”Ion”

de Liviu Rebreanu

Opera literară “Ion” scrisă de Liviu Rebreanu a fost publicată în anul

1920, după o lungă perioadă de elaborare, aşa cum însuşi scriitorul menţionează
în finalul operei, între martie 1913 - iulie 1920. Liviu Rebreanu (1885-1944) este
considerat creatorul romanului românesc modern, întrucât “ Ion ” este privit ca
“cea mai puternică creaţie obiectivă a literaturii române”.
Romanul este cea mai surprinzătoare specie a genului epic în proză, de
mari dimensiuni, cu personaje numeroase și planuri narative dezvoltate în
registre stilistice diferite. “ Ion” este un roman rural ( deoarece ilustrează viața
satului ardelean ), interbelic (fiind scris în perioada războaielor), obiectiv și
realist ( narațiunea este de heterodiegetică naratorul fiind omniscient și
omnipresent), ciclic (fiind o atitudine în creație ce are ca principiu de bază
reflectarea realității în datele ei esențiale, opus fantezii și idealizării) , ciclic și
social ( fiindcă incipitul este simetric cu finalul și pune în evidență relațiile
dintre personaje).
Tema romanului este reprezentată de lupta unui țăran sărac pentru a
obține pământ și consecințele actelor sale. “Ion” dezvăluie o temă care l-a
preocupat pe scriitor de- a lungul întregii sale creații: viața satului transilvănean
de la începutul secolului XX, în care locul și demnitatea omului în colectivitate
se măsoară în funcție de avere, de pământ.
Titlul textului este sugestiv în ceea ce privește conținutul discursului
narativ . Acesta coincide cu numele personajului principal, sugerând intenția
autorului de a face din acesta tipul generic al ţăranului ardelean ( ION=NOI) .
Romanul este împărțit în două volume: “Glasul pământului” și “ Glasul
iubirii”. Cele două părți sunt organizate în 13 capitole (cifra aducătoare de
ghinion pentru multe din personaje), în episoade și secvențe narrative, totul fiind
bine echilibrat .
Miza conflictului în romanul lui Rebreanu este pământul, care determină,
în lumea satului,poziția socială și autoritatea morală. Personajul principal și
eponim al romanului este implicat în câteva conflicte exterioare, care susțin
firele narative principale. Cel mai important este acela care implică pe Ion și pe
Vasile Baciu, având ca motivație principală dobândirea pământurilor celui din
urmă pentru ca Ion să aibă acces la un statut social superior. Tot despre un
conflict exterior este vorba și în cazul relației dintre Ion și George Bulbuc ,
motivat de relația lui Ion cu Ana, pe care fiul Glanetasului o folosește pentru a
obține pământurile lui Vasile Baciu. Firele conflictelor exterioare se
întrepătrund, creând o rețea complexă de relații între personaje. Protagonistul
trăiește și un conflict interior determinat de poziția sa social. Ambiția lui Ion
intră în conflict cu sărăcia în care se zbate, mai ales când personajul înțelege că
hărnicia nu este suficientă pentru a reface averea familiei, risipită de tatăl său.
Copleșit de dorința de a fi respectat, Ion este subjugat de “glasul pământului”,
neglijând “ glasul iubirii”, care îl leagă de Florica, fata săracă, dar frumoasă.
Sfâșiat între cele două porniri contradictorii, personajul sfârșește tragic. De
altfel, majoritatea personajelor romanului sfârșesc tragic, victime ale unor
conflicte pe care le provoacă voluntar sau involuntar. Conflictele exterioare
reliefează evoluția personajelor și permit caracterizarea complexă a acestora,
prin relațiile pe care le determină.
Incipitul este simetric cu finalul, fiind evidentă opțiunea scriitorului pentru
structura sferică a romanului. Astfel, la început, se validează descrierea
drumului, care intră în satul Pripas (a acțiunii) , care este personificat în text cu
ajutorul verbelor de mișcare “se desprinde”, “ aleargă”, “ urcă”, acest
suprapersonaj anticipând transformările existențiale lui Ion. Descrierea din
incipit conține prin detalii semnificative specificul realismului, și referitor la
religiozitatea comunității rurale prin ilustrarea unei cruci strâmbe de la marginea
satului ce conținea imaginea unui Hristos “cu fața spălacită de ploi și cu o
cununiță de flori veștede agățată la picioare”, semn că oamenii au uitat de
Dumnezeu. Tot în incipit este prezentat satul într-o zi de duminică la hora, un
moment care punctează obiceiul sătenilor de a petrece după o lungă săptămână
de muncă. Aici se evidențiază gruparea personajelor în funcție de avere, astfel
că fruntașii comunității discută separat țăranii mijlocași, mamele și babele
vorbesc despre gospodărie, intelectualii satului doar privesc jocul, tinerii se
prind în horă, iar cei săraci precum Alexandru Glanetaşul stau ca “un cățel la ușa
bucătăriei”, fiind privați de respectul semenilor pentru că nu aveau pământ.
Finalul închide simetric romanul și face mai accesibilă semnificația simbolistică
a drumului care “se pierde “ asemenea lui Ion între alte destine. Tot aici, în
aceeași zi de duminică se încearcă o purificare a locului prin sfințirea turlei
bisericii, Hristos apare cu fața poleită de o rază întârziată, semn că răul s-a
petrecut în sat, dar că nu a lăsat urme de neșters.
Expozițiunea prezintă acțiunea romanului, care încep într- o zi de
duminică, în care locuitorii satului Pripas se află la horă în curtea Todosiei,
văduva lui Maxim Oprea. În centrul adunării este grupul dansatorilor. Așezarea
privitorilor reflectă relațiile sociale, fruntașii satului, primarul și chiaburii
discută separat de țăranii așezați pe prispă. Fetele nepoftite la dans privesc, iar
mamele și babele vorbesc despre gospodărie. Este prezentă și Savista, oloaga
satului, prezentată cu un portret grotesc. Sunt prezentați intelectualii satului,
preotul Belciug, familia învățătorului Herdelea, care vin să privească fără să se
amestece în joc. În horă sunt doar fete și flăcăi, iar hotărârea lui Ion de a o lua pe
Ana la joc, deși o plăcea pe Florica cea săracă, constituie începutul conflictului.
Intriga este reprezentată de venirea lui Vasile Baciu, tatăl Anei, de la
cârciumă la horă și confruntarea verbală cu Ion pe care îl numește hoț și tâlhar,
pentru că sărăntocul umblă să-i ia fata promisă unui bogat, George Bulbuc.
Rușinea pe care i-o face Vasile Baciu lui Ion la horă în fața satului stârnește
dorința de răzbunare a lui Ion, care l-a rândul lui îl face de rușine pe Baciu,
lăsând-o însărcinată pe Ana pentru al determina să accepte nunta.
Desfășurarea acțiunii : La sfârșitul petrecerii oamenii merg la cârciumă.
Este prezentată bătaia flăcăilor în aparență pentru plata lăutarilor, dar în fapt
pentru a o lua pe Ana de soție. Această bătaie constituie victoria lui Ion care îl
răpune până la urmă cu parul pe George. Dorind să obțină pământ mult, Ion îi
face curte Anei, o seduce și îl forțează pe Vasile Baciu să accepte căsătoria. Ion
nu cere acte pentru zestre înainte de nuntă și din acest moment încep bătăile și
drumurile de la protagonist la tatăl fetei. Sinuciderea Anei nu constituie pentru
Ion un act de vinovăție, deoarece el nu vede nevasta sa și în copilul lor, Petrișor,
decât garanție asupra pământului .Nici moartea copilului nu- l împiedică pe Ion
să meargă la Florica cât mai des, ea fiind măritată cu George acum.
În punctul culminant Ion merge la Florica, iar George, cuprins de mânia
faptului că soţia sa îl înşeală, îl omoară pe protagonist cu sapa.
Deznodământul: George nu este decât un instrument în mâna destinului
pentru că îl omoară pe Ion. Este arestat, Florica rămâne singură, iar averea lui
Ion, moştenită de la Vasile Baciu, revine bisericii.
Ion Pop al Glanetaşului, protagonistul și personajul eponim al romanului,
este un personaj realist, tipic și simbolic prin tragismnul său, consemnându-se
între iubire și patima pentru pământ. Deși țăran, Ion este un personaj modern și
rotund prin complexitatea trăirilor, prin forța conflictului interior ce se manifestă
pătimaș și prin analiza psihologică de introspectare a caracterului. Este un
personaj tipic pentru pătura socială a ţăranului legat vital de pământul care-i
asigură existența și respectul colectivității. Portretul moral este construit din
trăsături contradictorii și complexe ce reies, indirect, din comportamentul plin de
energie, din atitudinea, gândurile, frământările pătimașe ale protagonistului,
care-i determină destinul. De la început, Ion este sfâșiat de două forțe interioare,
glasul pământului și glasul iubirii, căzând victima previzibilă acestor patimi.
Pentru pământ își sacrifică iubirea, pentru că “pământul îi e drag ca ochii din
cap”. Setea de pământ este trăsătura dominantă a personalității sale, făcând din
el un personaj memorabil, întreaga sa energie este canalizată îndeplinirii
scopului de a avea pământ. Scena sărutării pământului este o prefigurare a morții
lui Ion, devenind un substitut al iubirii sale. Pământul nu mai este un simplu
obiect, ci devine o ibovnică care schimbă destine și dezlănțuie pasiuni. Adoră și
venerează pământul ca pe o zeitate: “ Încet, cucernic, fără să-și dea seama, se
lasă în genunchi își coborî fruntea și-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.
Şi simți în sărutarea aceasta în grăbită un fior rece, amețitor…” Ion fiind hotărât
și perseverent în atingerea scopului, dar și viclean își concepe cu meticulozitate
și pricepere planul seducerii Anei. Încălcând moralitatea satului prin adulter,
acestea moare ucis de George cu sapa în cap.
“Ion” de Liviu Rebreanu este primul roman realist, obiectiv, în care
dincolo de tematica tradiționalistă rurală încep să se remarce elemente de
modernitate. Ca roman realist, „Ion” se distinge prin caracterul său veridic și
verosimil, conferit de folosirea tehnicii detaliului în prezentarea mediului social,
a conflictelor dintre clasele sociale sau a mentalității vremii. Totodată,
prezentarea cu lux de amănunte a satului românesc tradițional asigură narațiunii
un caracter monografic. De asemenea, narațiunea la persoana a III-a, cu
focalizare zero și cu un narator omniscient și omniprezent, dovedește faptul că
„Ion” este un roman obiectiv.
Limbajul artistic al lui Rebreanu se individualizează prin respectul pentru
adevăr, de unde reies obiectivitatea și realismul romanului, precum și în precizia
termenilor, şi concizia exprimării, de unde rezultă sobrietatea stilului.
Concluzionând, creaţia lui Liviu Revreanu, „Ion”, este un roman realist
obiectiv, cu caracteristici moderne, prin care autorul a reuşit să creeze iluzia
vieţii autentice. În „Arca lui Noe”, Nicolae Manolescu afirmă că orice roman
„este un eşantion de umanitate”, „o reconstruire a universului”, iar romanul lui
Rebreanu tocmai prin aceasta îşi dovedeşte monumentalitatea.