PLUMB

În literatura română, George Bacovia este considerat cel mai important reprezentant al simbolismului, curent literar
apărut în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea și manifestat la noi timp de patru decenii (1880-1920).
Simbolismul a înnoit radical poezia, aducând o viziune nouă asupra conținutului și asupra exprimării poetice. El
respinge atât sentimetalismul romatic, devenit lacrimogen și teatral, cât și parnasianismul, preocupat doar de
perfecțiunea descriptivă a versurilor golite de emoția poetică. În locul acestora simbolismul își propune să exprime
sensibilitatea pură, folosind stări sufletești nebuloase, confuze, inefabile, care nu pot fi exprimate declarativ, prin
discursuri clare, ci printr-un limbaj special, menit doar să sugereze, nu să numească aceste stări. Limbajul simbolist
pune accentul pe simboluri, care sunt termeni capabili să sugereze o stare, un sentiment, o atitudine, o idee.
Simbolurile sunt luate din realitatea exterioară, din lumea materială sau fenomenală, fie că este vorba de metale, de
culori, de instrumente muzicale, de spații, fie că e vorba de anotimpuri și fenomene ale naturii. Simbolul și sugestia
sunt principalele trăsături ale simbolismului și lor li se asociază corespondențele și muzicalitatea. Corespondențele
presupun o asociere între lumea exterioară, obiectivă și lumea interioară a ființei. Ceea ce se petrece în exterior
corespunde celor ce se petrec în subiectivitatea poetului. Muzicalitatea, considerată principiul suprem, provine atât
dintr-o muzică interioară, expresie a trăirilor sufletești, cât și din muzica exterioară, obținută prin elemente de
prozodie, prin sonoritatea termenilor sau prin construcția discursului liric.
George Bacovia întruchipează un moment de sinteză în evoluția simbolismului românesc. Volumele sale de poezii:
„Plumb”, „Scântei galbene”, „Comedii în fond”, „Stanțe burgheze”, reiau obsesiv teme și motive specific simboliste și
construiesc un imaginar poetic, profund original, instaurând așa numitul „bacovianism” în lirica românească. De aceea
Bacovia este considerat un poet monocord, iar universul său este bine descris de către criticul Eugen Lovinescu, când
afirmă despre Bacovia că este „poetul plumbului, al ploii, al toamnelor desfrunzite, al lumii intrate în putrefacție.”
Volumul „Plumb”, publicat în 1916 se deschide cu poezia care poartă același titlu și care exprimă în mod concentrat
caracteristicile generale ale simbolismului bacovian. Simbolul, sugestia, muzicalitatea, analogiile, cromatica,
corespondențele, dramatismul, stările sufletești sunt caracteristicile prezente atât în poezia „Plumb” cât și în celelalte
piese ale volumului. Ca motive simboliste sunt concentrate aici solitudinea apăsătoare, inadaptarea, imposibilitatea
comunicării, înstrăinarea, dorința de evadare, monotonia, spleen-ul.
Tema poeziei „Plumb” o reprezintă condiția poetului, dar și a omului în general, într-o lume rece, indiferentă,
artificială, golită de bucuriile vitale: „Stam singur în cavou… și era vânt…”. Totodată recunoaștem tema înstrăinării
eului de sine, insatisfacția, neîmplinirea, dar mai ales solitudinea, singurătatea resimțită într-o lume devenită cavou.
Simbolul central îl reprezintă cuvântul din titlu „plumb, reluat de șase ori în cele două strofe și plasat în poziții
simetrice atât în rimă, cât și în interiorul versului. Poziția cuvântului la sfârșit de vers subliniază importanța termenului
simbol, fiindcă accentul semantic într-o poezie cade pe cuvântul rimă. Plumbul se asociază lumii exterioare, materiale,
lumea obiectelor (sicrie de plumb, icoane de plumb, coroane de plumb), fie lumii interioare, sufletești (amorul de
plumb, aripile de plumb). Alături de simbolul central sunt și alte cuvinte cheie care conturează universul poetic
(cavou, sicriu, frig, vânt, singur, funerar vestmânt). Fiecare cuvânt cheie, constituie un simbol spațial, un loc al morții,
sugerând izolarea, incomunicarea, condiția prizonieră, angoasa, depresia, neputința evadării. Simbolurile bacoviene
sunt concentrice, mergând de la cavou – spațiul cel mai restrâns – și continuând cu altele din ce în ce mai extinse, dar
toate cu aceeași funcție de limitare sau de îngrădire: odaia, locuința (lacustră), parcul, orașul de provincie.
Cuvântul „plumb” e preferat de Bacovia în multe poezii, ceea ce i-a atras supranumele de „poet al plumbului”.
Denumește metalul care prin proprietățile sale fizico-chimice și cromatice, sugerează apăsarea, strivirea, monotonia,
răceala, materia inertă. Din punct de vedere fonetic, cuvântul este monosilabic și are o încărcătură consonantică
evidentă, fiind format din patru consoane care fanchează simetric o vocală închisă – „o” – ceea ce sugerează
claustrarea, izolarea. Culoarea plumbului corespunde unei existențe cenușii, mohorâte, departe de seninătate.
Repetarea cuvântului, mereu în aceleași poziții previzibile, sugerează o existență mecanică, repetitivă, un spleen
existențial, o monotonie exasperantă, marcată de obsesii patologice.
Compozițional, poezia „Plumb” este structurată în 2 catrene, corespunzând celor două planuri. Prima strofă este o
descriere a lumii exterioare, obiective. Strofa a doua este expresia ce corespunde lumii interioare, reprezentată de
„amorul” și „aripile”, toate de plumb. Împreună, cele două strofe exprimă ideea solitudinii, a singurătății eului și a
înstrăinării, atât de lume cât și de sine. Lumea este rece, împietrită, înghețată, o lume cavou, guvernată de
omniprezența morții. Lumea interioară înseamnă un eu debusolat, lipsit de afectivitate, incapabil să-și manifeste până
la capăt sentimentele. „Amorul întors” este privit cu detașare și strigătul poetului este un gest instinctiv, dar lipsit de
sens și fără ecou. Iubirea, care la romantici era calea de evadare din realitate, împreună cu visul, la Bacovia își pierde
funcția terapeutică și salvatoare. „Întorsul” este forma de refuz și de indiferență, iar „dormitul”, „somnul” transmit mai
mult sugestia coșmarului decât a visului. Cele două strofe ilustrează principiul paralelismului sintactic, fiecare fiind
construită pe aceeași schemă sintactică și morfologică. Este un alt mod de a sugera repetarea, obsesia, monotonia,
speenul, insatisfacția.
Muzicalitatea proprie simbolismului corespunde stărilor sufletești, fiind o muzică metalică, dizarmonică, alcătuită din
stridențe, din scârțâit. Onomatopeele, punctele de suspensie, rimele masculine, consonantice amplifică sugestia unei
muzici care acutizează auditiv suferința poetului și imprimă întregii poezii atmosfera elegiată.
Critica literară vorbește de un sfârșit continuu, sentiment bacovian, sugerat generat de viziunea unei lumi aflate în
agonie. Această sensibilitate extrem de profundă și această fragilitate resimțită prin raportare la o lume rece și
indiferentă depășește cu mult estetica simbolistă și corespund subiectivității omului modern, care trăiește acut criza
inadecvării sale la o lume. De aceea, poetul G. Bacovia, prin opera sa aparține mai mult curentelor moderne,
interbelice, cum ar fi expresionismul, fără a ignora, însă, puternica încărcătură simbolistă a universului său poetic.