Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
ALFABETUL LATIN
Scrierea şi pronunţarea
Nu există, în ceea ce priveşte pronunţarea, diferenţe majore între limba latină şi limba română. Majoritatea
I Vocale = acele sunete care se pot pronunţa singure, fără ajutorul altui sunet: a, e, i o, u. Nu există sunetele ă şi
î (â). Ele sunt inovaţii ce aparţin limbii române sub influenţa limbilor popoarelor vecine (mai ales slave).
II Consoanele = acele sunete care nu se pot pronunţa (auzi) decât cu ajutorul unei vocale alăturate.
III Diftongii = un complex sonor format din două sunete, din care primul sunet este vocală iar al doilea este
Vocalele cu cantitate lungă notată prin – deasupra prezintă o durată dublă în emisiunea sa:
ā, ē, ī, ō, ū
b. Vocale cu durată scurtă de pronunţare notată cu ajutorul unei căciuliţe deasupra: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ. În texte,
cantitatea vocalei nu este notată grafic pentru că indiferent de prezenţa semnului cantităţii, latinii ştiau care este
Cantitatea unei vocale are în primul rând rol lexical-semantic, diferenţiind un cuvânt de alt cuvânt care are
1
popŭlus – popor
popūlus – plop
Pronunţarea
cc=c – se pronunţă cu cei doi c distincţi (ca în ac-ci- homo = homo → om (româneşte)
Ambele componente se păstrează în aceeaşi silabă: Phoebus – Phoe-bus (pronunţ. Foi-bus sau Fe-bus).
2
Excepţie: oe nu formează diftong, deci se scrie şi se pronunţă cu fiecare element component în silabe diferite, în
– au – se pronunţă – auc-tor
Complexe:
ce (în convenţională)
ci (în convenţională)
cv (în convenţională)
Exemplu: sextius
3
Deoarece consoanele nu se aud, accent vor avea doar vocalele şi diftongii. Diftongii au întotdeauna cantitate
lungă.
bar-bá-tus
2. De regulă, locul accentului se află pe silaba penultimă a cuvântului. Aceasta se întâmplă numai dacă
Cantitatea silabei
b) conţine o vocală urmată de două (2) consoane consecutive, chiar dacă aceste consoane trec în silaba
următoare – séx-tus
c) când conţine o vocală scurtă (prin natura sa) chiar dacă este în interiorul cuvântului – pó-pŭ-lus
Accentuarea corectă a cuvintelor este de mare folos în prozodie, adică în stabilirea ritmului (cadenţei) versurilor
dintr-o poezie. În latina clasică şi post-clasică aceeaşi importanţă se dădea şi ritmului oratoric al unei fraze.