): v.=vezi,
vol.=volum, id.=idem, a.c.=anul curent, p. sau pag.=pagina, locot.=locotenent,
nr.=numǎr, dr.=doctor, etc.=etcetera, cf.=conform.
 Cand abrevierea este formatǎ din inceputul cuvantului si partea lui finalǎ,
punctul poate sǎ lipseascǎ. De exemplu: d-ta=dumneata, d-sa=dumnea sa,
cca=circa, se scriu fǎrǎ punct.

De asemenea nu se pune punct dupǎ anumite abrevieri cu caracter oficial din

domeniul tehnico stiintific, ca:

- simbolurile in fizicǎ, chimie, matematicǎ; Mg=magneziu, C=carbon,

Cl=clor, N=numǎr intreg;

- unitǎti de mǎsurǎ: m=metru, t=tonǎ, l=litru, kg=kilogram, a=ar, ha=hectar;

- numele punctelor cardinale: N=nord, S=sud, V=vest, E=est.

Substantivele compuse din litere initiale se pot scrie cu sau fǎrǎ punct dupǎ fiecare
initialǎ C.F.R. sau CFR, C.E.C. sau CEC, O.N.U. sau ONU. Este preferabilǎ
scrierea cu punct dupǎ fiecare literǎ.

Separarea literelor prin puncte este insǎ gresitǎ atunci cand avem de-a face
cu cuvinte compuse in alcǎtuirea cǎrora intrǎ fragmente de cuvinte. Se scrie
ICECHIM (Institutul de Cercetǎri Chimice), nu I.C.E.C.H.I.M., deoarece, I
reprezintǎ initialele cuvantului institut, CE primele douǎ sunete ale cuvantului
cercetǎri, iar CHIM, fragmentul initial al cuvantului chimice, PETROM (Petrol
Romania).

Necesitatea de a exprima cat mai clar ideile, in scris pentru ca ele sǎ fie mai
usor si pe deplin intelese a fǎcut sǎ creascǎ in ultima vreme interesul pentru
stabilirea normelor de folosire a semnelor de punctuatie.

Cunoasterea tuturor situatiilor in care se impune folosirea semnului de

punctuatie respectiv, duce la stabilirea unor reguli de punctuatie.

Uneori semnele de punctuatie pot fi intrebuintate pentru a scoate in relief

anumite valori stilistice. In asemenea cazuri nu se pot da reguli, folosirea semnelor
de punctuatie rǎmanand la aprecierea celui care scrie. Este obligatoriu totusi ca
semne de punctuatie cu functie stilisticǎ sǎ nu contravinǎ regulilor gramaticale
bazate pe necesitǎti gramaticale.

Forma semnelor de punctuatie a variat foarte mult de-a lungul timpului.

Abia o datǎ cu descoperirea tiparului s-a nǎscut punctuatia modernǎ. Aceste semne
s-au generalizat in scrierea tuturor limbilor, cu cateva exceptii. De exemplu in
textele scrise in limba greacǎ veche si modernǎ, se folosesc, intre altele,
urmǎtoarele semne: punct superior ( ̀ ), care are valoare de punct si virgulǎ sau de
douǎ puncte, si punctul si virgula, care corespunde semnului intrebǎrii din sistemul
nostru.

Ca si in alte scrieri cel dintai semn de punctuatie folosit in scrisul romanesc

este punctul. El apare in cele mai vechi texte scrise la noi cu chirilice, atat in limba
slavǎ, cat si in romaneste.

Punctul - este semnul grafic care marcheazǎ pauza care se face in vorbire
intre propozitii sau fraze independente ca inteles. El se pune de asemenea la
sfarsitul unor fraze si propozitii independente, grupuri de cuvinte sau cuvinte
izolate care echivaleazǎ cu propozitii independente si dupǎ care vorbirea nu mai
continuǎ. Punctul poate marca finalul urmǎtoarelor tipuri de propozitii: enuntiative,
imperative, exclamative, interogative.

Semnul intrebǎrii - marcheazǎ grafic intonatia propozitiilor sau a frazelor

interogative. De fapt el poate fi folosit si dupǎ anumite cuvinte sau grupuri de
cuvinte, nu numai dupǎ propozitii sau fraze. Conditia este si pentru unele si pentru
altele ca ele sǎ fie intrebǎri directe sau "echivalente" ale unor intrebǎri directe.

Semnul exclamǎrii - marcheazǎ grafic intonatia propozitiilor si frazelor

exclamative sau imperative. El se mai pune si dupǎ interjectii si vocative care
exprimǎ stǎri afective si sunt considerate cuvinte sau pǎrti de frazǎ independente.
Se mai pune semnul exclamǎrii si dupǎ o propozitie exclamativǎ care poate fi
completǎ sau elipticǎ de predicat.

Intr-o insirare de exclamatii, se pune semnul exclamǎrii dupǎ fiecare termen

al insirǎrii, pentru cǎ se accentueazǎ asupra fiecǎruia.

Virgula - delimiteazǎ unele propozitii in cadrul frazei si unele pǎrti de

propozitie in cadrul propozitiei. Virgula aratǎ felul in care fraza si propozitia se
despart de elementele lor constitutive pe baza raporturilor sintactice dintre ele.
Aceasta este functiunea garmaticalǎ a virgulei. In legǎturǎ cu functiunea

gramaticalǎ se pot da reguli precise. Ele aratǎ cand este obligatoriu si cand nu este
ingǎduitǎ folosirea virgulei. Aceste reguli se bazeazǎ pe felul in care se inlǎntuie
logic ideile in succesiunea lor. De aceea, intre modurile de folosire a virgulei in
diferite limbi nu existǎ deosebiri esentiale.
 Virgula marcheazǎ grafic anumite pauze scurte fǎcute in cursul rostirii unei
propozitii sau fraze. In felul acesta virgula, alǎturi de alte semne de punctuatie,
serveste la redarea graficǎ a ritmului vorbirii si a intonatiei.

Virgula se foloseste pentru a reda grafic pauzele scurte ori de cate ori
marcarea lor este consideratǎ de autor. In vorbire asemenea pauze sun folosite in
mod intentionat in douǎ situatii:

a) pentru a grupa la un loc cuvintele si grupurile de cuvinte care formeazǎ

unitǎti de inteles si a le despǎrti in felul acesta, de restul frazei sau propozitiei;

b) pentru a atrage atentia in mod deosebit asupra unor cuvinte, prin

despǎrtirea lor de restul frazei.

In cadrul propozitiei se pune virgulǎ intre pǎrti de propozitie de acelasi fel

cand sunt legate copulativ prin ori si sau.

Punctul si virgula - este semnul de punctuatie care marcheazǎ o pauzǎ mai

amre decat cea redatǎ prin virgulǎ si mai micǎ decat cea redatǎ de punct. O astfel
de pauzǎ este adesea necesarǎ pentru a despǎrti propozitii sau grupuri de propozitii
care formeazǎ unitǎti relativ independente in cadrul unei fraze. Fraza castigǎ astfel
claritate si se evitǎ legarea gresitǎ a unei subordonate dinaintea pauzei marcate prin
punct si virgulǎ de propozitia imediat urmǎtoare. Alteori, punctul si virgula
corespunde unei pauze pe care vorbitorul o face pentru a arǎta cǎ partea de frazǎ
care urmeazǎ e o intregire, o explicatie sau o concluzie a celor afirmate anterior.

In acelasi mod este descrisǎ functia acestui semn de punctuatie si de cǎtre

acad. Al. Graur: "Cand fraza s-a isprǎvit, dar urmeazǎ alta cu continut destul de
apropiat, se pune punct si virgulǎ ( ; ) in loc de punct. Alegerea depinde pe de-a-
ntregul de bunul plac al scriitorului, care de asemenea poate, in unele cazuri, sǎ
punǎ punct si virgulǎ in loc de virgulǎ sau invers".

Strict functional, punctul si virgula poate indeplini fie pe cel al virgulei.

Cum s-a spus deja, folosirea lui in locul punctului sau al virgulei depinde de modul
in care autorul isi concepe si isi structureazǎ enuntul.

Sunt situatii in care folosirea punctului si virgulei este obligatorie pentru a

evita o interpretare eronatǎ a raporturilor sintactice dintre propozitii si implicit o
intelegere gresitǎ a sensului frazei.
 Douǎ puncte - anuntǎ vorbirea directǎ sau o enumerare, o explicatie, o
concluzie, si marcheazǎ totodatǎ o pauzǎ, in genere mai micǎ decat pauza indicatǎ
de punct. Ele se pun la sfarsitul unei fraze, cat si in interiorul ei.

Linia de dialog - serveste la a indica inceputul vorbirii persoanelor care iau

parte la conversatie. Folosirea semnelor citǎrii impreunǎ cu linia de dialog este
gresitǎ. Se foloseste deci sau numai linia de dialog sau numai semnele citǎrii.

Linia de pauzǎ - are functia de a marca pauzele dintre anumite pǎrti de

propozitie, dintre propozitii sau fraze. Ea este identicǎ, sub raport grafic, cu linia de
dialog, dar are dupǎ cum se poate vedea, functii diferite de aceasta.

Semnul grafic care serveste ca linie de dialog, sau de pauzǎ nu trebuie

confundatǎ cu cratima, denumitǎ si liniutǎ de unire sau de despǎrtire, care are cu
totul alte functii. Dealtfel, pentru a evita confuzia lor, ele se deosebesc si grafic:
linia de pauzǎ este mai lungǎ ( _ ), iar cratima este mai scurtǎ ( - ).

Linia de pauzǎ serveste, in interiorul propozitie sau al frazei, la delimitarea

cuvintelor si constructiilor incidente, a unor pǎrti de propozitie sau a unor
propozitii intregi.

Cratima - ca semn de punctuatie se foloseste in repetitiile de cuvinte, in

interiorul unor expresii, intre douǎ numere atunci cand indicǎ aproximatia
numericǎ, intre cuvinte care aratǎ limitele unei distante sau al unui interval de timp.

Parantezele - in punctuatia limbii se folosesc, de regulǎ, douǎ tipuri de

paranteze: paranteze rotunde si paranteze drepte. Dintre ele cele mai frecvent
intrebuintate sunt parantezele rotunde.

Parantezele marcheazǎ, in general, un adaos in interiorul unei propozitii sau

al unei fraze. Este vorba de adaos explicativ, de o explicatie, de un amǎnunt menite
de a imbogǎti intelesul propozitiei sau al frazei de care sunt legate. Parantezele
indeplinesc astfel unele din functiile virgulei sau ale liniei de pauzǎ. In ultima
vreme se observǎ o tendintǎ tot mai accentuatǎ de extindere a functiilor
parantezelor, ele ajungand sǎ fie intrebuintate si in situatii de coordonare sau de
subordonare, aidoma virgulei.

Punctele de suspensie - indicǎ o pauzǎ mai mare in cursul vorbirii. Ele pot fi
puse dupǎ orice parte de propozitie oriunde in structura frazei, intrucat ratiunea
folosirii lor acoperǎ realitǎti obiective si subiective atat de diverse incat cursul
vorbirii poate fi intrerupt in orice moment al sǎu. De retinut este faptul cǎ punctele
de suspensie nu marcheazǎ sfarsitul unei propozitii sau al unei fraze, ci indicǎ doar
intreruperea sirului vorbirii. Aparitia punctelor de suspensie duce la schimbǎri de
intonatie. In acest sens indreptarul ortografic, ortoepic si de punctuatie precizeazǎ
urmǎtoarele: "Comunicarea care este atasatǎ inaintea pauzelor redate in scris prin
punctele de suspensie are intotdeauna o intonatie caracteristicǎ: cand pauza este
neintetionatǎ, intonatia este discretǎ, iar cand pauza este intentionatǎ, intonatia
comunicǎrii este ascendentǎ."

Semnele citǎrii sau ghilimelele - cu ajutorul acestora se reproduce intocmai

un enunt spus sau scris de cineva. In punctuatia romaneascǎ se folosesc douǎ tipuri
de marcaje: [,, . ,,] si [<< .>>] acestea din urmǎ sunt numite si ghilimele
frantuzesti.

Semnele citǎrii se pun inainte si dupǎ reproducerea unui text. Se pun intre
semnele citǎrii cuvintele sau grupurile de cuvinte citate ironic sau care redau
atitudinea rezervatǎ ori dezaprobatoare a autorului fatǎ de realitǎtile pe care le
desemneazǎ respectivele cuvinte. Se obisnuieste sǎ se punǎ intre ghilimele titlurile
operelor literare de artǎ sau de stiintǎ, ale publicatiilor, numele institutiilor,
firmelor etc. atunci cand aceste titluri sunt reproduse intr-o frazǎ.

Ghilimelele frantuzesti se folosesc de regulǎ atunci cand in interiorul unui

citat intervine alt citat. Aceste citate pot fi reduse la un cuvant sau pot fi propozitii
sau fraze intregi.

Una din sarcinile de seamǎ ale invǎtǎtorului si profesorului este de a-i invǎta
pe elevi sǎ vorbeascǎ si sǎ scrie corect prin aplicarea constientǎ a tuturor normelor
de ortografie si punctuatie. Formarea deprinderilor de scriere corectǎ trebuie sǎ
constituie o preocupare permanentǎ nu numai pentru cei ce predau acestǎ
disciplinǎ, ci si pentru toti profesorii de toate specialitǎtile care nu pot rǎmane
indiferenti in fata unor grave abateri ce reclamǎ lipsa unor cunostinte si deprinderi
temeinice.

Insusirea unei scrieri corecte este o problemǎ extrem de importantǎ si

delicatǎ, mult discutatǎ in materialele de specialitate.

Se vorbeste clar de o crizǎ a invǎtǎmantului actual in genere, criza generalǎ

de exprimarea defectuasǎ, incorectǎ a elevilor in scris, de minimalizare a
rǎspunderii pe care o au cadrele didactice si elevii fatǎ de insusirea normelor
scrierii corecte. Acestei laturi i s-a acordat o atentie exageratǎ, chiar in orele de
gramaticǎ, in dauna altor aspecte ale dezvoltǎrii vorbirii, cǎci cultivarea exprimǎrii,
presupune cunoasterea si respectarea obligatorie a tuturor normelor ortografice, dar
nu se reduce - dupǎ cum am arǎtat - numai la corectitudine.

De fapt, principalele norme ortografice nu trebuie practicate in mod

mecanic, ci constient incǎ din primele clase ale scolii generale, anume panǎ la
varsta de 9-10 ani.

Stim cu totii cǎ un bun invǎtǎtor nu poate admite ca elevii sǎi sǎ scrie cu

greseli de ortografie. Pentru lichidarea lor se vor folosi de numeroasele si variatele
procedee, fǎcand nenumǎrate corectii pentru a putea ajunge la crearea
automatismelor, fǎrǎ sǎ facǎ apel la cunostintele teoretice de foneticǎ si gramaticǎ.

Copiii care nu au invǎtat de la inceput sǎ scrie corect vor face mereu greseli,
pentru cǎ abaterile, de obicei, dupǎ primii ani de scoalǎ sunt de fapt deprinderi
gresite formate pe care cunostintele de foneticǎ si morfologie studiate ulterior,
precum si exercitiile de ortografie - fie ele practicate cat de des - nu le mai pot fi
dezrǎdǎcinate, decat cu pretul unor uriase eforturi si irosiri de timp.3[3]

Rolul semnelor de punctuatie si de ortografie

17 februarie 2014 anateogramatica, limba romana, ortografie, punctuatie, semne de ortografie, semne
de punctuatie, sintaxa

Semne de punctuatie
1. Punctul: marcheza pauza de la sfarsitul unei propozitii enuntiative, independente ca inteles

2. Semnul intrebarii: marcheaza intonatia unei propozitii interogative si nedumerirea

interlocutorului

3. Semnul exclamarii: – marcheaza intonatie unei propozitii exclamative si sugereaza starea

sufleteasca a interlocutorului
– urmeaza dupa un substantiv sau o constructie in caz vocativ
– urmeaza dupa o interjectie

3
– urmeaza dupa un verb la modul imperativ sau la sfarsitul unei propozitii imperative
– marcheaza surpriza interlocutorului
– marcheaza ironia interlocutorului

4. Virgula: – marcheaza coordonarea unor parti de propozitie de acelasi fel

– izoleaza o apozitie simpla sau dezvoltata
– urmeaza dupa un substantiv sau o constructie in cazul vocativ
– urmeaza dupa o interjectie
– marcheaza omiterea unui verb prin elipsa
– izoleaza o constructie gerunziala/participiala de restul enuntului
– izoleaza cuvinte sau constructii cu topica inversata
– urmeaza dupa adverbe de afirmatie si de negatie
– se foloseste inaintea conjunctiilor coordonatoare adversative si concluzive
– marcheaza coordonarea unor propozitii de acelasi fel

– desparte vorbirea directa de cea indirecta (izoleaza cuvinte, constructii sau fraze incidente)

5. Punct si virgula: marcheaza o pauza mai lunga decat cea impusa de virgula si mai scurta decat
cea impusa de punct

6. Linia de dialog: marcheaza inceputul vorbirii directe

7. Linia de pauza: – izoleaza o apozitie simpla sau dezvoltata

– desparte vorbirea directa de cea indirecta

8. Parantezele: – izoleaza o explicatie

– izoleaza cuvinte, constructii sau fraze incidente

9. Doua puncte: – anunta inceputul vorbirii directe

– marcheaza o enumeratie
– anunta o explicatie
– anunta un citat

10. Ghilimelele: – sugereaza ironia

– marcheaza reproducerea exacta a cuvintelor rostite de cineva sau a gandurilor cuiva
– marcheaza titlul operelor literare

11. Punctele de suspensie: – marcheaza o intrerupere brusca a sirului vorbirii si sugereaza

anumite stari sufletesti
– marcheaza fie cautarea cuvintelor interlocutorului, fie incercarea lui de a crea o atmosfera plina
de suspans
– marcheaza omiterea unui fragment dintr-un text

Semne de ortografie
12. Cratima: marcheaza elidarea (caderea) unei vocale si disparitia unei silabe
13. Apostroful: marcheaza absenta accidentala din vorbire a unor sunete, din pricina ritmului
rapid al vorbirii

14. Punctul: marcheaza abrevierea