Eu nu strivesc corola de minuni a lumii

De Lucian Blaga
- eseu temă și viziune –

Șerban Cioculescu definea semnificațiile căutărilor lui Blaga, în

modul următor: „Poezia dumisale cuprinde, așadar, în sensuri
divergent, preocuparea modernă pentru latențele vieții alogice și
iraționale, dar și tot atât de modernele neliniști metafizice.”
Poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide primul
volum de versuri al lui Lucian Blaga, „Poemele luminii” din 1919, care
poate fi considerată definitorie pentru modalitatea cunoașterii sale lirice
și a procedeelor de expresie.
Opera se încadrează în modernism, un curent literar, artistic, ideatic,
ce include artele vizuale, arhitectura, muzica și literatura progresivă ce s-
a conturat pe parcursul a trei decenii înaintea perioadei anilor 1918-
1939, perioadă în care artiștii s-au revoltat tradițiilor academice și
istorice impuse și considerate standard al secolelor anterioare, începând
cu secolul al XIV-lea și culminând cu rigiditate și „osificare”
academismul secolului al XX-lea.
Perioada interbelică a avut un rol important pentru literatura română
fiindcă a contribuit la dezvoltarea, dar și la modernizarea ei. Ceea ce
diferențiază perioada interbelică de restul grupărilor culturale este faptul
că, în această perioadă, au reușit să coexiste și să „înflorească” două
curente literare de orientări opuse: modernismul și tradiționalismul.
Modernismul, în literatura română, a fost promovat de Eugen
Lovinescu prin revista „Sburătorul”. Prin intermediul acestei reviste se
promovează o orientare bazată pe ideea sincronizării literaturii române
cu cea europeană, prin imitație și adaptare. Acest curent presupune
atitudini anticlasice, antiacademice, antitradiționale și anticonservatoare,
bazându-se pe ruptura față de trecut și pe negarea valorilor din etapa
anterioară.
Lucian Blaga, mare poet, dramaturg și filozof, a reușit să-și lase
amprenta asupra literaturii române ca un poet modern, expresionist, el
fiind unul dintre poeții români care, după Eminescu, a reușit să dea un
sens înalt, profund iubirii. Poet al gândirii filosofice, cânta frumusețea
plaiurilor noastre, fiind creatorul unor imagini poetice originale și de o
valoare incontestabilă.
Opera se încadrează în lirica modernistă prin promovarea
următoarelor deziderate: înglobarea influențelor expresioniste, emoția ce
tinde către intelectualizare, versul liber, relațiile poet-lume și poet-
creație care sunt concentrate pe tot parcursul operei, mesaj ambiguizat
prin metafore abstracte, idei filosofice ce sunt transformate în idei
poetice, promovarea poeziei ca act de cunoaștere și nerespectarea
prozodiei clasice.
În primul rând, tema cea mai frecventă a „Poemelor luminii” este
iubirea, cântată sub aspectul plenitudinii, în accente de odă sau de imn,
în imagini și țesătură melodică inedite. Altă temă este cunoașterea lumii,
posibilă numai prin iubire, concepție care reiese din următoarele
sintagme: „Eu nu strivesc”, „căci eu iubesc”. Avem și motive poetice,
cum sunt: misterul și lumina, motiv central al poeziei blagiene și
metafora emblematică a operei poetului cu dublă semnificație:
cunoaștere și iubire, dar sunt de asemenea acceptate și altele, cum sunt
luna, ochii, florile, buze, morminte.
Viziunea poetului despre lume se înscrie în perspectiva misterului,
motivul central al scriitorului, atât în opera filosofică cât și în cea
poetică. Pentru poet, există două modalități de cunoaștere: cunoașterea
luciferică, care accentuează misterul, și cunoașterea paradisiaca,
rațională, logica, care descifrează misterul.
 Titlul poeziei, reluat în incipit, conține o metaforă revelatorie a
universului imaginat ca o „corolă” uriașă alcătuită nu din petale, ci din
„minuni”, adică din mistere, astfel anticipând tema cunoașterii. De
asemenea, titlul anunță caracterul subiectiv, reflexiv al lirismului, prin
pronumele personal „eu” - reluat de cinci ori pe parcursul poeziei - şi
prin verbul negativ la persoana I „nu strivesc”.
Universul inspirației din această poezie se identifică cu întreg
domeniul existenței, spre care poetul se îndreaptă cu un elan de
cucernică adorare, prins sugestiv în metafora inedită „corola de minuni
a lumii”, iar esența cunoașterii poetice constă „nu în limpezirea
tainelor cu ajutorul rațiunii ce le ucide vraja, ci în intensificarea lor
sub văpaia simțirii”, cum afirmă poetul. Comparația cu lumina lumii,
care, răspândind negura nopții, nu micșorează, ci mărește misterul, este
revelatoare pentru ideea poetică, în aspectul tainic, obscur al lucrurilor.
Blaga trăiește conflictul între dorința de cunoaștere și căința de a resimți
această dorință, căci cunoașterea nu i-a adus omului fericirea. Punctul
său de vedere va fi „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii/ Și nu
ucid cu mintea tainele ce le-ntâlnesc în calea mea.”
În al doilea rând, construcția operei aduse în discuție se poate face în
trei părți. În prima secvenţă lirică, verbele sinonime „nu strivesc” şi
„nu ucid”, se raportează la „tainele / ce le-ntâlnesc în calea mea”.
Astfel, se exprimă opţiunea creatorului pentru „cunoaşterea luciferică”.
Aceste taine sunt relevate printr-o enumeraţie de simboluri metaforice:
“flori”, „ochi”, „buze”, „morminte”. „Florile” sunt expresia
frumosului, a naturii, a vieţii, „ochii” simbolizează cunoaşterea,
„buzele” - rostire şi sărut, deci iubire, iar „mormintele” taina morţii,
destinul postum.
Următoarea secvenţă lirică se bazează pe mai multe opoziţii
semantice. Prima este reprezentată de structurile poetice “lumina
altora” (metaforă a „cunoaşterii paradisicace”) şi „lumina mea”
(metaforă a „cunoaşterii luciferice”). O altă opoziţie se realizează între
verbele “sugrumă” şi „sporesc”, care exprimă consecinţele celor două
tipuri de „cunoaştere”. Astfel, verbul „sugrumă”, sinonim cu „ucide”,
„distruge”, exprimă apropierea de tainele lumii prin raţiune, cu
mijloacele omului de ştiinţă, în vreme ce verbul la persoana I „sporesc”,
cu sensul „nuanţez”, „amplific”, defineşte atitudinea artistului.
Urmează o comparaţie amplă a atitudinii artistului cu imaginea
enigmatică a lunii care, în mod paradoxal, prin lumina ei, „nu
micşorează, ci tremurătoare / măreşte şi mai tare taina nopţii”.
Altfel spus, luminozitatea difuză a astrului nocturn nu identifică
obiectele aflate sub propriile-i raze, ci le dilată contururile, dându-le
forme nebănuite, misterioase.
Ultimele două versuri ale poeziei alcătuiesc un enunţ cauzal: “căci eu
iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi morminte”, prin intermediul căruia
Creatorul îşi mărturiseşte sentimentul ce stă la baza opţiunii sale pentru
„cunoaşterea luciferică”: iubirea faţă de tainele lumii.
Puternicele drama de conștiință, marile întrebări filosofice care
constituie nucleul poeziei interbelice, contribuie la crearea celor mai
înalte și originale forme ale lirismului contemporan, așa cum e poezia
discutată a lui Lucian Blaga.
Blaga atrage atenția tocmai asupra faptului că finalul poeziei nu e
doar „o expresie concretă a unei întrebări și nedumeriri abstracte”,
ci se cuvine apreciat în funcție de elementele lingvistice utilizate și de
modalitățile lor combinatorii. Altfel spus, expresia poetică e coborâtă
aproape de limbajul „normal”, în care arta combinatorie a poetului n-ar
fi intervenit încă. Printr-un atare artificiu, Blaga demonstrează fără exces
de vorbe una dintre ideile cele mai productive în abordarea poeziei, și
anume că, împotriva știutei concepții „clasice”, după care ea poate fi
redusă la o „proză” mai mult sau mai puțin ornamentată, textul liric este
o construcție în limbaj ce exploatează toate valențele acestuia, într-un
sistem complex de relații dinamice, refuzând o perfectă
„traductibilitate”.
 De asemenea, prozodia joacă un rol important în structurarea acestei
creații lirice. „Cuvintele”, amintește în „Geneza metaforei și sensul
culturii”, „prin sonoritatea, ritmul, muzicalitatea, prin poziția lor în
frază etc. dobândesc în limbajul poetic virtuți și funcții pe care nu le
au ca simple expresii cotidiene”. Importantă este, așadar, și valoarea
cuvântului izolat, căruia i se acordă și o „sarcină mitică”, având o
anumită „structură materială”, dar, îndeosebi, contează „articularea”
și „ritmul”. Forma literară a versurilor, cu măsura lor variată, cu ritm
punctat de pauze neașteptate între cuvinte, urmează de aproape
dramatismul gândirii poetice, reușind să reliefeze fiecare moment al ei.
Parafrazând pe Paul Valery, ecoul ar reprezenta și el o „ezitare
prelungită între sens și sunet”. Nivelul la care această constatare se
impune mai pregnant este rima, care exploatează, de fapt, la maximum
dubla existență a unui cuvânt în text. Lucian Blaga însuși considera, cu
intuiție de lingvist, că cuvintele „nu exprimă ceva numai prin
conținutul lor conceptual, ci devin revelatorii prin materia,
configurația, și structura lor materială”.
Doctrina lui Blaga despre cultură aduce în discuție observații de mare
profunzime și finețe în partea de caracterizare descriptivă a faptelor.
Lămurirea lor, însă, prin raportare constantă la factori ce nu pot fi
definiți în adevărata lor substanță, dă edificiului spectaculos caracter de
ficțiune.
Poezia respectă toate trăsăturile modernismului: vers liber,
ingambament, măsura variabilă și organizare astrofică. Sursele
expresivității și ale sugestiei se regăsesc la fiecare nivel al limbajului
poetic. La nivel morfosintactic, plasarea pronumelui „eu” în poziție
inițială și repetarea de șase ori în poezie, susține caracterul confesiv și
(auto)definirea relației eu-lume. Conjuncția „și”, prezența în zece poziții
– conferă cursivitate discursului liric și accentuează ideile cu valoare
gnomică. Topica afectivă (inversiuni și dislocări sintactice) evidențiază
opțiunea pentru o formă de cunoaștere: iubirea, creația. La nivel lexico-
semantic se observă terminologia abstractă, lexicul împrumutat din sfera
cosmicului și a naturii este organizat „ca forme sensibile ale
cunoașterii”, cum zice și Ștefan Munteanu.
Inventivitatea stilistică a autorului reiese și din modul în care el
folosește în poezie un câmp semantic metaforic al ideii de mister:
„corola de minuni”,, „taine”, „a lumii taină”, „vraja nepătrunsului
ascuns” și „întunecata zare”. Pentru a explica mai bine semnificațiile
motivului literar al luminii, Blaga plasează între liniile de pauză o largă
structură apozitivă, explicativă în care compară tipul luciferic de
cunoaștere cu lumina lunii. Spre deosebire de lumina solară, cea a lunii
lasă loc imaginației astfel încât fiecare individ își poate proiecta
sensibilitatea și personalitatea asupra obiectului pe care îl contemplă.
În opinia mea, creația adusă în discuție a produs o profundă mișcare
în literatura română, și cum spunea cineva, „În limbajul poetic,
cuvintele nu sunt numai expresii, ci sunt corpuri, substanțe care
solicită atenția ca atare”. De aici și concluzia, de mare pătrundere, că
„limbajul cu adevărat poetic are acest aspect metaforic chiar și
atunci când nu utilizează metafore propriu-zise”, că poezia este o
metaforă integrală. Ori, despre caracterul „total metaforic” al poeziei
vorbesc și cele mai recente teorii cu privire la procesul de „semioză”
poetică, M. Riffaterre, sau la „metafora vie”, cum spune Paul Ricoeur.
În concluzie, opera „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, scrisă
de Lucian Blaga, este o creație modernistă prin înglobarea influențelor
expresioniste, emoția ce tinde către intelectualizare, versul liber, relațiile
poet-lume și poet-creație care sunt concentrate pe tot parcursul operei,
mesaj ambiguizat prin metafore abstracte, idei filosofice ce sunt
transformate în idei poetice, promovarea poeziei ca act de cunoaștere și
nerespectarea prozodiei clasice.