Genuri Literare

1.Genul Epic

Genul epic cuprinde totalitatea operelor literare, populare și culte, în proză ori versuri, acolo unde
ideile autorului sunt exprimate în mod indirect prin intermediul acțiunii și al personajelor implicate în
derularea evenimentelor ce sunt plasate într-un anumit timp și spațiu. Modul de expunere
predominant al genului epic este narațiunea.

Caracteristicile operelor epice

- Autorul își exprimă indirect ideile și sentimentele prin intermediul acțiunii și al personajelor.

-Are o acțiune ce poate fi prezentată pe momentele subiectului literar și anume: expoziție, intrigă,
desfășurarea acțiunii, punctul culminant și deznodământul.

- Are personaje care săvârșesc acțiunea. Personajele sunt fictive, însă pot părea de multe ori reale și
sunt rodul imaginației autorului.

-Este prezent autorul. Se poate observa prezența naratorului prin folosirea verbelor la persoana a III-
a (narator obiectiv) și persoana I (narator subiectiv).

-Modul de expunere specific genului epic este narațiunea, folosită în relatarea faptelor ori
evenimentelor în ordine cronologică. Narațiunea este completată și de descriere și dialog, iar uneori
și de monologul interior, atunci când sunt povestiri de tip jurnal la persoana I.

- Ce rol au modurile de expunere într-un text epic

Narațiunea are rolul de a dezvolta firul epic, mai exact de a relata ori prezenta întâmplările.

Descrierea este folosită în expoziție în prezentarea cadrului și descrierea atmosferei, locul și timpul
acțiunii.

Dialogul are rolul de a caracteriza indirect, cu ajutorul limbajului, personajele. Dialogul asigură un
dinamism aparte povestirii, prin schimbul de replici dintre personaje.

Monologul interior este o modalitate specifică prozei, atunci când un personaj analizează propriile
stări sufletești. Vorbirea personajului cu sine însuși.

Literatura epică populară:

I în proză:

– basmul (povesteşte întâmplări simple, îmbină realul cu fantasticul; dezvoltă conflictul între bine si
rău; personajul principal împrumută însuşiri comune; apar personaje cu puteri supranaturale; ex:
Călin - Nebunul);
– snoava (naraţiune de dimensiuni reduse, cu caracter satiric); II în versuri: – balada (povesteşte
fapte de vitejie ale unor eroi populari; conţine un singur moment din viaţa eroului; împleteşte
elemente reale cu elemente fantastice; ex: Novac şi corbul);

-pluguşorul , oraţia de nuntă (creaţii legate de obiceiuri şi datini populare);

– legenda (povestire fanastică în versuri sau proză, cu caracter explicativ la adresa originii, existenţei,
însuşirilor unor fiinţe, lucruri sau fenomene; povesteşte evenimente istorice; ex: Monastirea
Argeşului).

Literatura epică scrisă:

I ) în versuri:

– balada; ex: G. Coşbuc, Paşa Hassan;

– poemul (povesteşte fapte de eroism din istoria unui popor; acţiune întinsă, cu episoade
numeroase; prezintă personaje eroice; ex: V. Alecsandri, Dumbrava Roşie; Cântecul Nibelungilor;
Cântecul lui Roland; Cântec despre oastea lui Igor).

II) în proză:

– epopeea (povesteşte fapte eroice; zugrăveşte existenţa poporului într-un cadru istoric definit;
acţiune întinsă; număr mare de personaje eroice; ex: Homer, Iliada, Odiseea; Epopeea lui Ghilgameş;
Vergiliu, Eneida; I. Budai-Deleanu, Ţiganiada);

– schiţa (povesteşte un eveniment sau o întâmplare simplă; acţiune de mică întindere; personajele
sunt ilustrate printr-o singură trăsătură de caracter dominantă; ex: I. L. Caragiale, Momente şi Schiţe;
M. Twain, Schiţe);

– nuvela (acţiune de întindere mai mare; se referă la mai multe episoade ale unui fapt; prezintă
personaje complexe, numeroase, impicate într-un conflict, definite de desfăşurarea conflictului; ex: I.
L. Caragiale, Păcat, O făclie de Paşte; M. Preda, Întâlnirea din pământuri; A. I. Odobescu, Doamna
Chiajna; G. Boccaccio, Decameronul);

– romanul (acţiune complexă, de mare întindere; conţine numeroase aspecte legate de existenţa
socială într-un cadru istoric şi într-un moment stabilit; prezintă personaje numeroase, selectate din
diverse medii şi categorii sociale; ex: G. Flaubert, Doamna Bovary; M. Cervantes, Don Quijote; W. M.
Thackeray, Bâlciul deşertăciunilor; D. Bolintineanu, Manoil, Elena; Cezar Petrescu, Întunecare).

– povestirea (narează un singur fapt, redat din unghiul povestitorului; interesul se concentrează
asupra situaţiei; ex: I. Turgheniev, Povestirile unui vânător; A. Daudet, Povestiri din moara mea; M.
Sadoveanu, Hanu Ancuţei);

III. în versuri sau în proză:

– legenda (V. Alecsandri, Dan, Căpitan de plai, Legenda ciocârliei, Altarul mănăstirii Putna; D.
Bolintineanu, Legende istorice)
– fabula (povestire alegorică, cu caracter satiric şi scop moralizator; ex: Esop, Fabule; Gh. Asachi,
Momiţa la bal masche; G. Alexandrescu, Toporul şi pădurea).

2. Genul dramatic

Genul dramatic- cuprinde totalitatea operelor scrise pentru a fi reprezentate pe scena unui teatru.
Operele dramatice au la bază o limitare în timp și spațiu a acțiunii reprezentate, iar personajele
textului dramatic comunică prin intermediul dialogului și monologului, autorul fiind prezent doar în
indicațiile regizorale.

Caracteristici

Acțiunea este declanșată de conflictul dramatic care constă în confruntarea a două personaje,
situații ori idei.

Structura este specifică prin: scene, acte sau tablouri.

Replicile sunt precedate de numele personajului care le rostește;

Autorul își face simțită prezența doar prin indicații scenice:

Modul de expunere predominant al genului dramatic este dialogul sau monologul.

Speciile genului dramatic

-Comedia

-Drama

-Tragedia

Tragedia este o formă de dramă ce este caracterizată de seriozitate și demnitate și, de obicei, implică
un conflict între un personaj și o putere superioare precum: zeii, societatea, legea sau soarta.

Sub influenţa tragediei greceşti a apărut, în secolul al XVII-lea francez, tragedia (neo) clasică, ilustrată
de Corneille şi Racine. Trăsătura tragediei franceze din această perioadă este respectul pentru regula
celor trei unităţi (de loc, de timp, de acţiune). Personajele, selectate din lumea aristrocraţiei, nu mai
sunt victimele destinului, ci ale propriilor pasiuni.

Tragedia modernă a fost iniţiată de W. Shakespeare, prin desfiinţarea celor trei unităţi tradiţionale.
Tragedia modernă are o acţiune mai bogată, desfăşurare mai amplă, personaje numeoroase care
dezvoltă relaţii sociale şi interese variate.

Comedia este opera dramatică ce stârneşte sentimente comice. După tipul de comic predominant,
comediile se grupează în:

1.comedii de intrigă (farse) în care comicul este rezultatul unor fapte complicate şi al unor peripeţii
ridicole (ex: D-ale carnavalului, de I. L. Caragiale; W. Shakespeare, Comedia erorilor);
2. comedii de moravuri (ex: O scrisoare pierdută, de I. L. Caragiale; C. Goldoni, Hangiţa; V. Alecsandri,
Chiriţa în Iaşi, Chiriţa în provinţie);

3. comedii de caracter, în care comicul este generat de sublinierea excesivă a unei trăsături negative
sau de ridicolul unui caracter (ex: Avarul, Tartuffe de Moliere).

- Comedia îşi are originea în cântecele vesele („comos”), intonate de satiri şi bacante la
serbările închinate de vechii greci în cinstea zeului Dionis.

Drama este o operă dramatică mai complexă decât tragedia, care ilustrează aspecte de viaţă socială,
conflicte puternice surprinse deopotrivă cu aspecte tragice şi comice. Drama se clasifică în:

1. drama romantică (Hoţii, Don Carlos de Fr. Schiller; Hernani, Ruy Blas de V. Hugo);

2. drama realistă (Trei surori de A. P. Cehov);

3. drama socială şi psihologică (Strigoii de H. Ibsen, Casa inimior stărâmate de B. Shaw).

3.Genul Liric

- Lirismul este o tonalitate care pune accentul pe expresia poetică a sentimentelor

personale, a pasiunii. Cuvântul “liric” își are originea în cuvântul “liră”, instrument muzical
cu coarde, care era considerat atributul lui Apollo, inventatorul său legendar, dar și al lui
Orfeu sau Erato, muza antică a poeziei lirice și erotice. Lira era însemnul lui Apollo, zeul
luminii, al poeziei și al muzicii la greci. Adjectivul liric a apărut pentru prima dată în secolul
al XV-lea, în legătură cu poezia greacă antică și a rămas în strânsă legătură cu muzica.

Genul liric cuprinde operele literare unde autorul își exprimă ideile, gândurile și sentimentele prin
intermediul eului liric. În acest gen domină viziunea și transfigurarea artistică, iar autorul apelează la
tehnici aluzive și asociative pentru a-și crea un univers de mare forță de sugestie ce i se adresează
sensibilității cititorului. Vezi care sunt speciile genului liric.

Este genul literar al discursului subiectiv care exprimă sentimentele cu ajutorul figurilor de
stil și simbolurilor. Discursul genului liric este la persoana I, dar este folosită și persoana a II-a. Opera
lirică poate fi cultă, cu autor cunoscut, ori populară, cu caracter anonim, colectiv sau oral.

Genul liric – trăsături

Vocea autorului – se numește și eu liric și este acea modalitatea prin care autorul își exprimă
trăirile. Eul liric poate fi subiectiv, atunci când în text apar mărcile subiectivității eului precum
adjective pronominale ori verbe și pronume la persoana I, ori obiectiv, atunci când în text nu apar
aceste mărci, ci forme pronominale și verbe la persoana a III-a.

Accentul – va fi mereu pe exprimarea sentimentelor, stărilor sufletești și trăirilor și este

caracterizat de stări precum: dragoste, dor, melancolie, tristețe, extaz, teamă, admirație, etc.
 În textul liric este remarcată și varietatea figurilor de stil și a imaginilor artistice precum
metafore, hiperbole, enumerații, comparații, hiperbole, epitete, imagini olfactive, auditive, etc.

Creația lirică – este o confesiune permanentă a eului liric, o dezvăluire a sensibilității și

sentimentelor intime ale acestuia.

Speciile genului liric

1.Lirica populară

Doina este poezia lirică populară, care exprimă sentimente puternice de dor, jale,
suferinţă, revoltă etc. Se grupează in doine: – de dor şi de dragoste

– de jale şi de revoltă

– de ciobănie – de haiducie – de cătănie

Strigătura este producţia populară satirică, cu caracter umoristic, care poate conţine
îndemnuri la joc. Este alcătuită din câteva versuri însoţite de chiuituri.

Cântecul satiric este poezia cu tentă ironică, prin care sunt vizate şi satirizate anumite
defecte şi slăbiciuni.

Bocetul este un cântec de jale şi durere după o fiinţă pierdută.

II. Lirica scrisă

1. lirica socială – oda (J. Keats, Odă, la o urnă grecească; P. B. Shelley, Odă vântului din
apus);
– imnul
– satira (G. Alexandrescu, Satiră. Duhului meu; Horaţiu, Satire);
– pamfletul (M. Eminescu, Scrisoarea III);
– epigrama
2. lirica intimă – elegia (Ienăchiţă Văcărescu, Amărâtă turturea; M. Eminescu, Trecutau
anii…; A. de Lamartine, Lacul);
– cântecul (O. Goga, Cântec) ;
– romanţa
3. lirica peisagistă – pastelul (V. Alecsandri, Pasteluri; P. Verlaine, Marină; I.
Pillat,Toamnă, Amurgul);
– idila (G. Coşbuc, Păstoriţa);
– pastorala lirica de idei – elegia filozofică (N. Stănescu)