Introducere

în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018

Curs 5

INTRODUCERE ÎN LINGVISTICA GENERALĂ

CURS 5

1. Perspective metodologice de studiere a limbii

2. Metode de cercetare nespecifice
2.1. Observația
2.2. Experimentul / Metoda experimentală
2.3. Ipoteza
2.4. Inducția
2.5. Deducția
3. Metode ce cercetare specifice
3.1. Metoda comparativ – istorică
3.2. Metoda reconstrucției interne
3.3. Metoda geografiei lingvistice
3.4. Metode analitice structurale
3.4.1. Analiza funcțională
3.4.2. Analiza componențială (în trăsături distinctive)
3.4.3. Analiza distribuțională
3.4.4. Analiza în constituenți imediați
3.4.5. Metoda generativ – transformațională

1. PERSPECTIVE METODOLOGICE DE STUDIERE A LIMBII

Istoria constituirii lingvisticii se caracterizează nu numai prin definirea treptată

a sferei de preocupări, dar și prin fixarea unor principii metodologice esențiale
care să permită o interpretare cât mai complexă și mai aprofundată, o descriere
cât mai exactă și mai completă a limbajului uman, a mecanismului intern de
funcționare a limbilor istorice.

1
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 5

“Prin metodă înțelegem un ansamblu sistematic de principii, norme și tehnici de

cercetare a căror mânuire conduce la cunoașterea sistematică a unui fenomen
dat, concretizată în descrieri, definiții, ipoteze și teorii științifice.” (Munteanu
2005: 97)

În cercetarea lingvistică, metodele sunt de două feluri:

(1) nespecifice – metode cu valoare epistemologică generală (cf. dex.

epistemologie = teorie a cunoașterii științifice); într-o formă sau alta
sunt utilizate și de alte discipline științifice, fie ele umaniste sau științe
ale naturii;
(2) specifice – metode constituite în câmpul cercetării lingvistice și
caracterizând-o în mod exclusiv

N.B. În practica cercetării lingvistice, metodele folosite sunt aplicate de cele mai
multe ori simultan și concertat. (cf. dex. concertat = stabilit, hotărât împreună cu
alții; care rezultă dintr-o înțelegere, convenit)

2. METODE DE CERCETARE NESPECIFICE

2.1. OBSERVAȚIA – este primul pas al oricărei cunoașteri

e.g. observații lingvistice: vorbirea umană are un caracter articulat (adică,

vorbirea se prezintă sub forma înlănțuirii unor secvențe fonice segmentabile și
analizabile, care pot fi combinate în cuvinte; la rândul lor, cuvintele se pot
combina în unități mai mari, i.e. enunțuri – propoziții, fraze).

!!! Pornind de la astfel de observații elementare, s-a ajuns la redacterea primelor

gramatici ale limbilor greacă și latină în antichitate!

2.2. EXPERIMENTUL/ METODA EXPERIMENTALĂ – este o metodă specifică

științelor naturii (fizica, chimia, biologia) care se bazează pe verificări empirice,
experimentale ale oricărei ipoteze de lucru.

Un domeniu în care abordarea experimentală poate da rezultate notabile în

studiul lingvistic este domeniul cercetării sunetelor vorbirii, acestea fiind

2
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 5

singurele elemente materiale din fenomenul complex al limbajului è fonetica

experimentală sau instrumentală al cărei scop principal este:

- surprinderea exactă a caracteristicilor fizice ale sunetelor vorbirii (durată,

timbru, deschidere), a modului și a locului lor de producere în cadrul aparatului
fonator cu ajutorul unor dispozitive și aparate speciale de înregistrare, modulare
și descriere a acestor sunete (e.g. sonograful, filmograful, magnetofonul,
oscilograful, chinograful etc.)

2.3. IPOTEZA – este mai rar practicată în cercetarea lingvistică întrucât există
deja doctrine și teorii lingvistice complex articulate și fundamantate pe principii
solide, așa încât emiterea unor noi ipoteze pare nejustificată.

* abordări ipotetice sunt încă operaționale în dezbaterea unor probleme mai

dificile ce țin de filosofia limbajului unde datele empirice sunt absente (e.g.
mecanismul de producere a semnificației, raportul între gândire, existență și
limbaj sau problema apariției limbajului, disputa referitoare la caracterul
motivat sau arbitrar al semnului lingvistic etc.)

Inducția și deducția – sunt metode complementare, proprii majorității

științelor, atât științelor naturii, cât și științelor spiritului.

2.4. INDUCȚIA - investigația științifică se orientează dinspre particular către

general, dinspre fapte către principiu: pornind de la datele empirice acumulate
prin observație, spiritul operează cu definiții, clasificări, generalizări, formulând
principii, legi și teoreme cu valabilitate universală. (În principiu, se observă
caracterul repetabil sau constant al unor fenomene lingvistice sau al unor
particularități ale limbilor, gânditorii ajungând astfel la formularea unor reguli
descriptive sau funcționale ale limbii.)

2.5. DEDUCȚIA – calea inversă inducției (de la general către particular), constă,
în esență, în confruntarea unui principiu general, acceptat de intelectul uman ca
fiind adevărat, cu datele concrete și noi oferite de observarea continuă a
realităților.

!!! În cursul istoriei sale, lingvistica s-a dovedit o știință prin excelență inductivă.

3
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 5

3. METODE CE CERCETARE SPECIFICE

Lingvistica științifică are aproximativ două secole de-a lungul cărora s-au dezvoltat
câteva metode de cercetare specifice.

3.1. METODA COMPARATIV ISTORICĂ

Premisa teoretică: pentru a se putea ajunge la generalizări teoretice, limbile

existente sau cunoscute trebuiesc comparate între ele. Metoda comparativ-
istorică reprezintă un ansamblu de procedee care permit ca, prin compararea
evoluției unor limbi înrudite, să se tragă concluzii privitoare la perioadele pentru
care nu există texte.

- întemeietori: germanii Franz Bopp (1791-1867), Jakob Grimm (1785 – 1863) și

Fridrich Diez (1794-1876), danezul Rasmus Kristian Rask (1787-1832), rusul
Alexander Vostokov (1781 – 1864)

- unele limbi se înrudesc cu altele, ceea ce înseamnă că provin dintr-o limbă

anterioară comună (diferențele dintre limbile înrudite se datorează evoluției
istorice diferite a fiecăreia în parte, i.e. fiecare limbă în parte are istoria ei în
cadrul unui grup de limbi)

- se vorbește despre o fază primară în istoria devenirii speței umane, în care ar fi

existat o corespondență perfectă între gândire și limbaj, categoriile lingvistice
reflectând cu fidelitate categoriile gândirii; această etapă primară nu este
atestată, noi cunoaștem limbile doar în faza lor secundară

Teorii formulate în cadrul metodei comparativ - istorice

- August Schleicher (1823-1868) formulează teoria arborelui genealogic – se

referă la disocierea și evoluția limbilor dintr-un trunchi inițial comun

- Johannes Schmidt (1843-1901), elev al lui Schleicher, combate teoria arborelui

genealogic și formulează o altă teorie – teoria valurilor – conform căreia în
cadrul unui grup de limbi înrudite sau al unei limbi originare, inovațiile
lingvistice se răspândesc dinspre centru către margini, asemenea undelor pe
care le produce o piatră aruncată în apă; propagându-se în mod concentric,

4
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 5

inovațiile lingvistice, asemenea undelor pe suprafața apei, își pierd din

intensitate pe măsură ce se depărtează de centru – deosebirile sunt cu atât mai
mari cu cât limbile (sau dialectele) înrudite sunt mai depărtate unele de altele
din punct de vedere geografic

Principii ale comparativismului istoric:

• principiul înrudirii între limbi – în genere, limbile noi au la bază

dialecte (varietăți regionale, mai rar sociale) ale unei limbi primare;
schematic din limba A s-au dezvoltat în timp limbile A1, A2, A3 etc.,
care, inițial au fost dialecte ale limbii primare A; la rândul lor, fiecare
dintre aceste limbi noi a constituit o limbă-bază pentru o serie de alte
limbi;
• principiul creșterii progresive a diferențelor lingvistice între
limbi înrudite – deosebirile dintre limbile înrudite sunt cu atât mai
mari cu cât ele sunt separate de un interval de timp mai mare;
asemănările dintre limbile înrudite sunt cu atât mai pregnante cu cât
aceste limbi se află mai aproape (în timp și spațiu) de limba de origine;
• principiul necesității comparării cuvintelor și formelor care își au
originea directă în limba primară – în limbile înrudite, elementele
care au o certă origine comună sunt în genere cuvintele care alcătuiesc
vocabularul elementar (denumirile gradelor de rudenie, denumirile
părților corpului omenesc, numele aștrilor principali, verbele care
denumesc acțiuni primare, numerele primare, pronumele, zilele
săptămânii, lunile anului) sau morfemele primare, necesare flexiunii
verbale sau nominale;
• principiul gradului de relevanță diferit al asemănărilor lingvistice
între limbi înrudite – cele mai relevante în sensul dovedirii înrudirii
sunt fenomenele fonetice și cele de natură morfematic- gramaticală
(radicali, afixe), iar cel mai puțin relevante sunt asemănarile de natură
lexical-semantică și sintactică, întrucât aceste laturi ale limbilor
prezintă un grad maxim de fluiditate și dinamism în orice limbă. (e.g.
pentru cuv. umbrelă avem în limba engleză umbrella, iar in limba
germană Regenschirm; de aici nu rezultă insă că limba engleză se

5
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 5

înrudește cu limba română! La fel, cuvântul românesc surpiză seamană

cu echivalentul său în engleză, italiană, franceză etc., dar acest lucru nu
înseamnă că engleza se înrudește cu vreuna dintre limbile menționate.
Dimpotrivă, în ciuda aparențelor lexicale, se înrudește cu germana
unde acest cuvânt este Überraschung.)

3.2. METODA RECONSTRUCȚIEI INTERNE

Premisa teoretică: pornind de la fapte cunoscute, se stabilesc, pe cale

inductivă, unele structuri sau unități lingvistice (foneme, morfeme, radicali
lexicali) neatestate documentar putând să se reconstituie nu doar unități
separate, ci întregi secvențe din structura limbii în stadiul avut în vedere (e.g.
sistemul vocalic sau consonantic, paradigma conjugării sau a declinării,
sistemul derivativ etc.)

N.B. se aseamănă, în linii mari, cu minuțioasa și ingenioasa procedură a

paleontologilor, prin care se reconstituie morfologia anatomică a unui animal
care a trăit în urmă cu milioane de ani pornindu-se de la câteva elemente
disparate ale scheletului său.

3.3. METODA GEOGRAFIEI LINGVISTICE

Metoda geografiei lingvistice reprezintă o metodă lingvistică modernă,

dezvoltată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, care constă în
înregistrarea faptelor lingvistice dialectale și reprezentarea lor în spațiu, cu
ajutorul hărților lingvistice. (!!! Studiul dialectelor se face în cadrul
disciplinei lingvistice numite dialectologie și se bazează pe metoda
descriptivă, i.e. monografii dialectale care au în vedere limba vorbită dintr-o
zonă mai mult sau mai puțin restrânsă, și pe metoda geografiei lingvistice.
Limbii i se subordonează dialectul, care prezintă aspectul particular –
regional – al limbii unui popor, caracterizat printr-un minimum de trăsături
specifice. Subsumat dialectului este subdialectul/ graiul, care la rândul lui
reprezintă aspectul particular – local – al limbii unui popor, caracterizat
printr-un minimum de trăsături specifice.)

6
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 5

Etapele principale ale acestei metode sunt:

(1) elaborarea chestionarelor dialectale (liste de întrebări concepute de

cercetători în scopul ”fotografierii”, al fixării, pe cât posibil corect, complet
și nuanțat, a unui anumit dialect sau a graiului unei comunități lingvistice
definite, i.e. sat, comună, regiune etc.)
(2) pregătirea și desfășurarea anchetelor dialectale (prin anchete directe, i.e.
persoana care anchetează este specialistul care a redactat chestionarul,
sau indirecte, i.e. chestionarul este completat la fața locului de un
nespecialist, de regulă un intellectual al satului – învățător, preot, notar
etc.)
(3) interpretarea datelor și redactarea hărților lingvistice, a atlaselor
lingvistice, a monografiilor dialectale, a culegerilor de texte dialectale sau
a glosarelor dialectale. (*linia care marchează/ indică, pe o hartă
lingvistică, aria de răspândire/ limitele teritoriale ale unei particularități
de limbă, ale unui fenomen de limbă (de natură fonetică, lexicală,
morfologică) se numește isoglosă)

Pe suprafața unor astfel de hărți răspunsurile identice configurează arii

dialectale (zone în care se folosește aceeași formă dialectală); această metodă a
revoluționat perspectiva asupra istoriei limbilor.

Marea calitate a hărţilor lingvistice este că permit cercetătorului să observe

mişcarea, dinamica fenomenelor lingvistice, felul cum se produce schimbarea în
limba, lupta dintre vechi şi nou, dintre forma veche şi cea nouă (cuvânt, fonetism,
construcţie), locul de apariţie al inovaţiilor, direcţiile şi ariile lor de răspândire
etc.

* Limba română a fost printre primele limbi europene care au beneficiat de o

cercetare organizată după principiile geografiei lingvistice. Mai precis, în
perioada 1925-1926 Sextil Pușcariu (1877-1948), Sever Pop (1901-1961) și Emil
Petrovici (1899-1968) de la Universitatea din Cluj au tipărit în cadrul Muzeului
Limbii Române (1919) Atlasul Lingvistic Român (ALR).

7
 Introducere în lingvistica generală, semestrul 1, 2017-2018
Curs 5

* În afară de limba romană standard (numită și dacoromână), mai există trei

alte dialecte ale limbii române, și anume, meglenoromâna, istroromâna și
aromâna/ macedoromâna. Teoria predominantă este că aceste grupuri
lingvistice s-au separat de zona principală în care se vorbea protoromâna, adică
teritoriul României, în jurul secolului al IX-lea.

Vorbitorii de meglenoromână se găsesc în sudul Bulgariei, Macedonia și Grecia.

Vorbitorii de istroromână sunt izolați în peninsula Istria, pe teritoiul Croației.
Vorbitorii de aromână / macedoromână sunt răspândiți pe teritoriile Greciei,
Serbiei, Albaniei, Macedoniei, Bulgariei și României (Dobrogea).

Principiile fundamentale de interpretare a hărților conduc la o înțelegere

temeinică a structurii și dinamicii ariilor dialectale. Conform lui J. Gilliéron
acestea sunt:

• migrația: cuvintele migrează la nivelul vorbirii din regiune (zonă) în

regiune; lingvistul român I.A. Candrea a stabilit că migrația se face prin: a)
iradiere; b) infiltrație; c) revărsare; d) suprapunere.
• lupta dintre elementele lexicale: se vorbește despre ideea
”îmbolnăvirii” unor cuvinte, din cauze multiple: omonimia, polisemia,
scurtimea cuvântului, ceea ce conduce la ieșirea lor din uz.