Lucian Blaga este primul poet român care reușește să sincronizeze în mod definitiv

formele poetice românești cu cele europene. El îmbină perfect poezia și filozofia și

încorporează literaturii noastre, sufletul expresionist care reprezintă mai puțin o formă de artă
și mai mult o formă de experiență trăită. Blaga este creatorul unui sistem filozofic propriu, iar
filozofia propriu-zisă arată că existența este profund misterioasă. Prin știință, artă, religie și
filozofie, omul încearcă să dezlege tainele existenței, însă i se opune Marele Anonim
(divinitatea) care instituie o cenzură transcendentă, care acționează ca o barieră, astfel că
avem cunoaștere paradisiacă, științifică și cunoaștere luciferică, poetică.
Deși Lucian Blaga este influențat de expresionismul european, acesta depășește
curentul european, propunând un expresionism al său și o originalitate absolută, greu de
integrat numai în cadrul anumitor direcții. Putem spune că poezia sa își are punctul de pornire
în expresionismul teoretic, exersează sensurile acestuia în căutarea propriului eu, care, fără
îndoială, este deplin și greu de raportat la alte categorii lirice din literatura națională și chiar a
lumii întregi.
Desfășurată pe mai multe decenii, creația lirică a lui Blaga reprezintă o evoluție
vizibilă în raportul dintre eu și lume, dar și în modalitățile de expresie. În cadrul acestei
evoluții, distingem trei mari etape: cultul luminii, tristețea metafizică, dezamăgirea prin
înțelepciune.
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost publicată în ianuarie 1919 în
ziarul Glasul Bucovinei și este prima poezie din volumul de debut al lui Blaga, Poemele
luminii, apărut în aprilie 1919. După cum spunea Mihai Ralea, este o „poezie ieșită dintr-o
atitudine filozofică asupra lumii, produs intelectualizat de concepții filozofice, iată ceva care
se întâlnește rar de tot la noi”1. Dominantă este în Poemele luminii, metafora luminii, care
preia o multitudine impresionantă de sensuri, cunoaștere și non-cunoaștere, geneză și viață,
divinitate și moarte.
Ca specie literară, poezia este o artă poetică modernă, Ion Bălu spunând că are statut
special prin plasarea sa în fruntea volumului, „Prin această paginare, poetul scotea textul în
relief, conferindu-i statutul special de artă poetică” 2. Autorul exprimă prin mijloace artistice
concepția sa despre poezie (teme, modalități de creație și de expresie) și despre rolul poetului

1
Mihai Ralea, Lucian Blaga: „În marea trecere”, în „Viața românească”, an XVI, nr. 5, mai 1924; apud. Ion
Bălu, Lucian Blaga. Sinteze și comentarii literare pentru liceu, bacalaureat și admitere în învățământul
universitar, București, Mihai Dascăl Editor, p. 10.
2
Ion Bălu, lucr. cit, p.10
(raportul acestuia cu lumea, creația și cunoașterea). De asemenea, este o meditație filozofică
și o confesiune elegiacă pe tema cunoașterii.
Poezia aparține modernismului prin influențele expresioniste, intelectualizarea
emoției, metafora revelatorie, înnoirea prozodiei (vers liber și ingambament). În primul rând,
poezia ilustrează unele dintre influențele expresioniste pe care volumul „Poemele luminii” le
aduce în peisajul literar al vremii: exacerbarea eului creator, sentimentul absolutului,
interiorizarea și spiritualizarea peisajului, tensiunea lirică. În al doilea rând, o trăsătură
modernistă a limbajului poetic este intelectualizarea emoției. La Blaga, limbajul și imaginile
artistice sunt puse în relație cu un plan filozofic secundar. Blaga compară elementul spiritual
cu un termen concret, de un puternic impact emoțional. Alte trăsături moderniste sunt înnoirea
metaforei și ambiguitatea produsă de multiplele semnificații ale metaforelor revelatorii:
„lumina” (însemnând cunoaștere, creație, iubire), „flori, „ochi”, „buze”, „morminte”.
Tema poeziei este cunoașterea, desemnată de metafora „lumina”, dar li atitudinea
poetică în fața marilor taine ale universului. Cunoașterea lumii în planul creației poetice este
posibilă numai prin iubire: „Eu nu strivesc .../căci eu iubesc/și flori și ochi și buze și
morminte”. Enumerația de metafore revelatorii, cu multiple semnificații, desemnează temele
poeziei lui Blaga: „flori” – viața/ efemeritatea/ frumosul, „ochi” – cunoașterea/ spiritualitatea/
contemplarea poetică a lumii, „buze” – iubirea/rostirea poetică, „morminte” – tema morții/
eternitatea.
Fiind o poezie de tip confesiune, lirismul subiectiv se exprimă prin mărcile eului liric:
verbe și pronume la persoana I singular („eu iubesc”, „nu strivesc”, „nu ucid”), adjectivul
posesiv de persoana I („calea mea”, „ochii mei”), topica și pauza afectivă/cezura.
Titlul poeziei conține o metaforă revelatorie și exprimă atitudinea poetului, provenită
din iubire, de protejare a misterului: „corola de minuni a lumii”. Primul cuvânt. „eu”, repetat
de cinci ori în poezie, evidențiază rolul eului liric, de centru creator al propriului univers
poetic. Exacerbarea eului creator este o influență expresionistă, cum am mai spus deja mai
sus. Verbul la forma negativă, „nu strivesc”, exprimă refuzul cunoașterii de tip rațional și
opțiunea pentru cunoașterea luciferică, poetică. Rolul poetului este de a adânci taina. Sensul
titlului se întregește cu versurile finale: „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ [...] căci eu
iubesc/și flori și ochi și buze și morminte”. Iubirea este o cale de cunoaștere a misterelor lumii
prin trăirea nemijlocită a formelor complete, iar poezia înseamnă intuirea în particular a
universalului. George Gană consideră că expresia „Corola de minuni a lumii este deopotrivă
imagine esențializată a universului și o proiecție a eului”.3
Discursul liric se construiește în jurul relației de opoziție dintre cele două tipuri de
cunoaștere, care se realizează prin antiteza eu/alții, „lumina mea”/ „lumina altora”, prin
alternanța motivului luminii și al întunericului, evidențiate prin conjuncția „dar”. Atitudinea
poetului față de cunoaștere este exprimată în această artă poetică prin opoziția dintre
metaforele revelatorii, „lumina altora” (cunoașterea paradisiacă, de tip rațional, logic) și
„lumina mea” (cunoașterea luciferică, poetică, de tip intuitiv). Rolul poetului nu este de a
descifra tainele lumii și de a le ucide astfel („Lumina altora/sugrumă vraja nepătrunsului
ascuns”), ci de a le adânci misterul prin creație: „eu cu lumina mea sporesc a lumii taină”.
Astfel, creația poetică apare ca un mijlocitor între eu și lume. Poetul nu vrea să „ ucidă” prin
gândirea sa „a lumii taină”, ci să-i sporească cu lumina sa secretele, prin „largi fiori de sfânt
mister” și, astfel, tot ceea ce nu poate fi înțeles, să-și păstreze sensul profund devenind „ ne-
nțelesuri și mai mari”.
Poezia cuprinde trei secvențe lirice. Prima secvență (primele cinci versuri) subliniază
atitudinea poetului față de cunoaștere, refuzul cunoașterii logice, raționale, paradiziace, prin
verbe la forma negativă: „nu strivesc”, „nu ucid (cu mintea)”. Cele patru elemente pot fi
grupate simbolic: „flori” – „morminte” ca limite temporale ale ființei, „ochi” – „buze” ca două
modalități de cunoaștere: spirituală, contemplativă și, respectiv, afectivă, verbalizată. A doua
secvență, mai amplă, versurile 6-20, se construiește pe baza unor relații de opoziție: eu – alții,
„lumina mea” – „lumina altora”, ca o antiteză între cele două tipuri de cunoaștere, paradiziacă
și luciferică. Conjuncția adversativă „dar”, reluarea pronumelui personal „eu” și verbul la
persoana I singular, formă afirmativă, „sporesc”, demonstrează opțiunea poetică pentru
modelul cunoașterii luciferice. Prin comparația amplă introdusă de „și-ntocmai cum”,
cunoașterea pe care poetul o aduce în lume prin creația sa este asemănată cu lumina lunii care,
în loc să lămurească misterele nopții, le sporește. Plasticizarea ideilor poetice se realizează cu
ajutorul elementelor imaginarului poetic blagian: „lună”, „noapte”, „zare”, „fiori”,
„mister”. Câmpul semantic al misterului cuprinde cuvinte sau sintagme cu potențial revelator:
„tainele”, „nepătrunsul ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „sfânt mister”, „ne-
nțeles”, „ne-nțelesuri și mai mari”. A treia secvență este constituită din ultimele două versuri,
cu rol concluziv, deși exprimată prin raportul de cauzalitate („căci”). Cunoașterea poetică este

3
George Gană, Cosmosul diafan, lumea-poveste, în Opera literară a lui Lucian Blaga, București, Editura
Minerva, 1976, pp. 216-229, apud Lucian Blaga interpretat de ..., Studiu, antologie, tabel cronologic și
bibliografie de Emil Vasilescu, București, Editura Eminescu, 1981, p.142.
un act de contemplație („tot ... se schimbă ... sub ochii mei”) și de iubire (”căci eu iubesc/și
flori și ochi și buze și morminte”).
Înnoirile prozodice moderniste sunt versul liber (eliberarea de rigorile clasice) și
ingambamentul (continuarea ideii poetice în versul următor, marcată prin scrierea cu literă
mică la început de vers). Poezia este alcătuită din 20 de versuri libere (cu metrică variabilă),
al căror ritm interior redă fluxul ideilor poetice și frenezia sentimentelor.
Sursele expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului poetic.
La nivel morfologic, repetarea cuvântului-cheie „eu” susține definirea relației creator-lume.
Seriile verbale antitetice redau atitudinea față de mister și fac referire la cele două tipuri de
cunoaștere: „lumina altora” – „sugrumă (vraja)”, adică „strivește”, „ucide” („nu sporește”,
„micșorează”, „nu îmbogățește”, „nu iubește”); „lumina mea” – „sporesc” („a lumii
taină”), „mărește”, „îmbogățesc”, „iubesc” („nu sugrum”, „nu strivesc”, „nu ucid”).
Despre cuvântul eu, cu care se deschide poezia, Marin Mincu spunea: „Când Blaga
spune „eu” ..., el deja presupune poezia în genere ca fiind manifestarea imperativă și a
individualității subiective, privită în raport cu lumea și cu ceilalți, cu alții. ... Eul blagian
devine o ipostază interiorizată, adresându-se doar sieși, într-o confesiune șoptită, privindu-se
pe sine doar în raport cu „lumea” care nu este cea reală, ci lumea imaginară, univers interior
construit din aspirațiile cele mai profunde ale ființei. Eul simțit (adică cel ce se manifestă prin
afecte, impulsuri, atitudini, înfiorări) se adresează lumii simțite, adică unui real negat în
exterioritatea sa pentru a fi recreat sub formă de imagine exaltată („corola de minuni a
lumii”).”4
Profunzimea și originalitatea ideilor poetice, dublate de adâncimea gândirii filozofice,
abstracte, îmbinate prin asocieri de cuvinte și expresii rar întâlnite, transformă poezia Eu nu
strivesc corola de minuni a lumii într-una dintre cele mai frumoase, dar și complexe poezii din
literatura noastră interbelică, relevându-l pe Lucian Blaga ca un scriitor genial, de un talent
incontestabil.
Această artă poetică aparține modernismului printr-o serie de particularități de
structură și de expresivitate: viziunea asupra lumii (subiectivismul), intelectualizarea emoției,
influențele expresioniste, noutatea metaforei, tehnica poetică, înnoirile prozodice.

4
Marin Mincu, Comentarii asupra poeziilor „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” și „Paradis în
destrămare”, în Lucian Blaga: Poezii, 1995, p. 68-75, 193-195; reprodus în Ioan Bălu, Lucian Blaga. Sinteze și
comentarii literare pentru liceu, bacalaureat și admitere în învățământul universitar, București, Mihai Dascăl
Editor, p. 53
 Bibliografie:
Bălu, Ion, Lucian Blaga. Sinteze și comentarii literare pentru liceu, bacalaureat și admitere
în învățământul universitar, București, Mihai Dascăl Editor.
Gană, Gheorghe, 1976, Opera literară a lui Lucian Blaga, București, Editura Minerva.
Grecu, Marius-Valeriu, 2021, Sinteze de literatură română veche, modernă și interbelică –
suport de curs pentru Științele Educației, Craiova, Editura Sitech.
Lascăr, Marilena; Paicu, Liliana, 2019, Varianta rapidă de pregătire a eseului pentru
bacalaureat, București, Editura Art Educațional.

Surse online
https://www.academia.edu/10069707/
Eu_nu_strivesc_corola_de_minuni_a_lumii_Comentariu_Bac