ODISEEA

HOMER

În Odiseea prologul prezintă asemănări cu Iliada și epopeea lui Ghilgameș, dar și diferențe.
Sunt similare cu Iliada, invocațiile către muză ca sursă de inspirație și a garantării poveștii, iar cu
epopeea lui Ghilgameș anunțarea protagonistului și a evevimentelor prin care trece.

Spre deosebire de Iliada unde protagonistul este individualizat onomastic, în Odiseea Homer
optează pentru ocultarea numelui eroului principal, fapt ce duce către interpretări multiple și
generatoare de suspans.

Încă din prologul epopei se observă o altă perspectivă naratorială întrucât dacă în Iliada
accentul cădea pe mânia de natură divină care îl anima pe Ahile, în Odiseea accentul cade pe
bărbatul viteaz și iscusit ceea ce transferă acțiunea din plan divin în cel uman.

Odiseea pare să spargă tipologia poemelor epice anterioare de vreme ce Ulise nu mai are
caracteristica semidivină, el fiind un simplu muritor. Această tipologie este impusă pe linie maternă,
deoarece mama lui Ahile era Tetis, în timp ce mama lui Ulise este Antikleea, onomastica
însemnând „cea lipsită de faină”. Acest onomastic anticipează parcursul lui Ulise, care nu caută
faima nepieritoare asemeni lui Ahile ci dorește să se întoarcă la statutul normal de erou-
supraviețuitor al unui război, care a adus multe pierderi de vieți omenești, scopul său fiind acela de
a-și accepta mortalitatea. Ulise dorește să revină în Itaca, să își reia prerogativele de rege și
atributele de soț al Penelopei și tată al lui Telemah. În parcursul evenimential al Odiseei se observă
asemănări cu erosul sumerian:

 Absența regilor din cetate In spiritu

(Ghilgameș)

De facto
(Ulise)

 Drumul de acasă (Ghilgameș)/ spre casă (Ulise)

 Revenirea în cetate.

Epopeea formată din 24 de cânturi debutează cu Telemachia (CI-IV, lupta lui Telemah).
Primele 4 cărți ale Odiseei corespunde cărților V-VIII în care Ulise devine activ, fiind eliberat de
nimfa Calipso ( ce este ascuns) care îl ținuse ascuns pe insula Ogygia timp de 7 ani, în speranța că îi
va deveni soț.

Homer folosește aceeași tehnică întâlnită în Iliada → in medias res (în mijlocul
întâmplărilor) pentru că povestea lui Ulise în cartea a V-a este plasată în Insula la Skheria (Insula
feacilor) condusă de cuplul regal Alcinon-Arete.

Ajuns aici după un naufragiu este primit în ospeție și cu această ocazie el rememorează
întregul său parcurs pe mare care cuprinde captivitatea la Calipso, popasul în Insula Letofagilor
(mâncători de lotus), Insula Lestrigonilor (mâncători de oameni), Insula lui Polifem, Insula lui Eol
(zeul vânturilor), Insula zeiței Circe (captiv un an), Insula Zeului Soare. Această tehnică narativă
apropie Odiseea de Epopeea lui Ghilgameș pentru că și Ulise devine bard al propriilor sale
întâmplări, atingând imortalitatea culturală ca și Ghilgameș. Ulise devine narator și actant purtând
lectorul atât prin o lume reală care aparține spațiului ficțional (Itaca), dar și în zone liminale aflate
în afara spațiului uman.

Ca și Ghilgameș, Ulise este un caracter liminal care are nevoie să străbată spațiul primitiv,
sălbatic și să se confrunte cu natura și haosul pentru a-și sublinia curajul, răbdarea și perseverența în
atingerea unui țel.

Spre deosebire de Ahile, comandant de destin la o existență scurdă, dar care să-i asigure
gloria nepieritoare și spre deosebire de Ghilgameș al cărui drum are ca scop dobândirea nemuririi,
Ulise refuză acest statut ori de câte ori se confruntă cu el. Refuză imortalitatea alături de Calipso,
Circe ambele de esență divină, dar și fericirea într-un spațiu edenic așa cum este cel oferit de Insula
feacilor. Motivația lui Ulise în acest refuz este dată de faptul că el refuză mortalitatea biologică.

Insulele celor 3 personaje feminine se află în afara umanității și mortalității spre care tânjește
Ulise. Regatul său avea viață politică, socială și religioasă, elemente indispensabile unui aristocrat
aparținând civilizației miceniene. În momentul reîntoarcerii în Itaca, Ulise apelează la aceeași
ascultare anticipată de Homer încă din prolog care devine chiar un procedeu narativ și condiții sine
qua non a întoarcerii eroului acasă sub bune auspicii. În această situație, Ulise a dat ascultare
umbrei lui Agamemnon pe care a întâlnit-o în coborârea sa în Infern din cartea XI, care l-a
atenționat asupra pericolului pe care îl prezintă femeia infidelă și versatilă.

Ajuns în Itaca, Ulise se deghizează în cerșetor cretan, este găzduit de către porcarul Eumeu
și află care îi sunt slujitorii care i-au mai rămas loiali. Apelând la strategia deghizării pătrunde în
palat unde va fi recunoscut de câinele său Argos care, după ce își vede stăpânul, moare și de doica
sa Euricleea care îl recunoaște după o cicatrice aflată pe pulpa piciorului, obținută în tinerețe la o
vânătoare de mistreți, recunoașterea făcându-se în timpul ritualului de spălare a picioarelor. În timp
ce slujitorii îl identifică după fizic, recunoașterea lui de către Penelopa trebuie să facă apel la semne
interioare.

În ciuda absenței îndelungate, sentimentele Penelopei față de Ulice nu au fost viciate.

Comportamentul ei este similar celui lui Ulise pentru că herosului de pe câmpul de luptă ea îi opune
unui domestic. Așa cum inteligența lui Ulise a dat la iveală calul troian care a dus la picarea Troiei
și inteligența Penelopei va produce un „cal troian” materializat în giulgiul pe care îl țese și îl
destramă timp de 3 ani pentru a amâna răspunsul pentru pețitori.

Simbolistica tragerii cu arcul → virilitatea lui Ulise.

Cele 12 părți → cele 12 luni ale anului

Uciderea pețitorilor → restabilirea calmului

Patul → simbolul intimității.

Pedepsirea pețitorilor se face cu ajutorul slujitorilor loiali și a lui Telemah, dar recunoașterea
lui de către Penelopa are loc numai după trecerea unei probe de natură intimă de către erou
(povestea patului matrimonial).
 Ulise a ajuns la capătul unui drum în care inteligența, circumstanțele, capacitățile de
îndurare i-au fost aliați, dobândind importalitatea culturală ca bard al propriilor întâmplări
reinstaurând ordinea socială și politică și asigurând durabilitatea propriei cetăți, prin descendență.