Limba latină

I. Introducere
Limba latină face parte din limbile indo-europene, ca şi greaca, slava, germana, daca,
armeană, etc. Caracteristica acestor limbi este aceea că îşi modifică terminaţiile pentru a exprima
diferitele raporturi gramaticale. Acest tip de modificare se numeşte flexiune (flexio, -onis=
îndoire, flexiune), iar limbile care au asemenea modificări se numesc flexionare.
Limba latină s-a vorbit mai întâi în Italia, în Latium, o regiune la sudul Tibrului, unde s-a
întemeiat cetatea Roma. În Italia se mai vorbeau şi alte limbi: osca (în sud), umbriana (în nord
est) (limbi italice), mesapica, etrusca, celtica. Dar dintre ele, limba latină este cea care s-a păstrat
şi răspândit, datorită circumstanţelor politice, a expansiunii Romei: de la Oceanul Atlantic la
Marea Neagră, din Britania până în Africa, de la Rin şi Dunăre până la Tigru şi Eufrat şi până la
Marea Caspică. Multe din popoarele acestui Imperiu au dispărut şi li s-a uitat chiar şi numele,
dar limba latină de atâtea veacuri continuă să fie vorbită, scrisă şi studiată. Ea continuă să
trăiască prin limbile romanice: italiana, spaniola, portugheza, franceza, catalana, sarda,
provensala, româna alături de mai puţin frecventele dalmată, vie până la sfârşitul secolului al
XIX-lea, şi idiomurile retoromane. Chiar dacă limba latină, în evoluţie, a dat naştere acestor
limbi neolatine, ea a mai fost folosită ca limbă de cancelarie în perioada medievală, alături de
greacă şi slavonă şi multă vreme a fost emblema unei formaţii cărturăreşti complexe.
Limba româna păstrează structura gramaticală a limbii latine, sistemul ei fonetic precum
şi o bună parte din lexic. În consecinţă, studiul limbii latine este foarte important nu numai
pentru că prin intermediul ei s-a transmis cultura antichităţii greco-romane, ci pentru că este şi
modalitatea cea mai firească de cunoaştere a evoluţiei limbii române și a altor limbi moderne,
precum engleza. Ea e instrumentul indispensabil pentru însuşirea ştiinţifică.

Modulul 1
În acest modul veţi învăţa despre:
- alfabetul latin;
- sistemul vocalic;
- sistemul consonantic ;
- diftongi;
- pronunţie;
- accentuare;
Alfabetul latin
Alfabetul latin este al doilea sistem de semne după cel grec, care notează foneme, adică
sunete prin care se reliefează sensul într-un complex sonor dat. Romanii au împrumutat alfabetul
de la etrusci cu aproximativ şase secole a.Chr., care, la rândul lor, s-au inspirat din alfabetul
grec întrebuinţat în vreuna din coloniile greceşti ale Italiei sudice. Faptul acesta a fost stabilit pe
baza descoperirii de curând a vechiului alfabet etrusc, care cuprinde literele folosite în vechile
inscripţii romane, având aceeaşi formă şi la etrusci şi la romani. Cel mai vechi document latin
scris cu aceste însemne este o inscripţie pe o agrafă de aur datând din anul 600 a.Chr., care a fost
găsită în oraşul italian Praeneste, de unde şi denumirea: Fibula de la Praeneste.
Alfabetul latin cuprinde douăzeci şi trei de litere: A, B, C, D, E, F, G, H, I, K, L, M, N, O,
P, Q, R, S, T, V, X, Y, Z.
 Sistemul vocalic
În limba latină erau cinci vocale, care aveau atât cantitate scurtă, ă, ĕ, ĭ, ŏ, ŭ cât şi
cantitate lungă: ā, ē, ī, ō, ū. Cantitatea vocalelor sau a silabelor cu centru vocalic era deosebit de
importantă pentru că putea diferenţia cuvintele semantic: pŏpulus – popor, pōpulus – plop, ăcer
– arţar, ācer – ascuţit, dar şi morfologic, făcând trecerea de la un caz la altul: N.sg. silvă, Abl.sg.
silvā sau de la o temă temporală la alta fugĭt – el fuge, fugīt – el a fugit.

Sistemul consonantic
În epoca clasică romanii au întrebuinţat următoarele consoane: b, c, d, f, g, h, k, l, m, n, p,
q, r, s, t, x, z. Iniţial scriau numai cu majuscule, urmând ca scrierea cu litere mici să apară mult
mai târziu. Litera h era considerată mai mult o aspiraţie decât o consoană, pe care grecii o notau
nu cu o literă, ci prin nişte semne numite aspiraţii. De exemplu în cuvintele latineşti heri – ieri, şi
homo – om, litera h nu are vivacitatea din limba română. Litera z era folosită în cuvinte de
origine greacă: zona – cingătoare, Zama, Zephirus, iar litera y, ca vocală s-a introdus mai târziu,
tot pentru cuvinte greceşti: Dionysus, Aegyptus. În limba latină nu existau literele j şi v chiar
dacă în unele texte apar aceste semne. Explicaţia ar consta în faptul că se dorea o evidenţiere
între i vocală imber - ploaie şi i semivocală Iupiter, respectiv u vocală ullus - vreunul şi u
semivocală ciuis – cetăţean.
Un caz special l-a reprezentat litera C, întrebuinţată în unele situaţii, la început de cuvânt,
şi pentru notarea lui G, şi pentru notarea lui C. În urma reformei fonetice propusă de împăratul
Claudius, 44-54 p.Chr, a fost creat un semn nou, provenit din bararea literei C, astfel a rezultat
litera G. A continuat să se folosească acelaşi semn C doar în cazul unor nume proprii consacrate:
Caius-Gaius, prescurtat C. şi Cnaeus – Gnaeus, prescurtat Cn.
Diftongii
În limba latină sunt şase diftongi: au, în laudo, aula, aurora, eu, în Europa, seu, neuter, ei,
în interjecţia hei, ui, în huic, cui, ae, caelum, caecus, oe, în poena, proelium. Atunci când
grupurile ae şi oe sunt scrise cu tremă aë, oë ca în cuvintele aër, aërius, sau poëta, coëgi se citeşte
fiecare vocală, acestea aflându-se în hiat.
Pronunţarea
Pronunţarea literelor alfabetului limbii latine nu este cu mult diferită de cea a limbii
române, fiind doar câteva grupuri care necesită o oarecare familiarizare:
- ae se citește e: caelum, caecus;
- oe se citește e, în poena;
- s indiferent în ce poziţie s-ar afla, iniţială, mediană, finală, interconsonantică nu se sonorizează:
satis, fusus;
- s numai în poziție intervocalică se sonorizează: rosa;
- ce, ci, ge, gi se citesc aşa cum se scriu în accedere, Cicero, genus, gigno;
- ti urmat de vocală se citeşte ţi, chiar dacă acest sunet nu exista în limba latină în iustitia,
amicitia; dacă este precedat de s, x, t, sau când i este lung se pronunţă tot ti: ostium, mixtio,
Bruttius;
- ngu se citeşte cum se scrie: sanguis, languidus, lingua;
- qu se pronunţă cv în aqua, aquila, numquam;
- ph se pronunţă f ca în philosophus, Pharsalia, phalanga;
- th se pronunţă t ca în theater, thesis, thesaurus;
- ch se pronunţă h ca în machina, Chios, chorus;
- rh se pronunţă r ca în rhetor, Rhodanus, Rhenus;
 Se pare, însă, că la vremea latinităţii clasice, şi anume în timpul lui Caesar şi al lui
Cicero, adică în secolul I a.Chr., după cum au demonstrat-o şi analizele fonetice şi lingvistice din
limbile neolatine, pronunţia era diferită. În urma congresului de limba latină de la Bucureşti, din
1970 s-a ajuns la noua pronuntiatio restituta (noua pronunţie reconstituită), potrivit căreia în
antichitate ar fi funcţionat următoarele reguli de pronunţie:
- ae şi oe se pronunţă ai şi oi: Caesar (Caisar), Poenus (Poinus);
- ce, ci, ge, gi se pronunţă ke, ki şi ghe, ghi: Cicero (Kikero), genus (ghenus), gigno (ghigno);
- grupul ti s-ar fi pronunţat în toate situaţiile la fel ti: actio, amicitia (amikitia) şi nu ţi;
- v se pronunţa u, qu se pronunţa ku, iar ngu tot ngu, civis (kiuis), aqua (akua), sanguis
(sanguis).
Având în vedere că în majoritatea instituțiilor de învățământ din ţară se utilizează
pronunţia veche şi că numărul orelor destinate studiului limbii latine, la profilul română -
engleză, rusă-engleză este limitat la două ore pe săptămână timp de 1 semestru, ne vom menţine
în aceeaşi linie a tradiţiei.

Accentuarea
În limba latină accentul depinde de cantitatea lungă (–) sau scurtă (ˇ) a vocalei din silabă.
Când accentuăm trebuie să avem întotdeauna în vedere ultimele trei silabe ale unui cuvânt
trisilabic sau polisilabic.
1. Accentul nu stă niciodată pe ultima silabă.
2. Când silaba penultimă este lungă accentul stă pe aceasta. O silabă poate fi lungă când:
- conţine un diftong: póena, áula, Cáesar, cáesius ;
prin natura ei: natúra, Románus, caerimónia
- cuprinde o succesiune de vocală urmată de două sau mai multe consoane: sempitérnus,
modéstus.
3. Când silaba penultimă este scurtă accentul se retrage pe silaba antepenultimă. O silabă poate fi
scurtă când conţine o succesiune de două vocale: sapiéntĭa, léctĭo, sau o succesiune de vocală,
consoană, vocală: tímĭda, tácĭta.
În cazul cuvintelor bisilabice accentul stă întotdeauna pe prima silabă: Róma, céna, iar în
cuvintele monosilabice accentul cade pe vocala pe care acestea o conţin: úrbs, árx, ars, dux, lex.

Exerciţii de autoevaluare:
Citirea şi pronunţarea
Ae-e
Aetas, aedes, aedificium, aedilis, aeger, aequalis, Aeneas, aequitas, aes, aestas, Aethyopia,
aevum, caecus, caedes, Caesar, caeruleus, caelum, Maecenas, minae, Mycenae, praeceptum,
praeda, saeculum, saepe, saevitia, silvae.
Oe-e
Poena, oeconomia, moenia, foeditas, phoenix, oestrus, oenophorum, foederatus, proelium,
Oedipus, Phoebus, foenum, Boeotia, coepi, coeptum, coetus, foetidus.
Ae-ae, oe-oe
Aër, aërius, poëta, poëma, poëmatium, coëgi, coërcitas, coëmi.
Au-au, eu-eu
Auctor, auctoritas, audacter, audax, audeo, audientia, audio, aufero, Aufidus, augeo, augurium,
Augustus, aula, aura, Aurelianus, aureus, auris, ausculto, autem, auspicium, eucharistia, euripus,
Europa, Euterpe, eurus, Euxinus, Eupater, neuter, seu, Deucalion.
Qu-cv
Aquila, aqua, quadratus, quaero, quaestor, quam, qui, quinque, Quirites, quotidie, relinquo,
sequor, Sequana, sequens, Tarquinus, Torquatus, usque, undique.
Ngu –ngu
Languor, languidus, lingua, sanguineus, sanguis, unguis, angulus, angustus, lignum, ungula,
longus.
Ti+voc - ţi, ti precedat de s, x, t – ti
Actio, patientia, petitionem, inclinatio, nationis, scientia, tertius, amicitia, iustitia, gratia, timeo,
tinctilis, timidus, bestia, quaestio, Sextius, vestio, Vettius.
Consoana h
Habeo, haedus, herba, heres, honor, haruspex, harena, historia, humanus, humus, hasta, hedera,
hodie, hospes, hostis.
Grupurile ch, ph, rh, th
Pulcher, machina, chorda, Charon, charta, chelae, Chios, philosophia, phalanga, Pharsalia,
Phidias, phoca, phrasis, Phoebus, physica, Rhea, Rhodos, Rhodanus, Rhenus, rhombus,
rhytmicus, theatrum, thesis, thermae, thesaurus, thema, theca, Thracia.
Consoanele geminate
Accedo, succedo, accipio, accesus, additio, addoceo, addubito, adduco, affero, affinis, affirmatio,
affluo, affundo, agger, agglomero, agglutino, aggredior, annus, annona, appareo, terra, turris,
curriculum, curro, amissum, necessitas, mitto.
Accentuarea
Abduco, aboleo, adiutorium, administratio, admitto, breviarium, brachium, bellator, cultura,
caeruleus, caliginosus, calumnia, diligentia, diffusus, discipulus, dissuadeo, dormire,
philosophia, honoris, formosus, fluvialis, forabilis, formula, gladiatura, gratificatio,
hibernaculum, extenuatio, exustio, gladiator, perfida, iunior, insidiator, intemperatus, patria,
animalia, habitant, homines, dominus, sempiternus, silvarum, natura, vivunt, labore, agricolae,
cerasi, continent, antiquus, arida, negotium, pecunia, pons, pater, aes, palaestra, fortitudo,
fortuna, purpura, pietas, sermonis, Latinorum, divitias, utilitas, magister, mediterraneus,
magistratus, obligatio, obtrectatio, opulentus, paternus, peccatum, patrimonium, pestilentia,
similitudo, stragulum, superficies, testimonium, tumulus, universus, venenum, volatilis,
Vulcanus.

Pater noster
Pater noster, qui es in caelis santificetur nomen tuum, Advenia regum tuum. Fiat voluntas
tua sicut in caelo et in terra.
Panem nostrum cottidianum da nobis hodie. Et dimitte nobis debita nostra, sicut et nos
dimittimus debitoribus nostris. Et ne nos inducas intemptationem, sed libera nos a malo.
Amen
(Evanghelium secundum Mattaeum)
Traducerea.
Corpus humanum
Corpus nostrum tres partes habet: caput, truncum et membra.
Caput habet faciem et coman. In facie frontem, oculos, nasum, os, barba videmus. In ore
lingua et dentes sunt.
Truncus habet pectus, humeros, abdomen et costas. Membra corporis humani sunt pedes
et manus. Pedes genua, pulpas et digitos habent. Manus habent bracchia, palmas et digitos. Digiti
manuum longi sunt et ungues habent.
Pellis, ossa et carnem corporis humani tegit.
Maxime. Memorizați.
1. Nota bene - Ține minte.
2. Alma mater – Mama care ne hrănește.
3. Curriculum vitae – Cursul vieții.
4. Ex libris – Din cărți.
5. Honoris causa – Pentru merite.
6. Lapsus calami – Greșeală de scris.
7. Lapsus linguae – Greșeală de vorbire.
8. Post factum – După cele făcute.
9. Post scriptum – După cele scrise.
10. Per aspera ad astra – Prin greutăți spre stele.
Bibliografia:
1. Cemârtan, Claudia, Ciobanu Anatol, Limba latină. Manual pentru clasa a X-a, a XI-a,
Chișinău: Lumina, 1999, 2001.
2. Parlog, Maria, Gramatica limbii latine, ed. Revizuită şi adăugită de G. Cretia, Bucureşti:
ALL, 1996, 1998.
3. Barbu, Marian, Dicționar de maxime și expresii străine. București, 1995.
4. Bălăianu, Viorica, Marinică, Constantin, Limba latină. Manual pentru clasa a VIII-a.
București: Didactică și pedagogică, 1997.
https://www.yumpu.com/ro/document/view/63393435/343287178-v-balaianu-c-marinica-
manual-limba-latina-clasa-a-viii-a-bucuresti-1986-pdf (accesat 19. 04. 2020)
5. Dună, Monica, Pârvu Ștefan, Limba latină, Manual pentru clasa a IX-a. București:
Humanitas, 2008. https://ro.scribd.com/document/444936178/348523156-Limba-Latina-
Manual-9-A-pdf accesat (13.04. 2020)
6. Dicționar latin-român online https://www.limbalatina.ro/dictionar.php
7. Dicționar român- latin online https://ro.glosbe.com/la/ro