RECENZIE

„Crimă și pedeapsă” de Feodor Dostoievski

„Crimă și pedeapsă” este o carte de ficțiune istorică scrisă de Feodor Dostoievski și

apărută la Editura Cartex2000 în anul 2007, avându-i ca traducători pe Ștefana Velisar
Teodoreanu și pe Isabella Dumbravă.
„Crimă și pedeapsă” este primul roman al lui Dostoievski pe care l-am citit și care m-a
determinat să continui operele sale, cu totul captivante. Dostoievski este, fără doar și poate,
unul dintre cei mai reprezentativi scriitori ai literaturii ruse.
În romanul „Crimă și pedeapsă” autorul prezintă drama lui Raskolnikov, un tânăr care
se luptă cu viața săracă și mizeria care îl determină să renunțe la studii și să planifice crima
unei bătrâne cămătărese în cel mai mic detaliu. În urma acestei crime, Raskolnikov și-ar fi
putut acoperi lipsurile, atât pentru el, cât și pentru mama și sora lui. Deviza sa din punct de
vedere profesional ar fi fost „Să pășesc în viață pe picior mare […].”
Personajul nostru a trebuit să apeleze la cămărească pentru a face rost de bani cu
scopul de a-și plăti chiria și a cumpăra mâncare. Se duce la aceasta, amanetează un ceas pe
care îl avea de la tatăl său. Părăsind locuința va merge la o cârciumă unde îl va cunoaște pe
Marmeladov, un fost funcționar care, prins în mrejele băuturii, își pierde slujba și, încetul cu
încetul, familia. Acesta îi povestește întreaga sa viață lui Raskolnikov: faptul că a avut o soție,
dar care a murit, rămânând văduv și cu o fetiță în grijă, Sonia.
Întors acasă, după îndelungi deliberări, Raskolnikov ajunsese la concluzia că singura
soluție pentru problemele sale este să fure banii pe care cămătăreasa îi deținea: „de ce urmele
lăsate de mai toți criminalii sunt atât de evidente? Treptat, ajunsese la diverse concluzii
interesante și – după părerea lui – cauza principală nu atât în posibilitatea de a tăinui crima,
cât în însăși persoana criminalului...toți criminalii, în momentul crimei suferă de un del de
paralizie a voinței și rațiunii și de aceea se poartă cu o neglijență și ușurință fenomenală,
copilărească și asta tocmai în clipele când agerimea minții și prudența sunt indispensabile.”
Mai mult, pare că toate acestea îl conduc pe Raskolnikov la același rezultat fiindcă aude de la
un alt student aceleași gânduri pe care le are el însuși: să o ucidă pe femeie pentru ca banii
acesteia să fie folosiți pentru un scop mult mai bun.
Ce m-a atras cel mai mult la acest personaj a fost faptul că se gândea în detaliu și nu
„în linii mari”, cântărea totul, planifica atent, dar în ciuda tuturor planurilor și calculelor sale,
fapta avea să se comită întâmplător. Mai întâi, va trebui să facă rost de un topor. Din păcate,
slujitoarea era acasă în acel moment, dar norocul îi surâde și Raskolnikov va lua obiectul de la
portar. Ajuns la casa bătrânei, o ucide, caută banii în casă, dar nu găsește decât niște bijuterii
și cuțite. Este surprins de către sora bătrânei pe care o va ucide.
Mai apoi Raskolnikov va primi o citație, iar la sediul instituției i se va spune că va
trebui să își achite cât de repede chiria deoarece exista mai multe plângeri pe numele său.
Raskolnikov este de-a dreptul surescitat și când află de acestea simte că a trecut de un nou
prag deoarece se crezuse descoperit. I se va face rău, va merge la prietenul său de la Facultate,
Razumihin, dar îl va părăsi la fel de repede. Următoarele sale mișcări vor fi realizate pe
fondul traumei, al fricii că va fi prins.
 Pedeapsa la care este condamnat Raskolnikov este cea de a trăi cu ceea ce a comis și
de a merge zi de zi purtând povara secretului. Ajunge foarte aproape de nebunie, este interesat
de modul în care decurge ancheta poliției „numai folosing datele psihologice se poate da de
urma ucigașului. „Avem fapte!” spun ei. Dar faptele nu înseamnă totul; felul de a le
interpreta e cel puțin tot atât de important pentru a reuși să descoperi adevărul!”, este
neglijent povestind cum ar fi procedat dacă el ar fi fost cel care săvârșise fapta, se întoarce
noaptea la locul cu pricina, își schimbă comportamentul față de cei din jur. Ei îl pierd pe
dânsul, iar el se pierde pe sine „ era cea dintâi clipă de liniște...mișcările precise și sigure
vădeau o hotărâre puternică...își dădea seama că este încă foarte slab, dar nemaipomenita
încordare sufletească ajunsese la un grad de intensitate care se învecina cu acest calm prefect,
cu ideea fixă, și-i dădea putere și încredere în sine: spera, de altfel, că nu va cădea în
stradă...nu știa și nici nu se gândea unde avea să-și îndrepte pașii; știa numai că „trebuie să
isprăvească totul dintr-o dată, chiar acum...” Dar cum să isprăvească?” Personajul nostru va
putea trăi o minciună? Va fi prins? Va iubi ori se va schimba? Dar ce se va întâmpla cu
prietenii și familia sa?
Opera „Crimă și Pedeapsă” este scrisă la persoana a III-a, naratorul este omniscient,
omniprezent, obiectiv. Personajele sunt direct caracterizate de către narator „Avdotia
Romanovna era uimitor de frumoasă: înaltă, mlădioasă, o fire tare, sigură pe ea, ceea ce se
simțea în fiecare gest al ei, fără să-i știrbească totuși grația și gingășia mișcărilor”.
Dostoievski arată cititorului o realitate dintre multe altele: un om aparent liniștit, care nu ar
răni pe nimeni, poate să comită atare fapte pentru a obține bani. Banii sunt o necesitate, dar nu
trebuie să îi consume pe indivizi. În fond, personajul nostru dorește totul mai repede pentru că
se teme de ce s-ar putea petrece ziua următoare.
Se ivește oportunitatea, profită, planifică. Mintea lui Raskolnikov este un adevărat
labirint al Minotaurului: uneori se comportă perfect normal, dar cugetă, meditează și ajunge la
concluzii mult mai îndepărtate de dorințele societății și ucide. El se autocaracterizează și
analizează fiece aspect al vieții trecând în supraeu. Luptă cu lumea și cu sine.