”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”

de Lucian Blaga

Modernismul este un curent literar manifestat cu predilecție în

perioada interbelică, ale cărui trăsături sunt teoretizate de Eugen
Lovinescu prin intermediul cenaclului și al revistei „Sburătorul”.
Orientarea artistică presupune o înnoire a literaturii prin desprinderea de
trecut și prin crearea unei modalități inovatoare de exprimare. În ceea ce
privește poezia, sunt formulate următoarele deziderate: preferința pentru
limbajul metaforic, adaptarea lirismului subiectiv ca expresie a
profunzimilor sufletești, ambiguitatea lexicală, inovația formală a
textului și renunțarea la tiparul clasic al poeziei.
Lucian Blaga este un poet reproductiv al direcției moderniste, o
personalitate de tip enciclopedic a culturii române care promovează
expresionismul în volumele sale de debut, o mișcare literară, artistică,
definită de prezența unui eu exacerbat, de isteria vitalistă, sentimentul
absolutului, tensiunea vizionară maximă, interiorizarea și spiritualitatea
peisajului.
Ceea ce îl particularizează pe Blaga în rândul celorlalți poeți este
faptul că acesta își creează propriul sistem filosofic, plasând în centrul
universului noțiunea de mister, asupra căruia se exercită două tipuri de
cunoaștere: cea paradisiacă, fundamentată pe raționamente logice, fiind
de factură științifică și având ca țel dezlegarea tainelor; și cea luciferică,
de natură poetică, ce are drept scop potențarea misterului lumii. Creația
devine astfel revelatoare de enigme, poetul fiind liantul între realitate și
lumea tainelor.
Din acest punct de vedere, poezia lui Blaga este o artă poetică,
deoarece sunt exprimate convingerile autorului despre creație, despre
menirea literaturii și despre rolul scriitorului în societate.
 Textul programatic „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” a fost
publicat în volumul „Poemele luminii”, apărut în 1919 și are ca teme
cunoașterea, particularizată prin metafora „corola de minuni a lumii”,
dar și iubirea, cea mai importantă cale către definirea poetică a
misterelor universului.
Spre deosebire de Tudor Arghezi, Blaga modifică esențial
conceptul de act poetic, care nu mai este înțeles ca meșteșug, ci ca
modalitate fundamentală de situare a eului în univers.
Titlul discursului liric este o metaforă revelatoare care sintetizează
cunoașterea de tip luciferic și dezvăluie prin prezența pronumelui
presonal „eu” caracterul subiectiv al textului poetic. La nivel stilistic, se
remarcă limbajul metaforic, care prin negație, sporește taina perfecțiunii
universale, misterul devenind o corolă ce exprimă simbolic echilibrul,
armonia și perfecțiunea.
Din punct de vedere compozițional, poezia este structurată în trei
secvențe lirice care compun un discurs reflexiv, confesiv,interiorizat, ce
pune în evidență sensibilitatea eului. Textul reia titlul tocmai pentru a
accentua preferința poetului pentru cunoașterea luciferică.
La nivel morfologic, verbele la forma negativă „nu strivesc”, „nu
ucid”, controlează atitudinea protectoare a creatorului, în raport cu taina
deslușită cu mister, un simbol al imaginației. La nivel stilistic,
metaforele plasticizante „ochi”, „flori”, „buze” și „morminte”
simbolizează pe rând cunoașterea, lumea vegetală și efemerul,
comunicarea și iubirea și marea taină a morții.
A doua secvență lirică este mai amplă și dezvoltă antiteza dintre
„eu-alții”, „lumina mea-lumina altora”, aceste opoziții fiind susținute și
de comparația amplă: „și-ntocmai cum cu razele ei albe luna... așa
îmbogățesc și eu întunecata zare”.
 Lucian Blaga se detașează orgolios de ceilalții creatori de frumos,
deoarece, potrivit concepției sale, cunoașterea lumii nu se face prin
rațiune, aceasta desfigurând esteticul: „lumina altora sugrumă vraja
nepătrunsului ascuns”. Mai mult decât atât, motivul lumii amplifică taina
nopții în același fel în care poetul sporește engmele universului.
Prezența astrului nocturn este o dovadă a prețuirii misterului cosmic și
teluric, punctând opțiunea blagiană pentru păstrarea în echilibru a
armoniei universale.
Ultima parte a discursului liric are rol concluziv și cuprinde
motivația cunoașterii luciferice, adica iubirea: „căci eu iubesc/ și ochi și
flori și buze și morminte”. Prin urmare, poetul consideră că sentimentul
de dragoste este singura salvare a omului, dar și un instrument suprem
de cunoaștere.
Printre elementele expresioniste cultivate în discursul lui Blaga, se
evidențiază: raportarea eului la perspectiva cosmică, metafora
revelatorie, libertatea prozodică, tensiunea vizionară maximă și nu în
ultimul rând natura decorativă, emblematică.
Dacă la nivelul stilistic se concentrează pe limbajul metaforic:
„corola de minuni” și pe antiteze: „eu-alții”, la nivel morfologic, se
remarcă preferința pentru indicativ prezent: „nu strivesc”, „sporesc”, un
timp ce capătă valoarea eternității, a prezentului gnomic.
La nivel prozodic, se evidențiază inovația formală a textului, prin
utilizarea tehnicii ingambamentului, folosirea versului liber și a metricii
integrale, poetul renunțând la elementele tradiționale de versificație.
Viziunea despre lume a lui Blaga reflectă dorința de potențare a
misterului cosmic. Prin iubire, omul poate restabili corespondența între
univers și sine, simțindu-se un fragment dintr-o enigmă care se
regenerează în continuu.
 Artistul devine el însuși o formă de manifestare a tainei, idee
susținută și de criticul Ion Pop, care îl numește pe Blaga „un poet al
luminii și un agent al îmbogățirii”.
În opinia mea, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
ilustrează într-un mod magistral direcția modernistă prin problematica
abordată, prin atitudinea artistului în fața marilor taine universale, prin
originalitatea lexicală și ineditul imaginilor utilizate și prin cultivarea
formulelor de prozodie modernă.