2.11.

2020
L.R.C. – CURS 5
ADJECTIVUL

Identitatea adjectivului

Adjectivul se caracterizează prin relaţia obligatorie cu substantivul (califică

sau identifică obiectul desemnat de substantiv), motiv pentru care este numit şi
adjunct adnominal. Legătura cu substantivul se manifestă în plan sintactic prin
acord: adjectivul repetă informaţia de gen, număr şi caz a substantivului, limba
română caracterizându-se prin exprimarea recurentă a acestor indici. De exemplu,
forma de feminin singular a adjectivului isteaţă reflectă specificul său de termen
dependent faţă de un substantiv (pronume) de gen feminin, la numărul singular
(fată, elevă, femeie etc.). Adjectivele dependente de substantive neutre au la
singular formă de masculin (tablou frumos) şi la plural formă de feminin (tablouri
frumoase). Aceasta se datorează faptului că adjectivul, spre deosebire de
substantiv, nu are el însuşi un gen. La adjectiv, genul este numai o categorie de
acord.

 Categoriile gramaticale ale adjectivului

Specificul adjectivului constă în dependenţa faţă de sensurile de gen, număr

şi caz ale substantivului şi în prezența categoriei gramaticale a
comparaţiei/intensităţii.
 Opoziţia de gen se realizează prin desinenţe care marchează simultan şi
opoziţia de număr şi caz. Opoziţia este marcată fie prin adjoncţiune (adăugarea
indicelui de feminin la forma de masculin – alb/albă; adăugarea indicelui de plural
la forma de singular – alb/albi), fie prin substituţie (înlocuirea desinenţei de
masculin cu cea de feminin – tandru/tandră  -u/-ă; înlocuirea desinenţei de
singular cu cea de plural – tandru/tandri  -u/-i). În paralel cu aceste procedee,
pot interveni alternanţe fonetice, care consolidează opoziţiile. De exemplu,
opoziţia este dublu marcată în cazul adjectivului frumos/frumoasă. Femininul este
marcat atât prin desinenţa -ă, cât şi prin alternanţa vocalică o/oa.
Adjectivele au forme diferite după caz numai la GD singular feminin.
Astfel, opoziţia de caz se realizează numai la feminin singular: o fată înaltă/unei
fete înalte. Desinenţele de GD singular sunt omonime cu desinenţele de NAcGD
plural.
Când elementul regent este un substantiv neutru, adjectivul urmează la
singular declinarea masculinelor, iar la plural declinarea femininelor, indiferent de
poziţia faţă de substantiv.
Nu toate adjectivele pot fi folosite la vocativ: dragi prieteni!, dar nu* buni
prieteni!
Dacă la vocativ singular, între adjectiv şi substantiv apare un adjectiv
posesiv sau un substantiv în genitiv, adjectivul apare cu forma de N-Ac: dragul
meu prieten!
Unele adjective antepuse substantivelor masculine nume de persoană au la
vocativ desinenţa -e: tinere coleg! Când se substantivizează, au la vocativ
desinenţa -e (iubite!), iar la forma articulată primesc -ule (tânărule!).
Adjectivele feminine substantivizate au la vocativ singular desinenţa -o
(scumpo!, frumoaso!, iubito!).
 Categoria determinării este specifică substantivului, însă în cadrul grupului
nominal, adjectivul poate apărea însoţit de articol, care caracterizează sintagma în
ansamblu.
Articolul poate să se înscrie în structura adjectivului (articolul hotărât este
preluat de adjectiv de la substantiv atunci când adjectivul este în antepoziţie: fata
frumoasă  frumoasa fată).
Specifică adjectivului este categoria intensităţii, care este marcată prin
mijloace analitice.
Ȋn clasa adjectivului sunt incluse unităţi lexicale eterogene, diferite atȃt prin
tipul de informaţie adusă, cȃt şi prin particularităţile flexionare.
Adjectivele propriu-zise (incluzȃnd şi participiile şi gerunziile
adjectivizate) se deosebesc de cele determinative – pronominale (elevul meu, toţi
copiii, unii părinţi etc.) şi de cele cantitative (trei flori, nouă fete). Adjectivele
determinative sunt ȋncadrate ȋn această clasă doar ȋn virtutea acordului cu
substantivul, ȋnsă din punct de vedere semantic şi flexionar, au caracteristicile
pronumelui, respectiv ale numeralului. De aceea, ele nu pot fi supuse gradării, prin
urmare nu au categoria gradelor de comparaţie. Și ȋn plan sintactic se deosebesc de
adjectivele propriu-zise prin incapacitatea de a fi centre de grup sintactic.

Tipuri de adjective
Clase flexionare de adjective
Ȋn cea mai mare parte, adjectivele ȋşi schimbă forma pentru a exprima genul,
numărul şi cazul preluate de la regent, situaţie ȋn care sunt variabile. Un număr
mic de adjective nu ȋşi schimbă forma. Acestea sunt invariabile: atare, aşa,
perspicace, baritai, coşcogea, cogeamite, maro, grena, roz, mov, propice, locvace,
şic, cloş etc. Sunt invariabile adjectivele provenite din adverbe (asemenea, aşa,
gata etc.), adjectivele neologice terminate în -e (propice, locvace, eficace etc.),
adjectivele – nume de culori neologice (orange, crem, gri etc.).
Ȋn cazul adjectivelor variabile, categoriile de gen, număr şi caz se ȋnscriu
numai ȋn planul expresiei, conţinutul referindu-se de fapt la substantiv.
Ȋn raport cu gramatica tradiţională, ȋn care se stabileau clasele de flexiune
numai pe baza formelor de NAc singular, ȋn GALR se iau ȋn considerare atȃt
singularul, cȃt şi pluralul, la toate cazurile, avȃndu-se ȋn vedere numărul total de
forme și tipul de omonimii:
 adjective cu patru forme flexionare – cele care au o formă pentru masculin
singular (toate cazurile), una pentru feminin singular NAc, una pentru
masculin plural (toate cazurile) şi una pentru feminin singular GD şi feminin
plural (toate cazurile): frumos/frumoasă/frumoşi/frumoase,
bun/bună/buni/bune etc.
 adjective cu trei forme flexionare – cele care nu disting genul la plural
(romȃnesc/romȃnească/romȃneşti, nou/nouă/noi, roșu/roșie/roșii), care nu
disting numărul la feminin (luptător/luptatori/luptătoare,
fumător/fumători/fumătoare), adjectivul atipic june (june/jună/juni).
 adjective cu două forme flexionare – cele care nu disting genul
(mare/mari, dulce/dulci), nu disting numărul (rotofei/rotofeie,
albăstrui/albăstruie), adjectivele care nu disting genul, iar la feminin nici
numărul (tenace/tenaci) şi cele care au o singură formă la masculin singular
şi plural şi o formă pentru feminin singular genitiv-dativ şi pentru plural
(vechi/veche).
În GALR (p. 148) se ia în considerare și o clasă a adjectivelor cu cinci
forme flexionare. Se încadrează aici adjectivele care au la genitiv-dativ plural
desinența -or: felurit/felurită/feluriți/felurite/feluritor,
 anumit/anumită/anumiți/anumite/anumitor), diferit/diferită/diferiți,
diferite/diferitelor etc.

Clase morfologice de adjective

După structură, adjectivele se organizează în trei clase:
 adjective simple: bun, rău, frumos, deştept etc.
 adjective compuse (din două adjective sau dintr-un adjectiv şi un
adverb): alb-verzui, maro-închis, ştiinţifico-fantastic etc.
 locuţiuni adjectivale (grupuri de cuvinte cu sens unitar şi cu valoare
gramaticală de adjectiv): om de geniu (=„genial”), om cu dare de mână
(=„generos”), om de piatră (=„rece, insensibil”), om de nimic (=„josnic”).
Locuţiunile adjectivale se comportă ca adjectivele (omul cel cu dare de mână, om
mai cu dare de mână).

Clase semantico-sintactice de adjective

Ȋn funcţie de tipul informaţiei semantice adăugate substantivului, adjectivele se
împart în:
 adjective calificative – cele care exprimă caracteristici: ȋnalt, dulce, prost,
curajos, frumos etc.
 adjective categoriale – cele care ȋncadrează referentul denumint de
substantiv ȋntr-o clasă: (triunghi) isoscel, (centru) sportiv, (centru) şcolar,
(literatură) naţională, (dans) romȃnesc etc.
Adjectivele calificative sunt singurele care acceptă gradarea şi care apar atât
în poziţie de atribut, cât şi în poziţie de nume predicativ. Spre deosebire de acestea,
adjectivele categoriale sunt de regulă postpuse, nu admit de obicei gradarea şi nu
se substantivizează şi nu se adverbializează ȋntotdeauna. Ele nu pot fi coordonate
cu adjectivele calificative (*parc frumos şi naţional) şi pot fi nume predicative
numai când sunt utilizate contrastiv (parcul nu este naţional, ci regional).

Gradarea adjectivului
Gradarea sau intensitatea reprezintă evaluarea cantitativă a gradului în care
un obiect posedă însuşirea sau în care se manifestă caracteristica unei acţiuni.
Intervine în această evaluare aprecierea subiectivă a vorbitorului.
Intensitatea comparativă rezultă din aprecierea raportului dintre două sau
mai multe obiecte din perspectiva manifestării unei însuşiri comune sau din
aprecierea aceleiaşi însuşiri a aceluiaşi obiect, dar manifestată în circumstanțe
temporale şi spaţiale diferite.
În funcție de posibilitățile de gradare, adjectivele sunt:
 gradabile – acceptă atașarea mărcilor gradării;
 negradabile – nu accept mărcile gradării.

Sunt negradabile (nu au grade de comparație):

 adjectivele categoriale: geografic, pulmonar, romȃnesc, bucureștean etc.;
 adjective provenite din latină, unde ocupau deja o poziţie
(comparativ/superlativ) în paradigma comparaţiei: inferior, superior,
anterior, posterior, ulterior, maxim, minim, proxim, infim, ultim, suprem,
optim etc.;
 adjectivele derivate cu sufixe diminutivale, care exprimă deja o atenuare a
ȋnsuşirii: frumuşică, grăsuţ, tristişor etc.;
 adjectivele care au ȋn matricea lor semantică seme superlative sau care sunt
derivate cu prefixe superlative: grozav, uriaş, gigantic, enorm, arhicunoscut,
extrafin, hipersensibil, preafericit, străvechi, răscopt etc.;
  adjectivele care exprimă o ȋnsuşire negradabilă: mort, etern,
desăvârşit,veşnic, perfect, principal etc.;
 adjectivele invariabile provenite din adverbe: aşa, asemenea, gata, atare;
 adjectivele pronominale şi numerale: unele/două femei (*mai unele/două
femei);
 adjectivele provenite din gerunziul unor verbe la care predomină ideea de
acţiune ȋn desfăşurare: crescȃndă, fumegȃnde (*ordine foarte crescȃndă,
*coşuri mai fumegȃnde).

Gradele de comparaţie
În gramatica tradiţională românească se admite existenţa a trei grade de
comparaţie: pozitivul, comparativul şi superlativul. Unii cercetători (Manoliu-
Manea 1962, Iordan, Robu 1978) contestă încadrarea pozitivului şi a superlativului
absolut în această categorie, pe motiv că nu presupun comparaţie. Superlativul
absolut exprimă intensitatea maximă a unei însuşiri, fără să implice comparaţie.
Maria Manoliu-Manea precizează: „Superlativul absolut contractează acelaşi
complex de relaţii ca şi pozitivul, deoarece poate fi înlocuit cu acesta în orice
poziţie, în orice lanţ. Contractând aceleaşi relaţii (cu un adjectiv fără termen de
comparaţie), pozitivul şi superlativul absolut sunt echivalente din puctul de vedere
al categoriei gramaticale a comparaţiei. Diferenţa dintre lanţul bun şi foarte bun nu
este de natură relaţională, gramaticală” (1962, 204). De asemenea, Valeria Guţu
Romalo admite existenţa a doar două grade de comparaţie: de egalitate şi de
inegalitate.
Gradul pozitiv este unitatea de bază faţă de care se stabileşte raportul
exprimat de comparativ şi superlativ. Exprimă deci însuşirea unui obiect, fără
stabilirea vreunui raport comparativ: inteligent, frumos, înalt etc.
 Gradul comparativ arată fie că însuşirea unui obiect se manifestă într-un
grad diferit (comparativ de superioritate / comparativ de inferioritate) faţă de
aceeaşi însuşire a altui obiect (Ion este mai înalt decât Mihai) sau a aceluiaşi
obiect în împrejurări diferite (Ion este mai cuminte azi decât ieri), fie că însuşirea
unui obiect se manifestă în acelaşi grad (comparativ de egalitate) faţă de aceeaşi
însuşire a altui obiect (Ion este la fel de cuminte ca Mihai) sau faţă de aceeaşi
însuşire a aceluiaşi obiect, manifestată în împrejurări diferite (Ion este tot aşa de
cuminte azi ca ieri).
Comparativul de superioritate este marcat prin semiadverbul mai: mai
inteligent, mai frumos, mai înalt.
Comparativul de inferioritate se exprimă prin morfemul complex mai puţin:
mai puţin inteligent, mai puţin frumos, mai puţin înalt. Al doilea termen al
comparaţiei este introdus prin decât, ca, de: o fată mai mare decât tine, un băiat
mai înalt ca ieri, un covor mai lung de doi metri. De asemenea, al doilea termen
poate fi introdus prin locuţiunile prepoziţionale faţă de, în comparaţie cu, în raport
cu: mai înalt faţă de/în comparaţie cu/în raport cu tine.
Comparativul de egalitate se formează cu locuţiunile la fel de, tot aşa de, tot
atât de: tot aşa de/tot atât de/la fel de inteligent, tot aşa de/tot atât de/la fel de
frumos, tot aşa de/tot atât de/la fel de înalt.
Gradul superlativ exprimă manifestarea însuşirii într-un grad maxim sau
minim de intensite a unui obiect în raport cu altele sau cu el însuşi în locuri sau
momente diferite.
Superlativul relativ presupune raportarea la alte obiecte şi este de două
feluri: de superioritate, marcat prin formantul adverbial cel mai (cel mai frumos) şi
de inferioritate, marcat prin cel mai puţin (cel mai puţin frumos). Al doilea termen
al comparaţiei este introdus prin prepoziția dintre (+ substantiv sau substitut la
plural): cel mai silitor dintre voi şi prin prepoziția din (+ substantiv colectiv): cel
mai silitor din clasă.
Atât la comparativ, cât şi la superlativul relativ, al doilea termen al
comparaţiei poate lipsi: Elevul cel mai silitor (din clasă) este Ion.
Superlativul absolut exprimă gradul cel mai înalt de manifestare a unei
însuşiri, fără stabilirea unei relaţii. Superlativul absolut poate fi: de superioritate,
marcat prin foarte (foarte cuminte) și de inferioritate, marcat prin foarte puṭin
(foarte puțin cuiminte).
Pe lângă termenul standard foarte, superlativul absolut de superioritate poate
fi marcat cu ajutorul unor mijloace variate:
 adverbe: prea, tare, rău: foarte deştept, frumos rău, tare cuminte;
 locuţiuni adverbiale construite după tiparul adverb + de: extraordinar de,
nemaipomenit de, inimaginabil de, deosebit de etc.: extraordinar de ieftin,
nemaipomenit de frumos, deosebit de inteligent.
În poziţia adverbului figurează unul dintre următoarele elemente:
 adverbe care implică fie seme cantitative, fie seme calitative care exprimă un
grad maxim sau depăşirea unei limite: enorm de, deosebit de, extraordinar
de, formidabil de etc.: Este formidabil de frumoasă.
 adverbe de provenienţă verbală, care presupun implicarea afectivă a
subiectului vorbitor1: dezgustător de, îngrozitor de, enervant de, derutant de
etc.: Are un salariu surprinzător de mic.

1
Din punct de vedere logico-semantic, construcţia în discuţie încorporează două predicaţii: Afirm că există
însuşirea X a obiectului Y şi mă dezgustă/îngrozeşte/enervează/derutează etc. însuşirea respectivă. Adverbul derivat
de la un verb de atitudine subiectivă exprimă de fapt consecinţa gradului în care obiectul deţine însuşirea sau în care
se manifestă caracteristica acţiunii. De exemplu, enunţul Ion este enervant de frumos se transpune în Ion este atât
de frumos încât mă enervează. Din punct de vedere pragmatic, aceste construcţii au un puternic efect perlocuţionar –
vorbitorul urmăreşte să-şi convingă interlocutorul cu privire la existenţa unei însuşiri într-un grad foarte înalt.
  adverbe de provenientă verbală construite cu prefix negativ 2: neînchipuit de,
nepermis de, nemaiîntâlnit de, incredibil de, insuportabil de, inexplicabil de
etc.: Este nebănuit de puternică.
 adverbe cantitative nedefinite: atât de, aşa de, cât de: Am fost aşa de
supărată astăzi, că n-am putut minca nimic. Din punct de vedere semantic,
se face o apreciere cantitativă, dar fără să fie precis indicată.
Alte mijloace de redare a superlativului absolut de superioritate sunt:
 repetarea vocalelor: maaaare, buuun;
 geminarea consoanelor: rrrău;
 repetarea adjectivului: frumos, frumos!
 construcţii exclamative: Ce frumos!
 prefixe: arhi-, extra-, stră-, ultra-, supra- etc: arhicunoscut, extrafin,
străvechi, supraîncărcat.
 sufixul -isim: rarisim, simplisim.
Topica adjectivului
Adjectivele calificative stau de regulă după substantivul determinat (copil
inteligent, elevă silitoare).
Adjectivele categoriale sunt întotdeauna postpuse față de substanitve: dans
românesc (*românesc dans).
Când un substantiv este însoțit de ambele tipuri de adjective, adjectivul
categorial precedă întotdeauna adjectivul calificativ: dans românesc frumos
(*dans frumos românesc).

2
Din punct de vedere logico-semantic, sunt asertate tot două fapte care presupun un raport de consecinţă.
Vorbitorul transmite un mesaj de genul: X are caracteristica y într-o asemenea măsură încât nici nu-ţi poţi închipui,
nu poţi crede/suporta etc. Se neagă posibilitatea (de a-şi închipui, de a crede, de a întâlni), ca modalitate de
evidenţiere a certitudinii existenţei însuşirii într-un grad foarte înalt.
 Dintre adjectivele pronominale, au topică mobilă (pot sta atât după
substantiv, cât şi înaintea substantivului) cele demonstrative (acest copil/copilul
acesta), cele de întârire (unchiul însuşi/însuşi unchiul) şi cele posesive (a mea
carte / cartea mea).
Adjectivele pronominale negative şi cele relativ-interogative sunt
întotdeauna antepuse: nicio carte, ce carte (*carte nicio, *carte ce).
Numeralele cardinale cu valoare adjectivală sunt numai antepuse
substantivului: trei copii (*copii trei).

Sintaxa adjectivului
Funcţia sintactică a adjectivului depinde de modul în care intră în relaţie cu
elementul regent:
 dacă este legat de termenul regent prin intermediul unui verb, adjectivul
este: nume predicativ, când verbul de legătură este copulativ (Elevul este
inteligent), complement predicativ al obiectului (O ia de bună) sau element
predicativ suplimentar (Îl consider inteligent);
 dacă apare ca modificator în cadrul grupului nominal, adjectivul îndeplineşte
funcţia de atribut: Mătuşa mea are o casă frumoasă.
 dacă este dependent de un verb, îndeplineşte funcţia de circumstanţial:
- de timp: Îl cunosc de tânăr.
- de cauză: Nu răspunde de supărată ce e.
- de relaţie: De isteaţă, e isteaţă.
- de excepţie: În afară de albi, nu a cumpărat alţi pantofi.
- cumulativ: Pe lângă albi, a cumpărat şi trandafiri roşii.
- opoziţional: În loc de albi, a cumpărat trandafiri roşii.
Adjectivul poate îndeplini și funcția de apoziție: Este nesimțit, adică foarte
needucat.
 În calitate de centru, adjectivul calificativ poate fi completat de modificatori.
Grupul adjectival este secvenţa de constituenţi organizată în jurul unui adjectiv, în
calitate de centru de grup, precedat sau nu de un determinant cantitativ/gradual
(prea curios) şi urmat de determinanţii lui. Grupul adjectival poate avea
următoarea structură:
 adjectiv + prepoziţie + nominal: capabil de asemenea lucruri, apt de muncă,
conştient de calităţile sale etc.;
 adjectiv + nominal în dativ: gest adecvat situaţiei, perioada premergătoare
cutremurului, situaţie favorabilă reclamantului etc.;
 adjectiv + verb la infinitiv: bucuros de a fi numit, capabil de a mă
impresiona;
 adjectiv + verb la supin: bun de mâncat, demn de invidiat;
 adjectiv + propoziţie conjuncţională: interesat dacă plec, curios dacă a
reuşit, vinovat că nu mi-a spus, încântat să reuşesc.
Ca regente, adjectivele guvernează complemente (exprimate lexical sau
propoziţtional) – de agent (casa construită de tata) , prepoziţional (copil apropiat
de părinţi) sau circumstanţiale:
 de relaţie: bun la desen;
 de timp: trist acum;
 de loc: nemulţumit aici;
 de mod: oarecum răutăcios;
 de cauză: bolnav de invidie;
 consecutiv: frumoasă de nerecunoscut;
 instrumental: durere inexprimabilă prin cuvinte;
 condiţional: echipament utilizabil în caz de incendiu;
 concesiv: femeie săracă în ciuda muncii asidue;
 opoziţional: fată leneşă în loc de harnică.