Etnologie și Folclor

RE –I
17.03.2020

TRĂSĂTURI SPECIFICE ALE CULTURII TRADIŢIONALE ÎN GENERAL,

ALE FOLCLORULUI ÎN PARTICULAR
Caracterul tradiţional (raportul dintre tradiţie şi inovaţie); Caracterul colectiv;
Caracterul sincretic; Caracterul anonim; Caracterul oral; Caracterul formular

Referindu-ne la trăsăturile specifice ale culturii populare, o primă trăsătură care

marchează specificitatea folclorului în general, a literaturii populare în particular, o
constituie caracterul tradiţional, mai exact raportul dintre tradiţie şi inovaţie.
În sens larg, tradiția poate fi definită ca „un sistem de reguli tehnice, sociale, etice și
morale, religioase acceptate de toți și reprezentative pentru toți membrii unui grup, reguli
actualizate prin obiceiuri, ritualuri, folclor, tehnici și meșteșuguri, coduri vestimentare,
alimentare, comportamentale care manifestă constanță dintr-o perspectivă diacronică și
care dau coeziune grupului și îi desenează un profil prin care se distinge de alte grupuri”1.
Fenomenele, faptele, produsele folclorice sunt generate și puse în circulație într-
un grup, într-o comunitate/societate reglementată prin norme proprii constituite de-a
lungul timpului, manifestând continuitate temporală. Din această perspectivă, ancorarea
în tradiţie a culturii de tip oral marchează conservatorismul ei, în sensul continuităţii,
persistenţei:„Tradiționalitatea folclorului a fost identificată, pe de o parte, cu vechimea
acestuia, cu faptul că multe dintre componentele sale (‹corpusul de cunoștințe›, ‹modul de
gândire›, anumite ‹forme de expresie›) sunt, realmente ‹vechi›, vin din formele gândirii și
practicilor primitive și arhaice.[…] întreaga cultură stă sub semnul tradiției, fiind o
moștenire păstrată, prin diferite mijloace, din cele mai vechi timpuri până astăzi.”2

1
***Etnologie românească 1.Folcloristică și etnomuzicologie, Editura Academiei Române, București,
2006, p.26
2
Nicolae Constantinescu, Ioana-Ruxandra Fruntelată, Folclor, Politehnica Press, 2011, p.35
 Cultura populară cunoaşte în timp atât un proces de evoluţie (permanente
structurări, restructurări, asimilări de elemente noi), cât şi fenomenul de respingere a
elementelor vechi, care pun în valoare caracterul inovator. Punerea în relație a tradiției cu
inovația este legată de caracterul procesual al folclorului. Din această perspectivă, cultura
orală atestă o dinamică accentuată, consecință a unui mecanism care asociază două forţe
interne: forţa de conservare (tradiţia) şi forţa de inovare.
Dialectica tradiție-inovație se manifestă printr-o serie de procese „simultane
contradictorii, un triptic”:
„A.[…] tradiția face posibilă creația folclorică neîntreruptă și abundentă-originală sau
dezvoltând un dat preexistent-căreia îi oferă canavale, formulări cristalizate, tropi
prefabricați, sintagme consacrate; ea contracarează astfel efectele uitării și memorării
defectuoase, ale lipsei de timp și de condiții favorabile elaborării […] Sensul profund al
existenței tradiției este invariabil același: asigurarea satisfacerii necesității sociale prin
soluții simple și încercate.
B. […] concomitent tradiția constrânge creația, impunându-i respectarea unor constante
cuprinse în înseși modalitățile de ajutor acordate, stabilind limite în formă, conținut,
spirit, ce nu pot fi depășite. […] tradiția a fost unicul, iar în prezent este încă principalul
criteriu al gustului mediului folcloric; acesta nu percepe constrângerea tradiției, consideră
normele ei ca modalități de exprimare de la sine înțelese […]. Ca urmare, inovația are un
câmp de desfășurare relativ îngust în folclor: dată fiind condiția colectivă a folclorului, nu
trăiește –iar prin a trăi se înțelege a circula și a se generaliza-decât inovația care e
acceptată și practicată de un număr masiv de interpreți, ceea ce implică existența unei
platforme comune, platformă care este-sub raportul dat-tradiția. […]
C. Cel de-al treilea proces este crearea și recrearea permanentă a propriei ființe,
transformarea lentă a tradiției în contrariul ei, înnoirea, care adoptată de colectivitate
redevine la rându-i tradiție. Fiecare creație, fiecare interpretare, confirmă tradiția prin
elemente pe care le reia a n-a oară, contribuie prin atitudini […] Tradiția folclorică există
prin urmare în mod real, actual, și își exercită influența numai prin cântece, basme
ș.a.m.d. concrete, mai exact prin interpretarea acestora, și evoluează lent prin salturi
calitative precedate în genere de lungi serii, cu evoluție diversă, de microacumulări
cantitative.”3
Acest raport de forţe se manifestă pe mai multe planuri, cu variaţii de la un caz la
altul.
La nivelul comportamentului folcloric există atitudini diferenţiate, unele mai
novatoare, altele mai conservatoare:
• La nivelul procesualităţii, al proceselor de creaţie şi circulaţie orală
Există produse folclorice care atestă inovaţii pregnante în procesul de creaţie (de
exemplu, cântecul liric unde există libertate novatoare mai mare) sau care atestă un
conservatorism pronunţat (de exemplu, textele performate în cadrul ceremonialurilor de
trecere).
• La nivelul structurii se remarcă structuri mai libere, mai puţin formalizate, care reflectă
o libertate de invenţie, structuri mai libere (cele lirice) şi există, dimpotrivă, structuri
conservatoare, stereotipe, care îngrădesc libertatea, inovaţia (ca în cazul basmului).
În mediile folclorice se manifestă tendinţa de a păstra tradiţia, cu diferenţe de la o
categorie folclorică la alta, de la o zonă folclorică la alta, de la o localitate la alta.
Există categorii mai novatoare, mai puţin novatoare, zone mai novatoare sau mai
conservatoare. În interiorul unei zone pot exista spaţii mai puţin modernizate sau invers,
mai novatoare.
Inovaţiile reflectă diferenţieri în planul mentalităţii individuale şi de grup. La
nivelul mentalităţii colective diferenţierile apar în raport cu variaţiile de vârstă şi de sex.
De exemplu, se consideră că femeile sunt mai tradiţionaliste, generaţia mai vârstnică este
mai tradiţionalistă, tinerii necăsătoriţi, pregnant novatori, în mediul rural (prin căsătorie
devin mult mai tradiţionalişti).
Relaţia tradiţie-inovaţie presupune şi coexistenţa celor doi poli la diferite nivele:
• La nivelul repertoriului folcloric al unei localităţi se remarcă coexistenţa unor
creaţii noi, alături de creaţii folclorice tradiţionale; aceeaşi coexistenţă a noului cu
tradiţionalul vizează, de exemplu, existenţa unor variante mai tradiţionale de basm,
alături de variante mai noi ale aceluiaşi basm.

3
Radu Niculescu, Folclorul-Sens-Valoare, Editura Minerva, București, 1991, pp..27-28
 • Coexistenţa vechiului cu noul merge până la nivelul unei variante. În interiorul
unei variante există elemente/componente tradiţionale care atestă un strat arhaic în
evoluţia textului, alături de elemente noi care cooperează în logica textului (variantele au
o configuraţie stratificată).
• Coexistenţa vechiului cu noul vizează şi planul mentalităţii, al unor atitudini,
comportamente faţă de creaţia folclorică.
Procesul de înnoire în general este determinat de evoluţia mentalităţii colective şi
individuale care, la rândul ei, este determinată de evoluţia în ansamblu a societăţii sub
raport economic, social, politic, cultural. Există categorii folclorice care se pot adapta la
noutate , care au o anumită mobilitate (creaţiile nerituale) şi există creaţii care nu se pot
adapta la noutate şi actualitatea le elimină total.
Caracterul oral
În accepțiune extinsă oralitatea este percepută ca o formă de circulație a culturii,
ca o formă prin care se exprimă cultura.
Deși oralitatea este considerată una dintre trăsăturile distinctive în identificarea
faptelor, produselor („bunurilor folclorice”), folclorul nu are un statut exclusiv oral, ci şi
o serie de manifestări în scris, mai ales în contemporaneitate ( de exemplu: caietele de
amintiri, de cântece, de bancuri, circulația pe diferite suporturi în mass media etc.)
Așadar, formula generică „folclorul este oral” ar putea fi înlocuită cu formularea
„folclorul este conservat mnemonic, creat și circulant performativ, în și prin interpretare,
în condițiile unei mentalități specifice.”4
Oralitatea determină mobilitatea creaţiei folclorice, adică variabilitatea care
reprezintă producerea textului folcloric prin flux de variante.
Variabilitatea este strâns legată de modalitatea orală de transmitere. Pe de o parte
aceasta facilitează schimbările de ordin formal și de structură ale textului; pe de altă parte
face posibilă conservarea indicilor de recunoaștere pentru variantele tipurilor, pentru ca
identitatea produsului folcloric să nu fie afectată:
„Comportamentul folcloric implică trei componente procesuale de bază: creație,
conservare și circulație, interpretare (execuție). Fenomenul scrisului apare, de obicei, în
procesul de conservare și circulație a bunului folcloric; creația și interpretarea rămân

4
Radu Niculescu, , pp.75-76
exclusiv orale […] interpretarea și creația nu sunt momente distincte, ci se suprapun,
cosntituind laturi ale aceluiași comportament […]. Oralitatea este însă cea care
facilitează, în limitele acestei relative stabilități, mobilitatea perpetuă a creației folclorice,
care nu se fixează niciodată în forme definitive, modalitatea ei exclusivă de existență
sensibilă fiind variantele” (Mihai Pop, Pavel Ruxăndoiu, Folclor literar românesc).
Textul oral are o formă abstractă, virtuală, conservată în memoria colectivă -
modelul şi o formă concretă, reprezentând actualizarea modelului în momentul
performării de către un emiţător/interpret, în relaţie cu un receptor, varianta.
Actualizarea modelului prin variantă impune respectarea codului specific
categoriei respective. Codul este sistemul de norme sau de reguli caracteristic categoriei.
O categorie folclorică se diferenţiază de alta prin sistemul de norme după care se
construiesc obligatoriu textele folclorice (fiecare categorie folclorică are un model
categorial care o diferenţiază de celelalte categorii folclorice).
Orice variantă este un act de inovație (nu există identitate absolută în creația orală,
în sensul în care nu pot fi consemnate două variante absolut identice): „fiecare act
interpretativ constituie în mod necesar –și controlabil-un fapt unic care consacră o
variantă unică a piesei –muzicale, dramatice etc.-interpretate.[…] fiecare act interpretativ
consfințește o operă neidentică cu modelul ei […] Interpretarea în folclor este […] real
sau virtual, ireversibilă; prototipul nu contează decât ca ‹impuls inițial›, fiecare
iterpretare, inevitabil creatoare a unei variante, este punctul de plecare al variantei
următoare […].”5
O inovație majoră, care duce la schimbarea încadrării produsului folcloric, la
modificarea mesajului acestuia are cauze istorice și sociale, este determinată de
solicitările, așteptările în interiorul grupului și se află în relație de inter-determinare cu
funcția care se asociază produsului folcloric.

5
Radu Niculescu, op.cit. ,pp.24-25