Introducere

în lingvistica generală, semestrul 1, 2020-2021

Curs 2 (20.10.2020)

INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA GENERALĂ

CURS 2

1. Limbă, gândire și societate. Evoluția concepțiilor

2. Natura socială a limbajului
3. Apariția lingvisticii ca știință propriu-zisă

1. LIMBĂ, GÂNDIRE ȘI SOCIETATE. EVOLUȚIA CONCEPȚIILOR

Raportul dintre limbă și gândire apare ca preocupare științifică încă din

Antichitate, când filosofii greci și romani defineau conceptul de logos ca relație
dintre cuvânt, lucru și idee.

Astfel, deși filosofii reduceau vorbirea la pronunțarea cuvintelor

înzestrate cu sens, în cadrul teoriilor limbii emise în Antichitate se disting câteva
direcții filosofice care problematizează originea numelor obiectelor. (N.B. Astăzi,
prin vorbire se înțelege procesul prin care omul a început să gândească și să-și
exprime gândurile prin limbaj articulat.)

Teorii asupra originii vorbirii

De-a lungul istoriei, popoarele au creat diferite mituri despre limba primilor
oameni. Limba era considerată fie un dar al lui Dumnezeu, fie o invenție a celui
mai înțelept om din comunitate.
v Originea divină a limbajului: Dumnezeu a creat lumea în tăcere,
iar omul a numit apoi toate lucrurile create de acesta datorită
înzestrării divine de a emite sunete articulate, de a vorbi (=
competența lingvistică).

1
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2020-2021
Curs 2 (20.10.2020)

v Teoria evoluționistă, susținută de adepții teoriei lui Darwin (sec.

XIX), consideră că omul și-a dezvoltat limbajul în procesul
desprinderii din maimuță, consecință directă a necesităților de
comunicare impuse de munca în grup.

Gânditorii antici și-au îndreptat atenția atât asupra naturii limbii (Este limba un
dar divin sau o creație omeneasca?; Este limba un fenomen individual sau unul
social?), cât și asupra originii numelor obiectelor, asupra caracterului legăturii
dintre nume și obiectul denumit. Răspunsurile date la aceste întrebări au pus
bazele celor două concepții filosofice fundamentale:
• cea idealistă (limbajul are un caracter divin)
• cea materialistă (stoicii, de exemplu, considerau că oamenii au creat
vorbirea)

În privința caracterului primelor cuvinte s-au conturat de asemenea două
concepții:
• Teoria naturală – adepții acestei teorii (naturaliștii) susțineau că
numele obiectelor decurg din natura lor, că fiecare cuvânt este o oglindire,
o imagine a lucrului pe care îl denumește, existând astfel o legătură între
aspectul sonor al unui cuvânt și însușirile sale. Printre cei mai de seamă
reprezentanți ai teoriei naturaliste se numără pitagoreicii, stoicii
epicurieni. Pentru Heraclit (sec. V î.Hr.), de exemplu, cuvintele sunt
„umbre” ale lucrurilor, imagini ale lor, asemănătoare cu imaginile
arborilor și a munților reflectate în oglinda unui lac. Platon (sec. IV î.Hr),
de asemenea, a încercat să demonstreze teoria naturalistă cu exemple din
limba greacă, folosind onomatopee sau cuvinte cu structură fonetică
specială (simbolism fonetic).
N.B.
*cf. DEX pitagorismul este un curent filosofic din Grecia antică, întemeiat
de Pitagora, care susține că esența tuturor lucrurilor sunt numerele,
simbolurile, că întregul univers constituie o armonie de numere.
*cf. DEX stoicismul este un curent filosofic în Grecia și Roma antică, care
conținea elemente materialiste în ceea ce privește problema cunoașterii și

2
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2020-2021
Curs 2 (20.10.2020)

care în domeniul eticii susținea că oamenii trebuie să trăiască potrivit

rațiunii, să renunțe la pasiuni și la plăceri, să considere virtutea ca
singurul bun adevărat și să se dovedească neclintiți în fața vicisitudinilor
vieții.
*cf. DEX epicurismul reprezintă o doctrină filosofică materialist-ateistă a
lui Epicur, care, în etică, încearcă să creeze o teorie a plăcerii raționale la
baza căreia stă un ideal individualist de evitare a suferinței și de
dobândire a unei fericiri senine, susținând că cel mai rezonabil lucru
pentru om este repaosul, liniștea și nu activitatea.
• Teoria contractuală (sau teoria convenției) susținea, dimpotrivă, că
numele obiectelor au fost stabilite de oameni printr-o convenție.
Democrit (sec. V î.Hr.) a adus împotriva ideii că numele ar fi date de la
natură următoarele argumente precum: unele lucruri deosebite între ele
sunt numite cu același cuvânt (omonime), iar același obiect poate fi
denumit prin cuvinte diferite (sinonime); numele unui obiect poate fi
înlocuit după un timp cu altul, or acest lucru nu ar fi posibil dacă numele
ar fi determinat de caracteristicile obiectului. De asemenea, pentru
Aristotel (sec. IV î.Hr.) cuvintele sunt simboluri, semne ale lucrurilor, fără
a avea însă legătură cu natura obiectelor (și fenomenelor) reale. Datorită
convenției dintre oameni, cuvintele sunt, după părerea sa, echivalentele
lucrurilor, imaginile lor evocatoare.

Cele două teorii (naturalistă și convenționalistă) asupra originii vorbirii au
fost continuate, cu unele variante, până în zilele noastre.
În încercarea de a răspunde la întrebarea "Care au fost primele cuvinte cu
ajutorul cărora oamenii au început să vorbească?", adepții teoriei naturale au
ajuns la două concluzii:
Ø primele cuvinte au fost imitații ale sunetelor emise de ființe și obiecte, iar
aceste cuvinte imitative au rămas ca denumiri pentru ființele și lucrurile
respective (teoria onomatopeelor);
Ø primele cuvinte au apărut pe baza unor sunete emise involuntar, care
exprimau diferite stări sufletești și impresii ale omului; ulterior, aceste

3
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2020-2021
Curs 2 (20.10.2020)

strigăte involuntare au devenit denumiri ale realităților care au provocat

stările sufletești, impresiile etc. (teoria interjecțiilor). (e.g.“și-au spus oful”)

2. NATURA SOCIALĂ A LIMBAJULUI

Filosofii au ridicat și problema naturii sociale a limbajului. Astfel, Diodor din

Sicilia (secolul I î.Hr.) a înțeles originea socială a limbii, găsind explicația
apariției vorbirii în necesitatea oamenilor de a comunica între ei ("s-au strâns în
grupuri de frica fiarelor și au învățat să se ajute unii pe alții").
Pentru Lucrețiu (secolul I î.Hr.) (Despre natura lucrurilor) limba a apărut
în societate; capacitatea naturală individuală a oamenilor de a emite sunete
articulate a fost folosită pentru satisfacerea nevoilor de comunicare.
Perioada medievală, cuprinsă aproximativ între sec V d. Hr. (anul 476 d.
Hr. când se prăbușește Imperiul Roman de Apus) și sec. XV d. Hr (când apare
Renașterea; * în unele țări a apărut chiar cu un secol sau două mai devreme), reia
teoria originii divine a limbajului, fără a aduce însă ceva nou.
În secolul al XVII-lea se reafirmă cele două teze fundamentale asupra
originii vorbirii: cea socială și cea individuală. De asemenea, se vorbește din nou
despre caracterul imitativ sau interjecțional al primelor cuvinte.
Filosofii materialiști englezi (T.Hobbes și J.Locke) își exprimă
convingerea că numai nevoia de a comunica i-a facut pe oameni să vorbească.
În secolul al XVIII-lea, J.J.Rousseau susține ipoteza conform căreia
originea vorbirii se găsește în necesitatea socială: omul primitiv poseda un
strigăt natural, produs al instinctului, de care se servea în caz de primejdie;
trecerea la limbajul articulat s-ar fi făcut pe baza "contractului social".
O altă abordare științifică apărută în secolul al XIX-lea susține teoria
"limbii" manuale sau a gesturilor și numai după ce ideile s-au înmulțit s-a simțit
nevoia să se inventeze alte semne. Lingvistul danez Jaspersen credea că omul
mai întâi a cântat și abia apoi a început să vorbească.
În ciuda dificultății de a stabili originea vorbirii și a primelor cuvinte
rostite de oameni, putem afirma că limba este produsul dezvoltării istorice a

4
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2020-2021
Curs 2 (20.10.2020)

societății; ea a apărut, împreună cu gesturile, în colectivitatea oamenilor

primitivi odată cu gândirea, din necesitatea comunicării reciproce.

3. APARIȚIA LINGVISTICII CA ȘTIINȚĂ PROPRIU-ZISĂ

Deși limba și limbajul au fost mereu în centrul preocupărilor filosofice, putem să

vorbim despre lingvistică ca știință de sine stătătoare, în domeniul căreia
cercetările să fie autonome și bazate pe metode specifice, de abia de la începutul
secolului al XIX-lea.

Întemeietorul lingvisticii generale este considerat Wilhelm von

Humboldt (1763-1835). Acesta considera că limbajul este o emanație a
sufletului, o necesitate a inteligenței umane. În analiza limbii, el distinge două
laturi: Ÿ latura externă (complexul sonor)

• latura internă (organizarea sensului)

Așadar, în cuvânt este încorporată întotdeauna o unitate cu două aspecte: sunet

și noțiune. Această perspectivă va fi preluată și dezvoltată mai târziu și de
Ferdinand de Saussure în teoria semnului lingvistic.

În ceea ce privește raportul limbă - gândire, Humboldt spune că "limba nu

este produsul activității de gândire, ci gândirea însăși". Limba, prin urmare,
creează ideea. Mai mult, el susține că "activitatea intelectuală – în întregime
spirituală și profund interioară – devine, prin mijlocirea sunetelor vorbirii,
accesibilă pentru percepția senzorială". Pentru prima dată, Humboldt consideră
limba ca energeia – activitate, ceva care evoluează și se schimbă mereu.

Dacă Humboldt este considerat întemeietorul lingvisticii, bazele

lingvisticii moderne sunt stabilite totuși prin activitatea lui Ferdinand de
Saussure (1857-1913). Lucrarea sa de bază, Curs de lingvistică generală
(publicată postum în 1916 de către studenții săi pe baza notițelor de curs), se
remarcă prin viziunea și implicit abordarea inovatoare asupra fenomenelor
lingvistice. Tocmai de aceea majoritatea școlilor lingvistice care apar de la
Saussure încoace au ca punct de plecare acest Curs de lingvistică generală.

5
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2020-2021
Curs 2 (20.10.2020)

Remarcabila contribuție a lui Saussure constă în formularea unor

concepte lingvistice precum:

• caracterul sistematic al limbii: “Limba este un sistem ai cărui termeni

sunt solidari și în care valoarea unuia nu rezultă decât din prezența
simultană a celorlalți”.
• dihotomia limbă – vorbire (langue – parole) unde limba reprezintă
formă particulară a limbajului într-o anumită comunitate socială
(repertoriul limbilor naturale), iar vorbirea actualizarea sistemului limbii
în comportamentul comunicativ al individului ca “act individual de voință
și inteligență ”.
• dihotomia sincronie - diacronie
• teoria semnului lingvistic