Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

Lucian Blaga este unul dintre cei mai importanți scriitori din perioada interbelică,
reprezentând direcția modernistă alături de Arghezi, Bacovia, Ion Barbu. Opera
sa este complexă și cuprinde atât scrieri filosofice cât și scrieri literare din genuri
și specii diverse: poezie, dramaturgie, proză, traduceri. Principala caracteristică a
operei sale este strânsa legătură dintre poezie și filosofie așa încât, Blaga poate fi
considerat în egală măsură un poet filosof sau un filosof poet. Ca poet a debutat
cu volumul „Poemele luminii” din 1919, urmat de volumul „Pașii profetului”.
Creațiile din aceste prime cărți exprimă o intensă bucurie de viață. Sunt
guvernate de metafora luminii, semnificând cunoaștere, viață, iubire, identificare
cu natura întreagă. Sunt poezii influențate de curentul expresionist, manifestat în
Europa în primele decenii din secolul al XX-lea. Expresionismul apăruse în
Germania ca o reacție împotriva dezvoltării industriale excesive și împotriva
înstrăinării omului de natură. Manifestat nu numai în poezie ci și în pictură,
expresionismul a susținut întoarcerea spre arhaic, spre tradiții, spre mituri și spre
gândirea magică. În poeziile sale expresioniste, Blaga creează un univers dominat
de puterea instinctului, de bucuria trăirii fiecărei clipe, de lumina generatoare de
viață. În poezii precum „Dați-mi un trup voi munților” sau „Muntele vrăjit”
Blaga dă expresie unei dorințe supraomenești de a se contopi cu universul întreg,
depășind limitele strâmte ale propriului trup.
În următoarele volume, acest univers senin și clocotitor de viață începe să se
întunece. Motivul principal fiind timpul. Este semnificativ mottoul volumului „În
marea trecere”: „Oprește trecerea! Știu că unde nu e moarte, nu e nici iubire și
totuși, te rog, oprește Doamne ceasornicul cu care ne măsori destrămarea.”
Timpul este perceput ca o boală de care suferă deopotrivă și ființele și lucrurile:
„ Bolnav e omul, bolnavă piatra/ Se stinge focul, se darmă vatra”. Poeții sunt
„cântăreții” bolnavi deoarece simt mai acut efectul nociv al timpului. „Purtăm
fără nume o boală în strune/ Și mergem de-a pururi spre soare apune”. Sub
efectul expresionismului lumea este văzută ca un „paradis în destrămare”. Satul
este „o biblică vatră”, fumul „este căzut”, nu se poate înălța, arhanghelii își pierd
atributele sacre, coboară pe pământ și ară câmpul cu pluguri de lemn. Totul este
copleșit de-o „tristețe metafizică” și poetul găsește salvarea în somn. În volumul
„Lauda somnului”, somnul apare ca o formă de cunoaștere și de inteligență a
rosturilor existenței: „În somn, sângele meu se trage înapoi în părinți, fac schimb
de taine cu strămoșii.”
În ultima etapă a creației, viziunea poetică se echilibrează, poetul se întoarce la
imaginea unui univers alcătuit din minuni, dar acum atitudinea este temperată,
fără manifestările vitaliste, entuziaste din prima etapă. În toate creațiile sale
poetice, Blaga își alimentează viziunile și trăirile din cugetările filosofice expuse
în ample eseuri de filosofie. De aceea, poezia blagiană reprezintă un model
special anume poezia de idei sau de cunoaștere.
Ca orice mare poet, Lucian Blaga își exprimă concepția sa despre poezie nu doar
sub forma unor confesiuni artistice și chiar în poezii numite „Manifest poetic”. O
astfel de poezie este un text care ne dă răspuns la 2 întrebări esențiale: „Ce este
poezia?”, „Ce rol are poetul?”. Manifestul poetic blagian cel mai cunoscut este
„Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”. Cu această poezie se deschide primul
volum „Poemele luminii” și este definitorie pentru noutatea și originalitatea liricii
blagiene.
Titlul poeziei, reluat în primul vers al textului subliniază ideea centrală, definind
o atitudine a poetului. „Corola de minuni” este o metaforă prin care se exprimă
caracterul miraculos al lumii, imaginea sa de floare ale cărei petale reprezintă
„minuni”. Poetul „nu strivește” această corolă și atitudinea sa protectoare este
detaliată în versurile următoare. El „nu ucide cu mintea” tainele enumerate „în
flori, în ochi, pe buze ori morminte.” Apare chiar din această primă secvență
simbolul luminii. Aflat și în titlul primului volum, lumina simbolizează
cunoașterea, iubirea, viața în complexitatea ei. Identificăm o antiteză clară între
două efecte ale luminii: lumina poetului care nu strivește nu ucide și lumina
„altora”, care distruge magia nepătrunsului. Înțelegem că e vorba de două forme
de cunoaștere a lumii: una poetică și una științifică. În eseurile sale filosofică,
Blaga numește cunoașterea poetică, cunoaștere luciferică, iar cea științifică e
numită cunoaștere paradisiacă. Tot în aceste eseruri, filosoful poet afirmă că
datoria naoastră în fața unui mister este nu să îl explicăm ci să-l adâncim și să-l
transformăm într-un mister și mai mare. În felul acesta, punem în evidență
frumusețea lumii, alcătuirea ei tainică. În concepția filosofului, omul trăiește
„într-un orizont al misterului și al revelării” și în poezie acest orizont este numit
metaforic „întunecata zare”. Pentru a sublinia și mai mult imaginea luminii
poetice deci a cunoașterii poetice, Blaga recurge la comparația amplă cu lumina
lunii. Aceasta nu distruge taina nopții ci îi accentuează magia asemenea și poetul
„îmbogățește întunecata zare cu largi fiori de sfânt mister și tot ce-i neînțeles se
schimbă în neînțelesuri și mai mari.” Un asemenea proces de cunoaștere care
evidențiază frumusețea tainelor este posibil numai prin „iubire” în sensul de
identificare cu fiecare dintre petalele „florii”. Versul final reia enumerația din
incipit, dar de data aceasta elementele enumerate sunt legate între ele prin
conuncția coordonatoare „și” în timp ce în incipit ele se aflau într-un raport de
subordonare disjunctivă, separate prin conjuncția „ori”, așadar poetul identifică
formele frumosului risipite în lume și le adună într-un întreg armonios, într-o
„corola”, într-o floare minunată. Prin poezie, lumea capătă o formă și un sens,
devine imagine și parfum, emană înțelesuri tainice.
Așadar, „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” este un manifest poetic
deoarece exprimă viziunea autorului despre poezie și despre misiunea poetului.
Poezia înseamnă o formă de cunoaștere, de identificare și de subliniere a tainelor
din care se compune viața, iar poetul este dator ca prin iubire să protejeze și să
accentueze aceste taine.
Caracterul modern al textului este determinat atât de aspecte legate de conținut
cât și de aspecte formale. Modernismul conținutului constă în intelectualizarea
emoției, în substanța filosofică a cugetării poetice. Din punct de vedere al formei,
remarcăm renunțarea la prozodia clasică, la rimă, măsură, ritm. Textul nu este
structurat în strofe și versurile au măsură variată, alternând între 14-16 silabe și
2-3 silabe. O altă caracteristică modernă o reprezintă ingambamentul, adică
continuarea unei idei în versul următor, așa încât versurle trebuie citite și înțelese,
nu fiecare în parte ca în poezia clasică, ci strâns legate și continuate între ele.
Toate aceste elemente modene conferă poetului mai multă libertate în construcția
textului, permițându-i să se concentreze pe ideea poetică.