Latina 1 (Morfologie nominală)

Curs practic 1

Noțiuni de fonetică
Alfabetul latin cuprinde douăzeci şi trei de litere, dintre care 21 1 proveneau
din alfabetul etrusc, iar două sunt tipic greceşti (y,z): A, B, C, D, E, F, G, H, I, K,
L, M, N, O, P, Q, R, S, T, V, X, Y, Z.
Sistemul vocalic
În limba latină erau cinci vocale; acestea puteau avea atât cantitate scurtă,
notată printr-o căciuliţă: ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ, cât şi cantitate lungă: ā, ē, ī, ō, ū. Cantitatea
vocalelor sau a silabelor cu centru vocalic era deosebit de importantă pentru că
putea diferenţia cuvintele nu numai la auzire, adică pe plan fonic, ci și pe plan
semantic: pŏpulus – popor, pōpulus – plop, ăcer – arţar, ācer – ascuţit, şi pe plan
morfologic, marcând trecerea de la un caz la altul: N.sg. rosă – trandafir, Abl.sg.
rosā – despre trandafir, cu un trandafir, sau de la o temă temporală la alta fugĭt – el
fuge, fugīt – el a fugit.
În perioada medievală, litera i notează vocala corespunzătoare; un nou semn,
„jˮ, este creat pentru a nota semivocala: video respectiv justus. Aceeaşi distincţie
apare între u vocală şi u semivocală: nullus – niciunul, respectiv ovis – oaie. Litera
y s-a introdus mai târziu pentru cuvinte greceşti precum: Dionysus, Aegyptus,
tyrannus.
Sistemul consonantic
Romanii au întrebuinţat următoarele consoane: b, c, d, f, g, h, k, l, m, n, p, q,
r, s, t, x, z. Ei nu aveau consoaneșe ș și ț. Litera h era considerată mai mult o
aspiraţie care în cuvintele latineşti heri – ieri, şi homo – om, nu avea vivacitatea
din limba română. Litera z era folosită în cuvinte de origine greacă: zona –
cingătoare, Zama, Zephyrus.
Diftongii
În limba latină sunt şase diftongi (grupuri formate dintr-o vocală și o
semivocală care se pronunță împreună în aceeași silabă): au, în laudo, aula,
aurora, eu, în Europa, seu, neuter, ei, în interjecţia hei, ui, în huic, cui, ae, în
caelum, caecus, oe, în poena, proelium. Atunci când grupurile ae şi oe sunt scrise
cu tremă aë, oë, ca în cuvintele aër, aërius, sau poëta, coëgi vocalele alăturate se
rostesc fiecare în parte, acestea aflându-se în hiat.
Pronunţarea
Pronunţarea literelor alfabetului limbii latine nu este cu mult diferită de cea a
limbii române; doar câteva grupuri necesită o oarecare familiarizare:
- diftongii ae, oe se pronunţă e, în afara situaţiilor în care vocalele sunt în
hiat: caelum, Poenus, Oedipus respectiv aër, coëgi;
1
Dacă ținem cont de opoziția surd-sonor între C și G pe care etrusca nu o avea și care apare în latină mai târziu.
 - s indiferent în ce poziţie s-ar afla, iniţială, mediană, finală,
interconsonantică sau intervocalică nu se sonorizează (adică rămâne ca românescul
„sˮ): resono, casa, rosa;
- ce, ci, ge, gi se citesc aşa cum se scriu în accipere, cibus, gelu, cogito;
- ti urmat de vocală se citeşte ţi, chiar dacă acest sunet nu exista în limba
latină ca în stultitia, providentia; dacă este precedat de s, x, t, sau când i este lung
se pronunţă ti: modestia, mixtio, Bruttius;
- ngu se citeşte cum se scrie: unguis, languidus, pinguis;
- qu se pronunţă cv în undique, qui, numquam;
- ph se pronunţă f ca în Phidias, Paedra, phoca;
- th se pronunţă t ca în Thales, thema, Thracia;
- ch se pronunţă h ca în chaos, Charon, chorus;
- rh se pronunţă r ca în rhetoricus, Rhea, Rhodanus;
Accentuarea
În limba latină accentul depinde de cantitatea lungă (–) sau scurtă (ˇ) a
vocalei din silabă. Când accentuăm trebuie să avem întotdeauna în vedere ultimele
trei silabe ale unui cuvânt trisilabic sau polisilabic, latina având reguli specifice în
acest sens.
1. Accentul nu stă niciodată pe ultima silabă.
2. Când silaba penultimă este lungă accentul stă pe aceasta. O silabă poate
fi lungă când:
- conţine un diftong: póena, áula, Cáesar, cáesius;
- prin natura ei (pentru determinarea căreia trebuie consultat dicționarul):
natúra, Románus;
- cuprinde o succesiune de vocală urmată de două sau mai multe
consoane: sempitérnus, modéstus.
3. Când silaba penultimă este scurtă accentul se retrage pe silaba
antepenultimă. O silabă poate fi scurtă când conţine o succesiune de o semivocală
și de o vocală care nu formează împreună diftong: sapiéntĭa, léctĭo, sau o
succesiune de vocală, consoană, vocală: tímĭda, tácĭta. În cazul cuvintelor
bisilabice accentul stă întotdeauna pe prima silabă: Róma, céna, iar în cuvintele
monosilabice accentul cade pe vocala pe care acestea o conţin: úrbs, árx, árs, dúx,
léx.

SUBSTANTIVUL. PRELIMINARII

Morfologia este partea gramaticii care studiază părţile de vorbire. La rândul

lor acestea se clasifică în flexibile şi neflexibile în funcţie de „deosebirile de
organizare internă a cuvintelor”2 (adică după cum își schimbă sau nu forma în
2
Gramatica limbii române.I.Cuvântul, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2005, p.39
cursul vorbirii, în funcție de contextele sintactice) Repartizarea cuvintelor flexibile
după clasa flexionară a declinării sau a conjugării realizezază o nouă diviziune în
morfologia nominală, care cuprinde: substantivul, adjectivul, pronumele şi
numeralul, respectiv morfologia verbală în care am inclus verbul. Din enumerarea
de mai sus se observă că în limba latină nu exista articolul. Această parte de
vorbire este tot de origine latină. Ea provine dintr-un pronume demonstrativ: ille,
illa, illud, în cazul articolului hotărât, respectiv dintr-un pronume nedefinit, unus,
una, unum, în cazul articolului nehotărât, care şi-au pierdut funcţia lor morfologică
primară.
Cuvintele neflexibile sunt cele care „participă la realizarea comunicării într-
o unică formă sau prin fome neopozabile, variante ale aceleiaşi unităţi lexicale” 3 în
rândul lor intrând adverbul, prepoziţia, conjuncţia şi interjecţia.
Generalităţi
Definiţie: Partea de vorbire flexibilă care denumeşte clase de obiecte în
general, ca lucruri (masa), fiinţe (cal), fenomene ale naturii (ninsoare), acţiuni
(sosire), sentimente (iubire), relaţii (vecinătate) se numeşte substantiv.
Clasificare: Substantivele se clasifică după felul lor în comune, desemnând
obiecte neindividualizate: terra, rosa, lupus, prunus, rex, tempus, civis, mare,
exercitus, dies şi proprii desemnând obiecte unice: Lucius, Marcus, Pompeius,
Caesar, Caligula. Pot fi de asemenea simple: ancilla, puer, magister, amicus,
certamen, senatus, res sau compuse: respublica, iusiurandum, paterfamilias,
iurisconsultus.
Forma substantivului variază în funcţie de categoriile sale gramaticale:
genul, numărul şi cazul.
Minimalizată în analiza gramaticală a limbii române, declinarea în limba
latină avea o importanţă deosebită, deoarece în cazul unei limbi sintetice, cum era
aceasta, desinenţele declinărilor ofereau informaţii nu numai asupra cazurilor, ci şi
asupra genului şi numărului. În limba latină sunt cinci declinări, în timp ce în limba
română s-au moştenit trei.
Declinarea este forma pe care o ia substantivul în trecerea lui prin cele şase
cazuri specifice limbii latine la singular şi plural. Apartenenţa unui substantiv la o
declinare este indicată de desinenţa genitivului singular. Întotdeauna, în dicţionar,
un substantiv latin va avea indicate două forme, prima este nominativul singular,
iar cea de a doua, genitivul singular.
Declinarea I : genitivul singular –ae.
Declinarea a II-a : genitivul singular –i.
Declinarea a III-a : genitivul singular –is.
Declinarea a IV-a : genitivul singular –us.
Declinarea a V-a : genitivul singular –ei
3
Ibidem.
 Genul substantivelor are o structură bipolară fiind clasificat la un nivel
primar în animate şi inanimate, iar la un nivel secundar animatele se structurează în
genul masculin şi în genul feminin, în timp ce inanimatele includ genul neutru.
Chiar în cazul numelor comune sau a substantivelor epicene (vezi mai jos sensul),
trăsătura specifică genului o constituie caracterul său fix.
Unele denumiri de persoane şi unele nume de specii de animale se pot folosi
pentru ambele genuri şi acestea poartă numele de nomina communia. În cazul
nevoii de particularizare a genului se adaugă substantivului determinanţi: civis
Romanus – cetăţean roman sau civis Romana – cetăţeană romană, coniux meus –
soţul meu sau coniux mea – soţia mea, hic bos – acest bou sau haec bos – această
vacă, lepus albus – iepure alb sau lepus alba – iepuroaică albă.
Substantivele care au un anumit gen cu care exprimă ambele sexe se numesc
nomina epicoena. Astfel, de genul masculin sunt corvus – corb, corboaică, vultur
– vultur, vulturoaică, de genul feminin vulpes – vulpoi, vulpe, feles – pisică, motan.
Numărul are aceeaşi structură binară ca şi genul. El realizează opoziţia
dintre unicitate şi pluralitate, cea din urmă implicând în latină atât numărul perechii
(dualul), cât şi o mulţime de mai multe exemplare. În limbile indo-europene, dualul
era foarte bine marcat. Semnele lui sunt mai evidente în greaca veche decât în
limba latină unde rămăşiţele sale se reduc doar la câteva cuvinte: duo – doi, octo –
opt şi ambo – amândoi. Se observă că marca dualului în limba latină era desinenţa
–o.
În limba latină sunt şase cazuri care exprimă funcţiile sintactice ale
substantivului în cadrul enunţului: Nominativ, Genitiv, Dativ, Acuzativ, Ablativ,
Vocativ. Nominativul este cazul subiectului, al numelui predicativ, al apoziţiei, al
elementului predicativ suplimentar şi al atributului adjectival. În genitiv, în limba
latină vom întâlni atât atribute substantivale, apoziţii, nume predicative cât şi
anumite complemente după verbe de memorie, de stăpânire sau de acuzare. Cazul
dativ are ca funcţii complementul indirect, complementul de scop, apoziţia, numele
predicativ şi mai rar complementul de agent, de relaţie sau de loc. Acuzativul este
cazul complementului direct, al apoziţiei, al complementului de loc după verbe
de mişcare şi al complementului de timp care înregistrează durata sau
intervalul şi secundar al complementelor de relaţie, adverbiale sau de cauză. În
afară de acestea latina mai prezintă urme ale unui vechi caz indo-european
locativul, care arăta situarea pe loc în timp şi spaţiu şi care are desinenţe specifice
doar la singular: la declinarea I, -ae, Romae - la Roma, la declinarea a II-a şi a III, -
i, Tarenti – la, (în) Tarent, Carthagini – la, (în) Cartagina. La plural, şi ulterior şi la
singular, locativul va fi înglobat de către ablativ. Ablativul este de asemenea un caz
specific limbii latine. Cazul ablativ, la un nivel primar, poate indica plasarea în
spaţiu, cu excluderea mişcării, şi această funcţie a lui a făcut posibilă includerea
ulterioară a locativului, separarea de un spaţiu, precum şi instrumentul cu care
se realizează acţiunea, din aceste funcţii primare derivând funcţii abstracte care
vor fi discutate pe larg la sintaxa cazurilor. Cazul ablativ este preponderent
circumstanţial şi poate fi identificat prin întrebările: unde? de unde? cu ce? prin ce?
din ce cauză? cum? când? De asemenea în cazul ablativ putem întâlni apoziţia. Se
poate observa ca particularitate a limbii latine faptul că apoziţia putea sta în orice
caz, spre deosebire de limba română unde tinde să se specializeze la
nominativ.Vocativul are o situaţie particulară în limba latină, putând fi considerat
un enunţ incident de sine stătător, care deşi nu are funcţie sintactică datorită
independenţei sale, ca semn lingvistic are funcţie conativă şi fatică de stabilire şi
menţinere a mesajului în comunicare.
La nume, structura cuvântului constă în tema (identică radicalului) şi
terminaţia formată din vocală tematică şi desinenţă: amic-us, silv-a, exercit-us.
Rădăcina sau radicalul este morfemul de bază, care conţine sensul lexical al
cuvântului: lup-, amic-, templ-, silv-, exercit-.
Prefixul este aşezat înaintea rădăcinii, căreia îi precizează sensul lexical şi
cu care alcătuieşte nucleul cuvântului: con-sul, ex-sul.
Vocala tematică (VT), defineşte clasa de flexiune, numită de obicei
declinare: -a-(I), -o/e-(II), ǿ(tip consonantic) şi -i-(III vocalic), -u-(IV), -e-(V) și
este vizibilă la aproape toate formele flexionare ale numelui înainte de desinență.
Desinenţa este morfemul gramatical cel mai important al numelui şi
precizează categoriile gramaticale ale cazului, ale numărului şi uneori implicit ale
genului.
Declinarea I
Declinarea I cuprinde substantive de genul feminin: terra – pământ, casa –
casă, aqua – apă, columba – porumbel, capra – capră, pila – minge, filia – fiică,
dea – zeiţă, domina – stăpână, ancilla – sclavă, etc. şi excepţii masculine:
- nume de bărbaţi: Catilina, Numa, Cinna, Porsena, Seneca;
- nume de popoare: Geta, Persa, Scytha;
- nume de fluvii: Aluta, Sequana, Garumna:
- nume de ocupaţii bărbăteşti: agricola – agricultor, nauta – corăbier, poeta – poet,
auriga – vizitiu, scriba – scrib, athleta – atlet, incola – locuitor, collega – coleg,
conviva – oaspete, paricida – paricid, pirata – pirat.
Substantivele declinării I au vocala tematică (VT) –a, iar desinenţa
genitivului singular este –ae. Substantivele feminine se declină la fel cu
substantivele masculine. În același mod se declină adjectivele şi participiile
terminate în –a: tenera – tânără, pigra – leneșă, amata – iubită.

Singular Plural
Caz feminin masculi feminin masculin
n
N. terra incola terrae incolae
 V. terra incola terrae incolae
G. terrae incolae terrarum incolarum
D. terrae incolae terris incolis
Ac. terram incolam terras incolas
Abl terra incola terris incolis
.

Observaţii:
La D. şi Abl. pl., substantivele dea (zeiţă) şi filia (fiică), pentru a fi distincte
de deus (zeu) şi filius (fiu) de declinarea a II-a, au desinenţe specifice: -abus.
Unele substantive au forme de plural și se traduc prin singular: divitiae –
bogăţie, tenebrae – întuneric, insidiae – capcană. Altele au un sens la singular şi un
altul la plural: copia la singular înseamnă belşug, la plural – trupe; littera la
singular înseamnă literă, la plural înseamnă scrisori, operă, literatură. Numele de
popoare, când sunt la singular desemnează un individ care aparţine acelui popor,
când sunt la plural denumesc întregul popor: Geta – un get, Getae – geţii, poporul
get.