ADJECTIVUL

1. PRELIMINARII
1.1. Aspecte definitorii
Adjectivul reprezintă clasa cuvintelor flexibile subordonate substantivului, acordându-se cu acesta şi
limitându-i extensiunea prin atribuirea unei informaţii specifice.
Dependenţa sintactică faţă de substantiv se produce direct, în cadrul grupului nominal (fată frumoasă),
sau prin intermediul unui verb, în cadrul grupului verbal (copiii sunt / cresc mari), şi se manifestă prin
repetarea informaţiei gramaticale asociate substantivului.
Flexiunea adjectivului, ca şi cea substantivală, cuprinde forme distincte în raport de gen, număr, caz şi
determinare, iar uneori şi de gradele de intensitate. Spre deosebire de gen, număr şi caz care în asociere, în
asocierea [substantiv + adjectiv], sunt marcate dublu (casă frumoasă, case frumoase), determinarea este
exprimată o singură dată, prin ataşarea articolului definit la primul dintre componenţii sintagmei nominale
(comp. frumoasa fată şi fata frumoasă). Articolul afectează deci flexiunea adjectivului în condiţii precise de
topică şi aduce o informaţie semantico-gramaticală care priveşte substantivul-centru de grup, individualizând
obiectul, şi nu calitatea (frumosul băiat = băiatul frumos). Expresie a dependenţei adjectivului faţă de un
anumit substantiv (comp. fată frumoasă, băiat frumos, frumoase), flexiunea adjectivului nu reprezintă, decât
formal categoriile comune) ale flexiunii nominale. Forma flexionară a adjectivului, impusă de acordul cu
substantivul, exprimă adesea solidar genul, numărul şi cazul: unei fete frumoase - frumoasa fată.
Specifică pentru o clasă largă de adjective este categoria intensităţii, care se regăsește şi la adverb, şi
marchează, prin mijloace analitice, gradarea evaluativă a calității specificate prin adjectiv.
Dependenţa faţă de un centru nominal, marcată prin acord, caracterizează o clasă mai mult sau mai
puţin eterogenă de unităţi lexicale, care se deosebesc între ele p r i n particularităţi flexionare şi prin tipul de
informaţie specifică.
Prin sens şi comportament morfologic se disting adjectivele propriu-zise (în care sunt incluse şi
participiile şi gerunziile adjectivizate) de cele pronominale (acest om, altă problemă, orice intervenţie, cartea
mea) şi cantitative (două bomboane). Acestea din urmă aparţin clasei adjectivului numai datorită acordului
cu substantivul, dar semantic şi flexionar se încadrează în clasa pronumelui, respectiv a numeralului.
Adjectivele „determinative” nu pot fi supuse gradării, deci nu au categoria gramaticală a gradelor de
intensitate. în ce priveşte posibilitatea asocierii cu substantivele, adjectivele pronominale au o compatibilitate
mai largă, iar cantitativele sunt selectate în special de substantive numărabile. Adjectivele pronominale şi
numeralele folosite adjectival nu pot fi centre de grup sintactic.

1.2. Clase semantico-sintactice de adjective

Adjectivele propriu-zise pot fi clasificate, în funcţie de tipul informaţiei semantice adăugate
regentului, în calificative şi categoriale.
Adjectivele calificative exprimă caracteristici variate ale obiectelor denumite de substantiv privind
aspectul, greutatea, înălţimea, gustul, temperatura, starea etc. (mare, mic, frumos, urât, străveziu, diafan,
înalt, scund, acru, dulce, cald, rece, febril, orgolios, tânăr, bătrân etc.). Atribuirea calităţii prin adjectiv
substantivului diferă de la vorbitor la vorbitor (este în mare măsură subiectivă) şi ea poate fi prezentată, de
obicei, în diferite grade de intensitate, dacă sensul adjectivului este susceptibil de evaluări (foarte bun, dar nu
foarte mort), cf. Pisica este un animal ( mai/foarte /prea / cam) leneş.
Adjectivele calificative se pot adverbializa şi substantiviza. Altfel spus, adjectivele calificative pot
trece în clasa adverbului şi a substantivului, în poziţiile specifice acestora din urmă: scriere frumoasă (urâtă,
lăbărţată, măruntă) / Ei scriu frumos (urât, lăbărţat, mărunt etc.), Femeia leneşă se vede după mers. /
Leneşa se vede după mers. În calitate de constituenţi ai grupului nominal, aceste adjective sunt atribute, ele
pot fi însă şi constituenţi ai grupului verbal (Pisica este / rămâne leneşă.), ocupând poziţia de nume
predicativ sau de predicativ suplimentar.
Topica neutră stilistic a adjectivului calificativ faţă de regentul substantival este în postpunere. Cu
efecte stilistice,
14& aceste adjective pot fi şi antepuse substantivului: El este un prieten b u n al meu. /El este un
b u n prieten al meu.
 Antepunerea implică adeseori un grad mai ridicat de afectivitate, de aceea este mai frecvent utilizată
în poezie, chiar în condiţii în care, în exprimarea curentă, este evitată: în n e g r u l zid s-arată [...] /
P u t e r n i c e l e braţe spre dânsa-ntindea... (M. Eminescu, Strigoii), Piatra [.. .] izbită de s c u r t a , r e c e a
şi n e f r i g u r o a s a lumină. (N. Stănescu, Focul şi gheaţă). În general, pot fi antepuse adjectivele folosite cu
sensuri figurate, în îmbinări nespecifice (vezi recea, nefriguroasa lumină).
Izolate faţă de elementul regent, adjectivele calificative exprimă nuanţe circumstanţiale: Elevul,
l e n e ş , n-a trecut clasa. Adjectivele - centru de grup nu stau în faţa substantivului decât dacă sunt izolate.
Să se compare: Casa plină de amintiri era în ruină, cu Plină de amintiri, casa era în ruină. Antepunerea
grupului adjectival neizolat este neobişnuită: *Plina de amintiri casă era în ruină.
În funcţie de poziţia faţă de substantiv, unele adjective calificative pot actualiza sensuri diferite: bun
(cf. o bună parte din puiul fript „o mare parte” şi o parte bună din puiul fript „o parte gustoasă”), diferit (la
pl. diferite opere „mai multe opere” şi opere diferite „opere neasemănătoare”), mândru (o mândră fată „o
fată frumoasă” şi o fată mândră „o fată orgolioasă”), nou (o nouă veste „o altă veste” şi o veste nouă „o
veste recentă”), plin (a venit în plin sezon „în sezon de vârf’ şi a avut un sezon plin „un sezon încărcat”),
sărac / sărman (o săracă / sărmană femeie „o biată femeie” şi o femeie săracă / sărmană „o femeie fară
avere”), simplu (o simplă propunere „şi nimic altceva” şi o propunere simplă „necomplicată”) etc.
După şase ani de muncă ei dau astăzi la lumină o carte de citire nouă în loc de o nouă carte de citire.
(I. L. CARAGIALE, ÎN SG III).
Semnificaţia adjectivului calificativ în grupul nominal poate fi influenţată şi de prezenţa articolului
definit. în această situaţie, adjectivul poate avea rol restrictiv. Adjectivul nou în ante-poziţie înseamnă „alt”
numai când nu este articulat definit; când este însoţit de articolul definit, el îşi păstrează sensul propriu: un
nou local, noi străzi „un alt local, alte străzi”, dar noul local, noile străzi „localul cel nou, străzile cele noi”.
Dacă în nişte importante declaraţii şi nişte declaraţii importante adjectivul are acelaşi sens, semnificaţia
îmbinării diferă în importantele declaraţii ale ministrului, faţă de declaraţiile importante ale ministrului, în
primul caz însemnând că toate declaraţiile au fost importante, iar în al doilea - că numai unele declaraţii au
fost importante. Tot aşa, Frumoasele alei ale parcului au fost asfaltate, (toate), faţă de Aleile frumoase ale
parcului au fost asfaltate, (cele urâte, nu).
O altă caracteristică a adjectivelor calificative este posibilitatea de a-şi asocia adjuncţi, adică de a fi
centru de grup sintactic: om frumos d e p i c ă , student iute l a m i n t e , carte bună d e a f i d i s c u t a t ă ,
tânăr apt s ă m u n c e a s c ă etc.
Adjectivele categoriale caracterizează referentul denumit de substantiv încadrându-1 într-o anumită
clasă: proprietate privată spre deosebire de proprietate publică, centru şcolar spre deosebire de centru
cultural, sportiv etc. Aceste adjective intră frecvent în componenţa unor denumiri din limbajul tehnico-
ştiinţific: triunghi isoscel, numitor comun, acid acetic etc.
În grupul nominal în care un substantiv este asociat cu mai multe adjective categoriale necoordonate,
primul adjectiv restrânge extensiunea substantivului - centru, iar celelalte introduc, succesiv, informaţii
suplimentare care sunt atribuite sintagmei anterioare. Sunt delimitate astfel subclase ale referentului
reprezentat prin substantivul - centru. Ordinea acestor adjective în grupul nominal nu este întâmplătoare:
centru sportiv, centru sportiv şcolar, centru sportiv şcolar internaţional. Asemenea grupuri nominale
dezvoltate nu pot fi despărţite de adjective calificative (m a r e / v e s t i t centru sportiv şcolar internaţional
sau centru sportiv şcolar internaţional v e s t i t / m a r e , dar nu * centru sportiv v e s t i t şcolar internaţional
sau centru sportiv şcolar v e s t i t internaţional etc.).
Spre deosebire de adjectivele calificative, adjectivele categoriale preferă postpoziţia, nu sunt de obicei
variabile ca intensitate, nu se adverbializează şi nu se substantivează întotdeauna. Se poate spune Triunghiul
desenat este isoscel., dar nu Triunghiul este foarte isoscel. sau Desenează isoscel triunghiuri., isoscelul a
fost desenat.
Cele două clase semantice de adjective (calificative şi categoriale) sunt instabile şi interferente. Unul
şi acelaşi adjectiv poate avea într-un anumit context sens calificativ, iar în altul sens categorial. De pildă,
adjectivul comun („banal”) este de obicei calificativ: Poartă o îmbrăcăminte foarte comună.,
Comportamentul lui este comun, etc., dar cu sensul „general” este categorial: părere comună, divizor comun.
O delimitare tranşantă între cele două clase semantice de adjective nu se poate face decât dacă avem în
vedere cazuri extreme (frumos - acetic); cele mai multe adjective categoriale devin calificative, când
14
dobândesc sensuri metaforice ( creion negru - neagra realitate). Semantica adjectivului depinde în mare
măsură & de context, adică de substantivul regent, sensul virtual al adjunctului precizându-se numai prin
raportare la sensul centrului grupului substantival.
Adjectivele de provenienţă verbală sau înrudite cu un verb, inclusiv participiile adjectivizate
(supărăcios, zâmbitor, deocheat, copt, rupt etc.) au, faţă de restul adjectivelor, o capacitate crescută de a
primi adjuncţi, adesea comuni cu verbul: din care provin (dependent de ceva / depinde de ceva) şi admit
acumulări de adjuncți (ceea ce se întâmplă mai rar cu alte categorii de adjective.
Compatibilitatea semantică între adjectiv şi substantivul regent este o condiţie obligatorie pentru a
putea forma un grup nominal. Un adjectiv nu se poate combina cu orice substantiv şi invers. Se spune femeie
blondă, cal sur, dar nu cal blond, femeie sură. Unele adjective calificative se pot combina cu un număr mare
de substantive (bun, înalt, mare, nou, rău, vechi etc.), altele cu un număr (foarte) restrâns; de exemplu
deştept se combină (în registrul standard) numai cu substantive animate cu trăsătura [+ Uman]. Adjectivele
categoriale se pot asocia numai cu anumite substantive (vezi oxidabil, potabil, roib, sulfuric etc.). Adesea
sensul adjectivului variază în funcţie de context (mai ales în raport cu substantivul regent). Cu cât
substantivele regente sunt mai variate semantic, cu atât semnificaţia adjectivului este mai bogată. De pildă,
adjectivul bun poate însemna: „delicios, gustos, nealterat” (carne bună, mâncare bună, lapte bun), „apropiat,
devotat, credincios” (prieten bun), „cumsecade, amabil” (om bun), „natural, adevărat” (tată bun), „oportun”
(ocazie bună), „favorabil” (timp bun, vânt bun), „competent, bine pregătit” (cercetător bun) etc., în funcţie
de substantivul căruia i se asociază.
FLEXIUNEA ADJECTIVULUI
Clasa adjectivului este constituită în cea mai mare parte din adjective flexibile sau variabile,
analizabile în radical şi flective (desinenţe, articol) şi dintr-un număr relativ restrâns de adjective neflexibile
sau invariabile.
Privit în ansamblu, adjectivul este o parte de vorbire flexibilă, care exprimă prin formele sale genul,
numărul şi cazul, preluate de la regent şi manifestate prin acord. Paradigma adjectivului este mai bogată decât
a substantivului.
Radicalul adjectivelor flexibile poate fi simplu sau dezvoltat, variabil sau invariabil. Adjectivul
invariabil este alcătuit dintr-un singur cuvânt simplu (gri), compus sudat (cumsecade) sau compus nesudat:
(verde-crud) sau dintr-un grup de cuvinte care funcţionează ca adjectiv, numit locuţiune adjectivală (răspuns
î n d o i p e r i „nesigur”).
După posibilităţile de ataşare a flectivelor gramaticale la radical, adjectivele variabile se împart în două
grupe:
(a) adjective care primesc flectivul la sfârşitul cuvântului, indiferent de modul lor de formare (simple:
bun, cordial; derivate: frumuşel, telegenic sau compuse: alb-imaculată, instructiv-educativă, româno-
franceze);
(b) adjective care pot primi flectivele gramaticale (şi) în interiorul cuvântului, adică la sfârşitul
primului element care intră în compunere. E vorba de adjectivele compuse nesudate alcătuite / provenite din
[adjectiv + adjectiv] sau [adjectiv + substantiv]: Brazii v e r z i - î n t u n e c a ţ i se-ndesau unul în altul. (M.
Cărtărescu, Travesti), Avea o rochie g a l b e n ă - c h i h l i m b a r .
Compusele din două adjective (exprimând combinaţii sau nuanţe de culori) sunt adesea invariabile:
rochie / rochii a l b a s t r u - d e s c h i s , g a l b e n - p a l , r o ş u - a p r i n s , v e r d e - c r u d , deşi normală ar fi
flexiunea primului termen, ultimul având mai curând comportament adverbial; la unele adjective compuse
noi se preferă flexiunea ultimului termen, semn al unui grad mai mare de sudură între elementele compusului:
activitate i n s t r u c t i v - e d u c a t i v ă , relaţii r o m â n o - f r a n c e z e , ca şi la compusele denumind nuanţe de
culori: rochie a l b - i m a c u l a t ă (Pielea feţei îmi devenise g a l b e n - v e r z u i e . M. Cărtărescu, Travesti).
Adjectivele variabile
Flexiunea adjectivală distinge prin forme specifice categoriile de g e n , n u m ă r şi c a z , pe care le
„preia” de la substantivul regent. În cazul adjectivului, genul, numărul şi cazul, manifestate prin acordul cu
substantivul, se înscriu numai în planul expresiei, în timp ce, din punctul de vedere al conţinutului, ele privesc
substantivul.
La adjectiv genul reprezintă - ca şi numărul şi cazul - o categorie flexionară, realizată prin forme
distincte14
(alb
& / albă, fragil / fragilă, albi / albe, fragili / fragile), ceea ce face ca paradigma adjectivului să fie
mai extinsă decât cea substantivală: (cal) alb / (cai) albi; (pisică) albă / (unei / unor pisici) albe. În
paradigma adjectivului formele se grupează în funcţie de omonimiile specifice, comune substantivului şi
adjectivului; formele asociate substantivelor masculine şi neutre disting numărul singular (poet bun) şi plural
(poeţi buni), în condiţiile omonimiei totale a cazurilor (N=Ac=G=D), iar formele dependente de un
substantiv feminin corespund omonimiilor: singular N=Ac (poetă bună) şi singular G=D (poete bune) =
plural N=Ac=G=D (poete bune). Sistemul de omonimii din flexiunea adjectivului este identic cu cel din
flexiunea substantivului şi se realizează cu aceleaşi desinenţe. Singura deosebire o constituie lipsa desinenţei
de plural -uri din flexiunea adjectivală. Formele flexionare ale adjectivelor asociate cu substantive neutre
sunt omonime la singular cu masculinul şi la plural cu femininul. Adjectivele variabile feminine au genitiv-
dativul singular (nearticulat) omonim cu pluralul nearticulat (unei profesoare b u n e - nişte profesoare
bune).
Genul neutru se manifestă la nivelul flexiunii adjectivale prin prezenţa unor desinenţe omonime la
singular cu cele ale substantivelor masculine: (poet / poem) bun, (codru / cadru) sumbru, iar la plural cu cele
ale substantivelor feminine:
(poete / poeme) bune.
Pentru a păstra terminologia de la substantiv formele respective ale adjectivului se vor numi „neutre”.
Flexiunea adjectivului cuprinde patru forme, corespunzând categoriilor de număr singular / plural şi de
gen masculin / feminin.
Articolul apare în structura adjectivului în condiţii determinate de topică (deci numai la adjectivele
care admit antepunerea), dar informaţia adusă de el se referă la substantiv. Numai în relaţie cu substantivul
articolul are funcţie de determinare. în îmbinarea studiul i l u s t r u l u i profesor, articolul -lui, ataşat
adjectivului, este o marcă pentru determinarea substantivului profesor şi o marcă flexionară indicând
genitivul masculin singular atât pentru adjectivul ilustru, cât şi pentru substantiv.
în prezenţa câtorva adjective antepuse, substantivul îşi păstrează articolul (cf. întreg pământul).
Flexiunea adjectivului (opoziţiile de gen, număr şi caz) se realizează mai ales sintetic, prin desinenţe şi
alternanţe fonetice şi, foarte rar, analitic, prin prepoziţii (vezi adjective ca numeros, destul: cererile a
numeroşi cetăţeni) .
Clase flexionare
Adjectivele româneşti variabile nearticulate se repartizează în c l a s e f l e x i o n a r e după numărul de
forme distincte:
(a) Clasa adjectivelor cu patru forme flexionare
Această clasă este reprezentanta tipică a flexiunii adjectivale româneşti şi cuprinde adjectivele care au:
o formă pentru m. sg. (toate cazurile), una pentru f. sg. N-Ac, una pentru m. pl. (toate cazurile) şi una pentru
f. sg. G-D şi pl. (toate cazurile), marcate prin: 0 / -u, -ă, -i (asilabic, silabic şi semivocalic), -e (bun, bună,
buni, bune\ scump, acru, continuu etc.).
Situaţii atipice de flexiune prezintă:
- unele adjective terminate în -u semivocalic [u] greu, rău (pl. m. grei, răi), ca şi adjectivul învechit
mişel (pl. m. mişei) care se comportă la feminin după modelul substantivelor terminate în -ea [ea] (tipul
saltea): grea - grele, rea - rele, mişea - mişele',
- unele adjective formate cu sufixul diminutival -el (la masculin): tipul frumuşel, curăţel, mititel, care
la feminin singular prezintă variantele cu sufixul -ică sau -ea [ea] (singurică / singurea, tinerică / tinerea,
preferată fiind prima variantă), dar formează pluralul feminin după modelul -ea [ea]: frumuşel, frumuşei,
frumuşică, frumuşele.
Sunt considerate în unele lucrări adjective cu flexiune neregulată şi cele de tipul român, muntean,
moldovean, cu patru forme flexionare, la care radicalul de feminin diferă de cel masculin prin prezenţa
sufixului -că: muntean - munteni, munteancă - muntence. Acest tip flexionar prezent la substantive
desemnând persoane (un moldovean, nişte moldoveni, o moldoveancă, nişte moldovence) nu aparţine însă
adjectivului, cuvintele în -că putând fi interpretate sintactic drept substantive, apoziţii pe lângă un substantiv:
o bucătăreasă basarabeancă / o basarabeancă bucătăreasă. Formele adjectivale de feminin nu-1 conţin pe
-că (privelişti moldovene / moldoveneşti şi chiar fata bănăţeană într-un cântec popular).
(b) Clasa adjectivelor cu trei forme flexionare
Această clasă se caracterizează prin prezenţa unor omonimii suplimentare repartizate după gen şi
număr. Au trei forme flexionare:
- 14
adjectivele care nu disting genul la plural, multe cu rădăcina terminată în consoanele -c (inclusiv
cele formate cu sufixul -esc) şi -g: adânc / adâncă / adânci (cf. însă sărac cu patru forme flexionare),
&
românesc / românească / româneşti, larg / largă / largi-, adjectivele de tipul castaniu, pustiu, cu
femininul în -e şi pluralul în -i [î]: argintiu / argintie / argintii, straniu / stranie /stranii, adjective care
prezintă forme neregulate: nou / nouă/ noi, roşu/roşie/ roşii-,
- adjectivele care nu disting numărul la feminin, cum sunt derivatele în -tor (fumător - fumători, f. sg.
şi pl. fumătoare) şi adjectivele terminate în -âu [îu], -eu [ e u ] : lălâu / lălăi / lălâie; instantaneu /
instantanei / instantanee.
Adjectivele terminate în -ar şi variantele lor în -arin se încadrează în clase flexionare diferite. Varianta în -ar
(arbitrar, contrar), literară, are flexiunea cu patru forme, cea în -ariu, de obicei învechită, intră în clasa adjectivelor cu
trei forme: contrariu - contrarie - contrarii, ceea ce conduce la interferenţe flexionare ale seriilor de variante, din care
rezultă paradigme hibride, cum ar fi contrar — contrarie - contrarii. O situaţie asemănătoare există şi în cazul
variantelor în -tor şi -toriu care intră în subclase flexionare diferite ale adjectivelor cu trei forme: ondulator m. sg. -
ondulatori in.pl. - ondulatoare f. sg . şi pl. - ondulatoriu m. sg. - ondulatorie f. sg. - ondulatorii m. şi f. pl., şi care, în
mod greşit, intră în combinaţii de tipul obligator - obligatorie - obligatorii. Interferenţe greşite apar şi între flexiunea
adjectivului neregulat roşu (cu trei forme) şi varianta sa neliterară regularizată roş (cu patru forme - roş, roşă, roşi,
roşe): roş - roşie - roşii.
Unele adjective neologice cu finala în -uu (pronunţat adesea monosilabic -u) la m. şi n. sg. (tipul ambiguu,
asiduu, continuu) cu patru forme flexionare în limba literară au tendinţa de a trece la clasa cu trei forme prin folosirea
unei forme unice de plural: ambigui, continui (codri continui, discuţii continui, contexte ambigui), în loc de ambigue,
continue, pentru feminin şi neutru.
Adjectivele de tipul lălâu, molâu aparţin la două subclase diferite ca distribuţie a formelor omonime, fiind
folosite cu câte două forme, în variaţie liberă, pentru f. şi n. pl.: fete lălâie /lălăi, molâie /molâi.
- adjectivul atipic june cu o singură formă pentru m. sg. şi f. pl.: june ; f. sg. jună - m. pl. juni.
(c) Clasa adjectivelor cu două forme flexionare
Este reprezentată printr-un număr redus de adjective:
- adjective care nu disting genul: dulce, limpede, mare ([m. sg. N=Ac=G=D] = [f. sg. N=Ac]) / dulci,
limpezi, mari (pl. ambelor genuri şi G=D sg.f);
- adjective care nu disting numărul: m. sg. şi pl. gălbui, greoi, rotofei etc. (f. sg. şi pl. gălbuie,
greoaie, rotofeie)-,
- adjective care nu disting genul, iar la feminin nici numărul: sagace, tenace, m. pl. sagaci, tenaci.
Alte adjective terminate in -e sunt invariabile: atroce, motrice, perspicace etc.
- adjective cu o singură formă pentru m. sg şi pl. şi f. sg G-D şi pl.: vechi, f. sg. veche.
(d) Clasa adjectivelor cu cinci forme flexionare
Desinenţa -or (proprie flexiunii pronominale, la genitiv-dativul plural nearticulat s-a extins şi la câteva
adjective propriu-zise creând aşa-numita clasă a adjectivelor cu cinci forme: anumit, destul, diferit, felurit
etc.. A m dat bună seara a n u m i t o r / d e s t u l o r / f e l u r i t o r persoane. Adjectivele menţionate (la care
se adaugă şi numeros care nu foloseşte desinenţa -or la G / D pl. neart.) pot exprima genitivul şi dativul
analitic cu prepoziţiile a, respectiv la: opiniile a d e s t u i / d i v e r ş i / f e l u r i ţ i / n u m e r o ş i cetăţeni sau
drumul s-a reparai graţie a d e s t u i / n u m e r o ş i cetăţeni şi am dat bună ziua l a d e s t u i / d i v e r ş i /
f e l u r i ţ i / n u m e r o ş i cetăţeni.

Adjective defective
L a adjectivele variabile se încadrează şi cele defective de gen, ceea ce reduce numărul de forme fără'L
schimba clasa flexionară. Alte adjective variabile, mai ales din limbajul tehnico-ştiinţific, au o distribuţie
limitată semantic la asocierea cu un unic substantiv, de un anumit gen, celelalte forme gramaticale nefiind
înregistrate:
- adjective numai cu formă de m. / n. sg. (determină substantive masive): lapte c o v ă s i t ,
zahărf a r i n , hidrogen s u l f u r a t etc.;
- adjective numai cu forme de m. sg. şi pl.: ţânţar a n o f e l / ţânţari a n o f e l i , an b i s e c t / ani
b i s e c ţ i etc.;
- adjective numai cu forme de f. sg. şi pl: urnă cinerară / urne cinerare, liră sterlinălire sterline,
glanaă sudoripară / glande sudoripare etc.;
- ADJECTIVE NUMAI CL FORME DE NEUTRU (SG. ŞI PL.): barometru aneroid / baronii ire aneroide, foc
bengal / focuri bengale, accent circumflex / accente circumflexe, substantiv epicen /substantive epicene
ETC. 14&
Prin extinderea distribuţiei, unele adjective îşi pot completa paradigma în conbi- iţii - stabile sau
ocazionale: alături de gravidă (femeie), există azi în limbajul medical şi forma de neutru gravid (uter), iar
ocazional şi glumeţ se poate folosi şi masculinul refăcut (bărbat gravid - bărbaţi gravizi).

2.1.3. Cazul vocativ

I.i Hmba literară, cea mai răspândită formă de vocativ a adjectivelor este cea omonimă cu N-Ac
nearticulat pentru toate genurile şi numerele. Această formă este, î.. general, posibilă atât în postpoziţie (copil
iubit!, fată frumoasă!, soare blând. / copii iubiţi!, fete frumoase!, râuri limpezi!), cât şi în antepoziţie
(st'—..at auditoriu!, iubi* coleg !, scumpă sorăJ, iubiţi colaboratori!, onorate doamne!). Uzul cunoaşte însă
anumite restricţii de topică. Se foloseşte prr. .radiţie oameni buni!, iar nu buni oameni!

14
&
 în antepoziţie, când este despărţit de substantiv printr-un posesiv sau printr-un substantiv în genitiv,
adjectivul este articulat enclitic: scumpul meu soţ!, scumpa noastră bunică!, iubiţii mei prieteni!, dragile
mele mătuşii, scumpele mamei fete!, frumoşii tatei băieţi!
Flectivele specifice de vocativ din paradigma adjectivului sunt comune cu cele din flexiunea
substantivului: -e şi -ule pentru masculin singular (iubite co’eg!, stimate domn!, sărmane omule!, ilustre
coleg! etc.; frumosule băiat!, străvechiule codru!) şi -lor pentru masculin şi feminin pl. (bătrânilor codri!,
frumoasele- câmpii!)-, flectivul de feminin sg. -o nu apare în paradigma adjectivului.
Dintre desinenţele proprii vocativului la adjectivele masculine, -e ş. -ule, ultima este prezentă mai
ales la adjectivele substantivate: dragule, iubitule, scumpule etc., ca şi desinenţa -o, specifică substan i\
ciui: frumoaso, iubito, scumpo, urato.
Ocurenţa formei de vocativ la adjective este condiţionată de poziţia adjectivului faţă de substantiv
(apare numai la adjectivele a.itepuse) şi de sensul lexical al adjectivului (apare numai la cele calificative), ca
şi de al substantivelor la care se raportează (de obicei substantive animate sau inanimate personificate):
Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump. (M. EMINESCU, Din valurile vremii)-, Bătrănule codru!
Utilizarea formelor de vocativ cu desinenţă specifică este restrânsă.
Adjectivul drag are o situaţie specială, prezentând la vocativ masculin sg. o desinenţă -ă, identică cu
cea de feminin sg. (N, Ac, V), indiferent de poziţia ocupată faţă de substantiv: dragă domnule\, domnule
dragă! (ca şi dragă soră!, soră dragă!). Acelaşi adjectiv este folosit şi cu forma de vocativ omommă cu
nominativ-acuzativul: prieten drag!, drag prieten!, dragul mamei băiat!, dragul meu copil!, dar niciodată cu
desinenţele specifice de vocativ masculin: drage prieten! Cu desinenţa -ule se poate folosi adjectivul
substantivizat {dragule!), dar nu *dragule prieten! Utilizarea formei cu -ă pentru V m. sg. în cazul lui drag
presupune obligatoriu ocurenţa unei mărci specifice de vocativ (-e sau -ule) la substantivul comun regent:
dragă băiete / băiatule! sau băiete dragă! (nu şi:
* dragă băiat! sau *băiat dragă!). Substantivele proprii masculine pot avea sau nu o marcă de vocativ atunci
când sunt însoţite de adjectivul dragă: dragă Ion! / Ioane!, dragă Radu! / Radule!.
în cazul celorlalte adjective, vocativul este, de obicei, marcat la primul termen al grupului:
c r e d i n c i o s u l e slujitor! / s l u j i t o r u l e credincios!, S o c r u l e mic! (Z. Stancu, Desculţ), I u b i t e
cititor!, Astfel îţi e cântarea, b ă t r â n e Heliade... (M. Eminescu, La Heliade). Vezi şi I I , G r u p u l
nominal, 2.2.4.
Marca de vocativ poate apărea Ia ambii termeni ai grupului nominal: stăpâne bune!, (M. Sadoveanu,
Divanul persian)-, iubite barde!, (M. Eminescu, Replici)-, ambii termeni pot fi însă nemarcaţi: prieten drag!,
om bun!, Iţi par un cântec sublim încet / I u b i t p o e t ? (M. Eminescu, Replici).
Grupurile nominale cu mărcile de vocativ la ambii termeni sunt în - echite. în limba actuală se păstrează
doar în câteva structuri ca iubite cititorule, iubite amice sau cu adjectivul drag (în sintagme de tipul dragă
prietene, dragă Ioane / prietene dragă, Ioane dragă).
2.1.4. Radicalul adjectivului
RADICALUL ADJECTIVAL POATE FI monomorfematic (alb, bun, mare) SAU dezvoltat prin derivare sau
compunere (frumuşel, cuminte, strămoşesc)', EL POATE FI invariabil (bun, bună, buni, bune) SAU POATE FI
VARIABIL DATORITĂ alternanţelor fonetice (frumos, frumoşi, frumoasă, frumoase).
Flexiunea adjectivală se caracterizează, ca ş : cea substantivală, în general, prin poziţia fixă a
accentului, care face parte totdeauna din structura fonică a radicalului. Radicalul variază ca lungime între una
şi şase silabe, cel mai des întâlnindu-se radicalele mono- şi bisilabice. Silaba accentuată precedă de regulă
direct flectivul (frumos, adevărat) sau este situată la interval de o silabă (ager, agricol).
2.1.5. Alternanţe fonetice
Radicalul adjectival variabil este reprezentat prin secvenţe fonice diferite ca urmare a prezenţei
alternanţelor (vocalice şi consonantice). Alternanţele sunt condiţionate de structura fonică a flectivului (vezi
S u b s t a n t i v u l , 2 . 5 ) . Ele Constituie un mijloc suplimentar de marcare a valorilor gramaticale de gen,
număr şi caz, exprimate, în primul rând, prin desinenţe. Variaţia radicalului adjectival are totdeauna caracter
parţial, alternanţele afectând numai o parte a radicalului. Alternanţele care afectează radicalul adjectival sunt
comune şi substantivului şi marchează opoziţia de gen, de număr şi de caz.
Alternanţele vocalice AFECTEAZĂ MAI ALES SILABA ACCENTUATĂ A RADICALULUI: e / ea (drept - dreaptă,
frăţesc - frăţească; îndrăzneaţă - îndrăzneţe; beat, beată - beţi, bete, treaz, trează - treji, treze); o / da
(domol - domoală, trecător - trecătoare; moale - moi; goale - goi)', e / a (biet - biată / biete, 14 deşert - deşartă /
deşerte; italian - italieni)', ă / i (tânăr, tânără - tineri, tinere, vânăt, vânătă - vineţi, vinete). SILABA ATONĂ
9
ESTE AFECTATĂ NUMAI DE ALTERNANŢA ă / e (geamăn, geamănă - gemeni, gemene, proaspăt, proaspătă -
proaspeţi, proaspete).
în radicalul adjectivelor neregulate apar sporadic în silabă accentuată alternanţele ă / e (în rău - rea)
şi a / ă (numai în călare - călări)',' în majoritatea cazurilor, în flexiunea adjectivală, a accentuat de la
singular se păstrează şi la plural: drag(ă), larg(ă), mare, tare - dragi, largi, mari, tari (spre deosebire de
substantive, unde alternanţa a / ă în silabă accentuată e frecventă: bancă - bănci, cărare - cărări, mare -
mări etc.). Alternanţele ă / e (în silabă atonă), ă / i şi a / ă (în silabă accentuată) marchează numai opoziţia
singular / plural (vezi exemplele date \mai sus). La adjectivele al căror radical este afectat de două alternanţe
vocalice, una dintre ele este obligatoriu ă / e în silabă atonă (geamăn, tânăr, ţeapăn, vânăt - gemeni, tineri,
ţepeni, vineţi).
Alternanţele consonantice SE PRODUC ÎNTRE CONSOANE SIMPLE SAU ÎNTRE GRUPURI DE CONSOANE: c / c
(adânc, adâncă / adânci; flasc, flască / flasci; puternic, puternică / puternici; sărac, săracă / săraci), g / g
(nătâng, nătângă / nătângi; stâng, stângă /stângi; vitreg, vitregă / vitregi, vitrege), t / ţ (bogat / bogaţi,
cuminte /cuminţi, plat/plaţi), d/z (cald/calzi, crud/cruzi, verde/verzi), s / ş , s(t), s(tr)/ ş(t), ş(tr): des /''deşi,
ales / aleşi, fix / ficşi, capitalist / capitalişti, albastru / albaştri; z/j (breaz / breji, treaz / treji), l / 0 (gol / goi,
moale / moi, sătul / sătul)',

150
grupurile consonantice sc / şt ( brusc / bruşti, orăşenesc / orăşeneşti). Alternanţa între semiconsoane
( u / T ) apare într-un singur exemplu: nou, nouă / noi.
Cu excepţia alternanţei consonantice s /ş care se produce şi în interiorul unor grupuri consonantice -
(k)st, str / (k)şt, ştr (prost / proşti, mixt / micşti, albastru / albaştri), toate celelalte afectează finala
radicalului. în radicalul adjectival nu poate apărea decât o singură alternanţă consonantică.
Alternanţele consonantice marchează opoziţia de număr.
Deşi relaţia între alternanţe şi calitatea fonică a desinenţelor este evidentă, acelaşi context fonetic nu
impune cu necesitate alternanţe fonetice, vezi dârz / dârji, dar ursuz / ursuzi, gol / goi, dar domol / domoli.
Diferenţele apar mai ales între adjectivele din fondul vechi şi popular (des / deasă, întreg / întreagă, negru /
neagră, sec / seacă) şi cele neologice (dens / densă, integru / integră, intrinsec / intrinsecă)', derivatele cu
sufixul vechi -esc cunosc alternanţa vocalică e / ea (strămoşesc / strămoşească), dar cele cu sufixul
neologic omonim nu o înregistrează în majoritatea cazurilor: carnavalescă, dantescă, romanescă (cu excepţia
lui pitorească). Variantele cu diftong sunt în general respinse ca neliterare ( , grotească, livrească pentru
grotescă, livrescă). Alternanţa o / oa din cuvinte ca frumos / frumoasă a afectat şi o serie de neologisme:
analoagă, omoloagă (şi analogă, omologă) , snoabă, alături de barocă, ipohondră, majoră unde o se
păstrează nealterat. Alternanţa z / j care afectează în general adjectivele vechi (dârz, treaz, viteaz/ dârji, treji,
viteji, dar ursuz/ ursuzi, mofluz/ mofluzi şi mofluji) nu se mai realizează în neologisme (confuz, obez), nici la
adjectivele care arată apartenenţa 'etnică şi locală {danez, francez etc.). O repartiţie în funcţie de vechimea
cuvintelor se observă şi în cazul alternanţei l / 0 {gol / goi, moale / moi, frumuşel / frumuşei, dar şi domol /
domoli, fudul / fuduli), care nu intervine la adjectivele neologice în -el, -al, -bil etc. (fidel, industrial,
memorabil / fideli, industriali, memorabili). Alternanţa grupurilor sc / şt (tipul românesc / româneşti)
funcţionează şi la unele neologisme, afectând şi femininul plural în -e (brusc, bruscă / bruşti, bruşte, fantasc,
fantască / fantaşti, fanta'şte), dar nu şi în cazuri ca basc, etrusc, flasc (pl. basci/basce etc.).
Un radical adjectival poate fi afectat nu numai de o singură alternanţă fonetică (vocalică sau
consonantică), ci şi de două alternanţe vocalice (geamăn / gemeni), de o alternanţă vocalică şi una
consonantică (proaspăt / proaspeţi) sau de două alternanţe vocalice şi una consonantică (vânăt / vineţi). Cele
mai frecvente sunt alternanţele e / ea, o / oa şi t / ţ. într-un radical adjectival, alternanţa d / z nu este
coocurentă cu o alternanţă vocalică (crud / cruzi, rotund / rotunzi). Datorită prezenţei alternanţelor fonetice,
radicalul unor adjective poate avea două sau chiar trei realizări: moale - moi, surd - surzi, tânăr - tineri etc. şi
des - deasă - deşi, bărbătesc — bărbătească - bărbăteşti etc.
2.1. Adjectivele invariabile
Un număr de adjective relativ restrâns, dar în continuă creştere, nu cunoaşte opoziţiile de gen, număr şi
caz. Din clasa adjectivelor invariabile fac parte unele adjective simple (bleu, maro, otova) sau compuse (alb-
vanilie, grena-lucios, roz-oranj), dar şi locuţiunile adjectivale (ca vai de lume, fel defel de, cum trebuie).
în general, adjectivele din această categorie nu pot fi nici articulate. Numeroase adjective invariabile
pot avea însă grade de intensitate sau modalizatori de evaluare: este f o a r t e / c e l m a i / m i ş t o , este c a m
p r e a cumsecade etc. Topica adjectivelor invariabile, ca şi a unor adjective variabile, poate fi liberă (o
plăcere ar t m e I o a n u m e plăcere, o închipuire a i e v e a / ? o a i e v e a închipuire) sau fixă, fie în
oostpunere faţă de centru (îmbrăcăminte a p a r t e , păpuşă g i g e a , român s a d e a ) , fie în antepunere
(a s e m e n e a oameni, a ş a banchet, c o ş c o g e a omul). în vecinătatea adjectivelor invariabile antepuse,
substantivuî-centru poate fi numai nearticulat (aşa om/ aşa omul, asemenea fată / asemenea fata) sau în
variaţie liberă articulat /' nearticulat coşcogea vlăjgan(ul).
A d j e c t i v e l e s i m p l e . Câteva adjective invariabile simple sunt terminate în consoană, i
semivccalic, [î], sau e, precum antişoc, corai, atroce, având structură fonetică analogă adject'velor variabile
(adânc, greoi, tenace)-, un număr mare de adjective invariabile prezintă finale cu vocale accentuate (-a, -ea,
-e, -i, -o în grena, - idea, pane, uni, mişto, _ etc. şi [o], [ii] în bleu, ecru) şi neaccentuate -a, -ea, -i toc^-.e fi]
şi semivocalic [I], -o: sepia, asemenea, sexy, ditai, stereo-, sau în variaţie libeiă cu vocală accentuată şi
neaccentuată (bantu /bantu).
Unele adjective invariabile provin din adverbe (asemenea, aşa, atare), altele au fost la origine grupări
locuţionale care s-au sudat (anume, cumsecade). Numeroase prefixoide, abrevieri şi trunchieri sunt folosite
adjectival în limba actuală (muzică l a t i n o , program t e l e , coafură a f r o etc.; profesoară O . K . sau
s u p e r O . K . ; cuolu l e s b i , studentă s i m p a etc.). Invariabile sunt şi adjectivele formate cu prefixe de la
substantive (pastă a n t i c a r i e , vestă a n t i g l o n t , măsuri a n t i c o m u n i s m , etapăp o s t c o n f l i c t
/ p o s t p r i v a t i z a r e , program p r e a d e r a r e etc.).
Adjectivele asemenea, aşa, atare, astfel de funcţionează adesea anaforic, trimiţând la un
antecedent adjectival calificativ de la care îşi iau referinţa: A avut o teză interesantă. O asemenea /
aşa / atare / astfel de teză merită să fie publicată.
Cele mai multe adjective invariabile sunt împrumuturi. Cele vechi - (coş)cogea(mite), ditai, doldora,
sadea etc. - sunt populare şi familiare. Cele recente, mult mai numeroase, reprezintă o clasă în curs de
extindere. O categorie largă este constituită din adjectivele în -e {atroce, eficace, factice, forte, locvace,
motrice, pendinte, perspicace, propice, rapace, vivace, vorace-, altele, ca tenace, au însă o invariabilitate
limitată, deoarece pot fi articulate definit (vezi supra, 2.1.1).
STRUCTURA FONETICĂ A ÎMPRUMUTURILOR ADJECTIVALE INVARIABILE ESTE VARIATĂ, UNELE SUNT
MONOSILABICE (bej, bleu, cloş, crem, gay, grej, gri, roz, şic), ALTELE PLURISILABICE (ad-hoc, antişoc, corai,
franco, havan, oliv, oranj, pepit, sepia, sexy, shocking, singel, stereo, turcoaz, vernil ETC., MULTE AVÂND
FINALĂ VOCALICĂ ACCENTUATĂ: bordo, grena, indigo, lila, maro, pane, rococo ETC.).
Unele dintre adjectivele de mai sus, în special nume de culori, tind să se adapteze, în limba vorbită,
la diferite tipuri flexionare. De pildă, kaki este folosit şi ca adjectiv cu trei forme flexionare: veston
kakiu, manta kakie,
 pantaloni kakii, pe când bleumarin, mov şi roz (fustă bleumarină, rochie movă.fafă roză,
feţe roze) tind să se adapteze la adjectivele variabile cu patru forme flexionare.
A d j e c t i v e l e c o m p u s e din două adjective invariabile sunt, la rândul lor, invariabile totdeauna
(avea o rochie r o z - o r a n j ) . Cele care conţin cel puţin un adjectiv variabil pot fi invariabile sau variabile
contextual: Avea o rochie grena- închis(ă) / albastru-închis(ă) / albastră-închisă.
L o c u ţ i u n i l e a d j e c t i v a l e sunt grupuri fixe de cuvinte care se comportă flexionar ca adjectivele
invariabile (vezi infra, 5 . 2 . 5 ) .
2.2. Articularea adjectivului
Specific organizării grupului nominal şi caracterizând totdeauna substantivul regent în asocierea cu
adjectivul, articolul enclitic se ataşează, în limba română, primului component al grupării: o m u l bun, în
topica obişnuită [substantiv + articol + adjectiv] sau b u n u l om [adjectiv + articol + substantiv].
2.3.1. Articolul enclitic se ataşează adjectivului atunci când acesta precedă substantivul şi nu este
precedat, la rândul lui, de un determinant adjectiv pronominal: b u n u l părinte, dar acest b u n părinte,
părintele b u n . Substantivul regent al unui aldjectiv antepus nu poate primi, de regulă, afixul definit de
determinare, acesta fiind preluat formal de adjectiv în condiţiile date (bunul om, dar u n bun om).
Fac excepţie adjectivele care pot preceda un substantiv articulat enclitic, precum întreg - î n t r e g
ţinutul -, fiind însă posibilă şi construcţia întregul ţinut.
Admit asocierea cu un substantiv articulat definit adjectivele invariabile coşcogea(mite), ditai,
ditamai: coşcogeamite găliganul, ditamai namila, ditai omul. In îmbinarea relativ fixată de uz în plin centrul
capitalei / oraşului etc., sensul adjectivului trimite la o utilizare adverbială („chiar”). Construcţia nu este
reperabilă într-un context feminin (* în plină desfăşurarea evenimentului)-, de altfel, antepus, adjectivul plin
nu acceptă, în general, articolul: în plină zi, în plină retragere, în plină maturitate literară, în plină
sărbătoare etc. - decât accidental sau învechit.
în anumite condiţii stilistice sau la vocativ, şi alte adjective pot preceda un substantiv articulat: pe
negre viţele-i de păr sau sărmane omule! (dar şi sărmanule om!).
Regional şi învechit se pot întâlni şi alte adjective nearticulate care precedă un substantiv articulat:
dulce târgul Ieşilor.
în situaţia în care mai multe adjective antepuse au ca regent acelaşi substantiv, poate fi articulat numai
primul adjectiv, când acesta se referă la tot grupul nominal pe care îl precedă (s i n g u r a adevărată amintire)
sau pot fi articulate toate adjectivele, când între ele există raporturi de coordonare ( t ă c u t u l ş i b u n u l
meu prieten-, a l b a s t r u l , s e n i n u l cer).
2.3.2. în flexiunea adjectivului, articolul este reprezentat prin aceleaşi unităţi morfematice ca la
substantiv (frumos - frumosul, frumoasă - frumoasa, marr ' marele, marea etc.).

155
 întrucât articularea adjectivului e condiţionată de antepunerea lui faţă J. substantivul regent şi nu toate
adjectivele pot ocupa primul loc într-un grup nominal, formele marcate de articol, chiar dacă teoretic sunt
posibile, nu se regăsesc în flexiunea tuturor adjectivelor. Incompatibilitatea cu articolul definit se datorează
uneori structurii formale a adjectivului. Dacă unele adjective invariabile pot fi articulate enclitic ( eficacele
medicament, locvacele interlocutor), cele mai multe se sustrag articulării, chiar dacă sunt în antepoziţie:
asemenea (om), aşa (răspuns), coşcogeamite (flăcăul) , ditai (negustorul) etc.
Ca şi în cazul substantivului, prin formele lui diferenţiate, articolul enclitic contribuie ia reducerea unor
omonimii din flexiunea adjectivului. în felul acesta, omonimia m. sg.= m.pl.= G / D f. sg. = G / D m. şi f. pl.,
specifică unui adjectiv cu două forme ca vechi, precum şi omonimiile comune întregii flexiuni adjectivale? se
reduc parţial prin ataşarea flectivelor enclitice de determinare: vechiul oraş, vechii prieteni şi vechea
biserică. Afixele de determinare contribuie astfel la exprimarea valorilor de gen, număr şi caz.
2.4. Gradele de intensitate
Categoria intensităţii, numită tradiţional categoria comparaţiei, reprezintă, în grupul nominal,
particularitatea specifică a adjectivului faţă de substantiv şi pronume şi priveşte semantic adjectivul, iar în
grupul verbal; adverbul.
Intensitatea unei însuşiri poate fi comparabilă (evaluarea având ca temei comparaţia) sau non^
.mparabilă. Evaluarea comparativă a intensităţii unei însuşiri poate fi considerată obiectivă şi subiectivă
(apreciativă), ultima exprimându-se mai ales prin superlativ absolut (cu diferite nuanţe semantice) şi prin
pozitiv.
Gradele de intensitate sunt exprimate cu ajutorul unor mărci gramaticale analitice, totdeauna antepuse.,
ca şi prin mijloace expresive - sintactice, fonetice sau lexicale - mai mult sau mai puţin gramaticalizate.
în cazul adjectivului, dintre mărcile gradelor de intensitate numai formantul cel (din structura cel mai
+ adjectiv) este variabil în raport cu genul, numărul şi cazul (omul cel mai bun, omului celui mai bun etc.),
celelalte sunt invariabile.
Unele adjective sunt incompatibile cu gradele de intensitate (vezi infra, 2 . 4 . 2 ) .
2 . 4 . 1 . Intensitatea comparată a unei însuşiri poate fi apreciată ca având acelaşi grad sau grade diferite
pentru două sau mai multe obiecte sau pentru acelaşi obiect în împrejurări diferite. într-o comparaţie explicită
a gradului de intensitate sunt implicaţi totdeauna doi termeni: termenul (nominalul) comparat şi reperul
comparaţiei.
Comparaţia are în vedere:
- două sau mai multe obiecte: din aceeaşi clasă ( I o n este cel mai bun d i n t r e e l e v i . , M i r c e a
L u c e s c u . . . poate fi considerat cel mai constant şi valoros (dar şi ghinionist) a n t r e n o r a l a c e s t u i
d e c e n i u . [= dintre antrenorii acestui deceniu] „Astra”, 1989) sau din clase diferite ( T ă l p i l e sunt mai
îndepărtate d e c r e ş t e t / decât t r e c u t u l d e p r e z e n t . , N. Stănescu, A inventa o floare)-,
-un obiect în împrejurări diferite (A putut trimite cu primejdie mai puţină d e c â t o r i c â n d răvaşul
său., M. Sadoveanu, în GA);
- două însuşiri ale aceluiaşi obiect (Ea, m a i m u l t s p e r i a t ă decât î n c â n t a t ă , se întreba ce i-a
venit., H. Gârbea, Enigme)-,

154