NOI DIN TOTDEAUNEA

SCRIEM CORECT

Norme de ortografie:

Senm diacritic:Un semn diacritic este un semn grafic adăugat la o literă pentru a indica o
diferență în pronunție sau pentru a deosebi sensurile a două cuvinte altfel scrise identic. Semnele diacritice
se plasează de obicei deasupra sau dedesubtul unei litere, dar sunt posibile și alte poziții. Termenul derivă din
limba greacă, unde διακριτικός (diakritikos) înseamnă „care distinge”
Nu toate simbolurile care însoțesc literele sunt semne diacritice. De exemplu, în multe limbi, punctul din literele
minuscule i și j face parte din corpul literei. Uneori un simbol atașat unei litere se poate considera semn
diacritic într-o limbă și parte a literei în alta.

În limba română
Limba română folosește cinci litere cu semne diacritice: ă, â, î, ș, ț. Aspectul și denumirea acestor semne sunt
arătate în tabelul de mai jos.

Căciulă (breve); când semnul este pus deasupra unei litere ce reprezintă o vocală pentru a indica
Ăă
o pronunție scurtă (de exemplu o semivocală) atunci se numește semnul scurt.
Ââ
circumflex; în alte limbi valoarea fonetică a acestui semn diacritic este diferită.
Îî
Șș virguliță[3] sau virgulă, plasată sub literele corespunzătoare s, S, t, T. Variantele cu sedilă sunt
Țț foarte răspândite mai ales în redactarea computerizată, dar incorecte (vezi articolele Ș, Ț).

Utilizarea cratimei:Cratima („-”) (din greaca modernă: κράτημα „acțiunea de a ține”) sau „liniuța
de unire” este un semn ortografic utilizat pentru:
-a rosti două părți de vorbire diferite într-o singură silabă
-evitarea hiatului
-marcarea absenței vocalei inițiale/finale
la nivel prozodic, conservă ritmul și măsura versurilor
Cratima nu este „liniuța de despărțire“, ca de exemplu în administrativ-teritorială, ci doar „liniuța de unire“, ca
în “într-o zi“, „s-a dus“, „m-am urcat“, etc. Pentru ca aceste cuvinte ca și în cazul cuvintelor compuse (Saint-
Saëns, Catedrala Notre-Dame) care trebuie să rămână într-un singur bloc la capăt de rând și al doilea cuvânt
să nu treacă în rândul următor, în documentele Word se tastează apăsând simultan tastele Ctrl/Strg + Shift
apoi tasta „-” din blocul de litere al tastaturii (nu „minus” din blocul de cifre).

Utilizarea literelor mari:Fiind limitată la anumite situații, scrierea cu

literă mare a cuvintelor izolate sau în propoziții are ca
efect punerea lor în evidență.
Situațiile în care în limba română se scrie cu literă mare sunt mai numeroase decât în unele limbi (de
exemplu, față de scrierea numelor de instituții în franceză), dar mai restrictive decât în altele (față de
scrierea în engleză a cuvintelor unui titlu, sau, în germană, a tuturor substantivelor, de exemplu).

Se scriu, de regulă, cu literă mare la inițială:

 •primul cuvânt (chiar dacă este substantiv comun sau orice altă parte de vorbire) dintr-
o comunicare - fie că aceasta este sau nu propoziție (notă de subsol, inclusiv când începe cu
abrevieri folosite în indicațiile bibliografice; titlu de coloană dintr-un tabel etc.);
•numele proprii (și asimilate acestora) folosite izolat sau în propoziții și fraze; în cazul numelor
proprii compuse, scrierea cu literă mare poate privi toate componentele sau numai primul;
•anumite abrevieri;
•locuțiunile pronominale de politețe;
•primul cuvânt al fiecărui vers în poezia de tip clasic.

În poezia modernă, uneori, primul cuvânt al fiecărui vers este scris cu literă mică.

Punctuatia:Semnele de punctuație nepereche (punctul, virgula, două puncte, punctul și

virgula, semnul exclamării, semnul întrebării și punctele de suspensie) stau lipite de cuvântul anterior și
separate cu un spațiu de cuvântul următor:
•Newton a fost un om de știință englez. Alături de Leibniz, Newton este considerat părintele analizei
matematice.
•Contribuțiile sale cele mai numeroase au fost în domeniile: matematică, fizică și astronomie.
•De ce cade mărul din pom? Pentru că e atras de Pământ! Lui Newton îi datorăm înțelegerea gravitației.
Semnele de punctuație care se folosesc în perechi (ghilimelele, parantezele etc.) stau lipite de cuvintele pe
care le includ și separate cu un spațiu de cuvintele din exterior:
•Pentru a explica refracția, Newton a postulat existența unui „mediu eteric” în care se propagă lumina.
•Prima lege a lui Newton (numită și legea inerției) spune că în absența acțiunii unei forțe un corp rămâne în
repaus sau mișcare rectilinie și uniformă.
Dacă după ghilimelele închise sau paranteza închisă urmează un alt semn de punctuație nepereche (punct,
virgulă etc.), acesta nu se mai separă prin spațiu:
•Newton stabilește cele trei legi universale ale mișcării (legile lui Newton).
•Fizica, în vremea lui Newton, se numea „filozofie naturală”.
• Ghilimele
Se recomandă folosirea ghilimelelor românești corecte: „exemplu” (în formă de 99 jos și 99 sus). Atunci când
într-un citat intervine un alt citat, acesta din urmă va fi marcat cu ghilimele unghiulare: „un alt «exemplu»”.

Majuscule
Titlurile de articole și de secțiuni se scriu numai cu inițiala primului cuvânt majusculă. În rest, cu excepția
numelor proprii, cuvintele încep cu minusculă.
Nu se folosesc majusculele pentru a scoate în evidență un cuvânt sau un fragment. Pentru acest scop se scrie
cu caractere cursive.

Despartirea in silabe:Scop
Scopul silabisirii ortografice se limitează la limba scrisă, și constă în punerea unui text într-o formă estetică și
ușor de citit. În special cuvintele lungi care nu încap la sfîrșitul rîndului generează prin trecerea lor în întregime
la rîndul următor fie spații goale mari (la alinierea pe ambele părți a textului) fie rînduri prea scurte (la alinierea
pe o singură parte). Soluția constă în tăierea convenabilă a cuvîntului la limitele dintre silabe și, prin folosirea
unei cratime care indică acest lucru, trecerea restului de silabe pe rîndul următor.
Regulile și recomandările privind despărțirea în silabe reprezintă o combinație de reguli fonetice, morfologice
și recomandări de natură ergonomică, estetică, etc.
Reguli și recomandări
Regula generală și obligatorie a despărțirii în silabe a cuvintelor în limba română este interzicerea
I.
lăsării la sfîrșit de rînd sau la început de rînd a unei secvențe lipsite de o vocală propriu-zisă.
Reguli bazate pe pronunțare. Se aplică drept reguli unice în toate cuvintele simple și în majoritatea
derivatelor cu sufixe; sînt tolerate în cuvintele compuse, în derivatele cu prefixe și în unele derivate cu
II.
sufixe, precum și în grupurile de cuvinte legate prin cratimă (a se vedea totuși și recomandările de la
final).
În succesiunea a două vocale propriu-zise despărțirea se face între cele două vocale: Gra-al, a-e-ri-an,
a-ici, a-or-tă, a-u-zi; be-hă-it, lin-gă-ul; bo-re-al, a-le-e, de-ic-tic, le-o-nin, le-ul; u-ri-aș, pom-pi-er, fi-
1.
in-ță, fa-ni-on, ca-fe-gi-ul; hî-rî-it, pî-rî-ul; cro-at, po-et, cro-im, al-co-ol, o-ul; po-lu-a-re, con-ti-nu-ă,
du-et, hă-lă-du-ind, a-fec-tu-os, con-ti-nu-u; ke-ny-an, dan-dy-ul etc.
În succesiunea vocală + semivocală + vocală despărțirea se face înaintea semivocalei: a-ce-ea, tă-iat,
2.
ploa-ie, du-ios, ro-iul; gă-oa-ce; ro-ua, stea-ua, no-uă, tă-iai, vo-iau, le-oai-că etc.
Observație. În succesiunea vocală + semivocală + semivocală + vocală despărțirea se face înaintea
primei semivocale: cle-ioa-să, cre-ioa-ne etc.
În succesiunea vocală + semivocală + consoană despărțirea se face înaintea consoanei: mai-că, boj-
3.
deu-că, pîi-ne, doi-nă, lu-poai-că etc.
Dacă există o singură consoană între vocale despărțirea se face înaintea consoanei: a-bil, re-ce, ve-
4.
cin, po-diș, a-fiș, le-ge, le-gic, o-lea-că, lu-nă, soa-re, ca-să, ra-zei etc.
Observații:
Grupurile de litere ch, gh (urmate de e sau i) notează cîte o singură consoană; de aceea, cuvintele în
a.
care apar se despart în silabe conform regulii enunțate: u-re-che, a-chi-tat, le-ghe, o-ghial etc.
Litera x notează întotdeauna două consoane (fie cs, fie gz); din punctul de vedere al despărțirii în
b. silabe este însă tratată ca o singură unitate, iar cuvintele în care apare se despart tot conform acestei
reguli: a-xă, e-xa-men etc.
5. În cazul grupurilor de două consoane situate între vocale despărțirea se face
în majoritatea situațiilor, între cele două consoane: ic-ni, tic-sit, ac-tiv, caf-tan, mul-te, în-ger, lun-git,
a.
un-gher, în-ghi-ți, mun-te, cap-să, as-cet, is-che-mi-e, as-chi-mo-di-e, as-tăzi etc.
Observație. Cuvintele care conțin consoane duble se despart tot după regula de mai sus: for-tis-si-mo,
wat-tul, în-nop-ta, in-ter-regn.
b. înaintea întregului grup consonantic
dacă prima consoană este b, c, d, f, g, h, p, t sau v, iar a doua consoană este l sau r: o-blo-ni, o-braz, a-
- cla-ma, a-cru, Co-dlea, co-dru, a-fla, A-fri-ca, a-glu-ti-nant, a-gro-nom, pe-hli-van, po-hrib, su-plu, cu-
pru, a-tlet, pa-tru, e-vla-vi-e, co-vrig etc.
în cazul succesiunilor de litere sh, th, ts, tz din cuvinte neadaptate: fla-shul, ca-thar-sis, jiu-ji-tsu, kib-
-
bu-tzuri etc.
6. În cazul grupurilor de trei consoane situate între vocale despărțirea se face
în majoritatea situațiilor, între prima și a doua consoană a grupului: ob-ște, fil-tru, lin-gvist, cin-ste,
a.
con-tra, vîr-stă, as-pru etc.
între a doua și a treia consoană, în cazul grupurilor lpt, mpt, mpț, ncș, nct, ncț, ndv, rct, rtf și stm:
b. sculp-tor, somp-tu-os, re-demp-ți-u-ne, linc-șii, punc-taj, punc-ți-e, sand-vici, arc-tic, jert-fă, ast-ma-tic
etc.
Observație. La această listă pot fi adăugate grupuri
ca ldm, lpn, ltc, ndc, nsl, nsr, nsv, ntl, rbț, rgș, rtb, rtc, rth, rtj, rtm, rtp, rts, rtț, rtv, stb, stc, std, stf, stl, stn, stp
te numai în cuvinte pentru care despărțirea după a doua consoană este justificată de regulile bazate pe analiza morfolo
șal, alt-ce-va, fi-ind-că, trans-la-tor, trans-re-nan, trans-va-za, sa-vant-lîc, ab-sorb-ți-e, tîrg-șor, port-ba-gaj, port-har-tă
port-man-tou, port-pe-ri-e, port-sa-bi-e, port-ți-ga-ret, port-vi-zit, post-be-lic, post-cal-cu-la-ți-e, post-di-lu-vi-an, ast-f
 post-no-mi-nal, post-pu-ne, post-sin-cro-ni-za, post-to-nic, post-ver-bal.
7. În cazul grupurilor de patru sau cinci consoane situate între vocale despărțirea se face
de obicei, între prima și a doua consoană a grupului: con-struc-tor, mon-stru
a.
etc.
foarte rar, între a doua și a treia consoană a grupului: tung-sten, ang-strom, horn-blen-dă, pentru că
b.
grupurile de consoane gst, nbl sînt foarte neobișnuite și greu de pronunțat în limba română.
Observații:
La această listă se pot adăuga și grupuri ca bstr, nsgr, ptspr, rtdr, rtsc, stpr, stsc, stșc întîlnite numai
în cuvinte pentru care despărțirea după a doua consoană se justifică și prin regulile morfologice: abs-
1.
tract, trans-gre-sa, opt-spre-ze-ce, port-dra-pel, port-scu-lă, post-pran-di-al, post-sce-ni-um, post-șco-
lar.
Un caz de despărțire între a treia și a patra consoană este vîrst-nic, care cade însă sub incidența
2.
regulilor morfologice.
III. Reguli bazate pe analiza morfologică
În cuvintele compuse din cuvinte întregi, elemente de compunere sau fragmente de cuvinte, în
derivatele cu prefixe și în unele derivate cu sufixe (derivate de la teme terminate în grupuri
1.
consonantice cu sufixe care încep cu o consoană) se preferă despărțirea în silabe care ține seama de
elementele constitutive atunci cînd cuvîntul este analizabil sau măcar semianalizabil:
compuse: ar-te-ri-o-scle-ro-ză, alt-un-de-va, ast-fel, ci-ne-ma-scop, de-spre, feld-ma-re-șal, port-a-vi-
a.
on, watt-me-tru etc.
Observație. Cînd se confundă într-o singură literă ultimul sunet al primului termen și primul sunet —
identic cu precedentul — al termenului următor, în compusele formate dintr-un element greco-latin și un
cuvînt cu existență independentă în limba română despărțirea se face în favoarea acestuia din urmă: om-
or-ga-nic, top-o-no-mas-ti-că; în compusele formate din două elemente greco-latine se acordă, în
general, prioritate ultimului element: bi-op-si-e, mi-o-pi-e.
derivate cu prefixe: an-or-ga-nic, dez-e-chi-li-bru, in-e-gal, într-a-ju-to-ra-re, ne-spri-ji-nit, ne-sta-bil,
b.
ne-stră-mu-tat, sub-li-ni-a etc.
Observații:
Conform regulii generale nu se separă prefixe monoconsonantice ca r- din ralia sau s- din
1.
spulbera.
Cînd se confundă într-o singură literă ultimul sunet al prefixului și primul sunet — identic cu
2. precedentul — al rădăcinii despărțirea se face acordîndu-se prioritate rădăcinii: tran-scri-e, ultr-a-lu-
min.
Adeseori despărțirea în silabe a cuvintelor compuse sau a derivatelor cu prefixe după regulile
3. morfologice coincide cu cea după regulile fonetice: bu-nă-vo-in-ță, in-to-le-ra-bil, pre-fa-bri-cat, re-a-
ni-ma, su-pra-a-glo-me-rat etc.
c. derivate cu sufixe: sa-vant-lîc, stîlp-nic, tîrg-șor, vîrst-nic etc.
De asemenea, în măsura în care nu se poate evita despărțirea, se preferă despărțirea după elementele
2. constitutive la grupurile ortografice în care cratima leagă două sau mai multe cuvinte: dintr-un (față de
din-tr-un), fir-ar (față de fi-r-ar), într-în-sa (față de în-tr-în-sa) etc.
Observații:
în aceste situații cratima are o funcție ortografică dublă, ceea ce se poate întîmpla și atunci cînd
a. despărțirea după regulile morfologice coincide cu cea după regulile fonetice, ca în du-te, du-cîn-du-se,
vă-zîn-du-mă etc.
Conform regulii generale nu se separă cuvinte reduse la o consoană, ca s- din s-a, -l din dîndu-l, la o
b.
semivocală, ca i- din i-a, sau la o consoană + i semivocalic, ca mi- din mi-a.
IV. Situații în care nu se face despărțirea la capăt de rînd
1. Nu se despart în rînduri diferite:
 cuvintele compuse din abrevieri literale: UNESCO (nu: U-NES-
-
CO);
- abrevierile unor formule curente: a.c., ș.a.m.d.;
numeralele ordinale notate prin cifre (romane sau arabe) urmate de formantul specific: (al) XVI-lea, a
-
5-a.
Se recomandă evitarea despărțirii și în
2.
cazul:
silabelor inițiale și, mai ales, finale constituite dintr-o singură vocală, întrucît despărțiri ca a-er, vi-a, e-
- ră, li-ce-e, i-re-al, su-i, o-mis (corecte conform regulilor fonetice) sau dînd-o, las-o, zis-a (corecte
conform regulilor morfologice) sînt neeconomice;
abrevierilor literale care reprezintă primii termeni ai unor nume proprii compuse (prenume abreviate +
-
nume de familie: I. Popescu; substantive comune + nume proprii: F. C. Argeș, I.H.R. Mangalia);
cuvintelor compuse și al grupurilor ortografice scrise cu cratimă, cînd locul despărțirii ar coincide cu
-
locul cratimei: bun-gust, du-te;
- notațiilor abreviate, ca 10 km, art. 3.
cuvintelor care prin despărțire ar da naștere unor cuvinte de sens diferit, opus, sau nepotrivite: ne-bun,
-
im-posibil, pro-cur etc.