ION

de Liviu Rebreanu
Caracterizare

Publicat în 1920 “Ion” este primul roman al lui Liviu Rebreanu, o capodoperă care
înfățișează universul rural în mod realist. Criticul Eugen Lovinescu apreciază că “Ion este cea
mai puternică lucrare obiectivă a literaturii române”. Are ca trăsături amploarea acțiunii,
desfășurată pe mai multe planuri, conflict complex, număr mare de personaje și realizarea unei
imagini ample asupra vieții.
Tema romanului este prezentarea problematicii pământului în satul ardelean de la
începutul secolului XX. Romanul prezintă lupta unui țăran sărac pentru a obține pământ și
consecințele actelor sale. Tema centrală, posesia pământului, este dublată de tema iubirii.
Romanul are o structură circulară. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin
descrierea drumului care intră și iese din satul Pripas, locul acțiunii. Acest drum este personificat
și are semnificația simbolică a destinului oamenilor. Relaţiile temporale şi spaţiale contribuie la
caracterizarea personajului. Semnele unui destin tragic intervin, chiar de la începutul romanului,
prin detalii, precum: „Cişmeaua Mortului”, „Râpele Dracului”, „Pripasul pitit într-o scrântitură
de coline”. Scriitorul realist insistă, prin detalii semnificative: „satul parcă e mort”. Titlurile
primului şi ultimului capitol, Ȋnceputul şi Sfârşitul, sugerează limitele acţiunii şi tragismul
protagonistului. Titlul operei este dat de personajul principal, eponim, sugerând caracterul
comun al numelui propriu Ion.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din două părți, coordonate ale
evoluției interioare ale personajului principal: “Glasul pământului” și “Glasul iubirii”.
Proza realist-obiectivă se realizează prin narațiunea la persoana a III-a, prin atitudinea
detașată a naratorului în descriere și prin veridicitate, naratorul fiind doar un bun observator.
Trăsăturile personajului principal din roman, se dezvăluie în evoluția conflictului ce-l
copleșește: drama țăranului lipsit de pământ în condițiile satului ardelean.
Ion este un personaj complex, rotund, prezentat în mod veridic, tipic pentru o categorie
socială. Din punct de vedere social, este un tânăr ţăran sărac din zona Ardealului care doreşte
pământ. Patima sa pentru pentru pământ izvorăşte din convingerea că acesta îi va susține
demnitatea și valoarea în comunitate. Inițial, Ion are o poziție socială modestă : „sărăntocul
satului” ceea ce îi generază un puternic complex de inferioritate însoțit de dorința obsesivă de
schimbare a statutului, indiferent de mijloace. Societatea în care trăiește îi pune în prim plan pe
cei cu averi semnificative, pe când cei săraci, fără pământuri, sunt deopotrivă marginalizați, lucru
ce alimentează obsesia protagonistului. În urma căsătoriei cu Ana, statutul acestuia se
transformă, devenind un om înstărit cu o avuție impresionantă, însă acest nou statut nu îl
salvează pe deplin în ochii societății, fiind considerat principalul vinovat pentru decăderea
psihologică și morală a Anei. Dotat inițial cu o serie de calități, în goana sa pătimașa după avere
se dezumanizează treptat.
Din punct de vedere moral, este un personaj cu însușiri contradictorii: viclenie și
naivitate, gingășie și brutalitate, insistență și cinism. Iniţial, se remarcă prin hărnicie, ambiţie,
inteligenţă, dar treptat se dezumanizează devorat de setea de pământ, iar sfârşitul său tragic
evidenţiază caracterul moralizator al romanului. Portretul fizic completează portretul moral:“O
scăpare furioasă îi țâșni din ochii negri”.
Statutul psihologic relevă un personaj dominat de instincte, încălcând toate normele,
Ion este o victimă a lăcomiei și a orgoliului său. Este o fire dilematică, marcat fiind de un
conflict interior puternic între glasul iubirii și glasul pământului, dilemele eroului se soluționează
prin moartea acestuia, astfel Ion reprezintă un personaj profund realist cu o psihologie bine
individualizată, ilustrează tipologia parvenitului lipsit de scrupule, care nu renunţă, sub nicio
formă, la planurile sale.

Caracterizarea directă este realizată și de alte personaje: doamna Herdelea spune

despre el că este “muncitor, harnic, săritor și isteț”, preotul Belciug afirmă: “ești un stricat și-un
bătăuș, un om de nimic”, iar George spune “Ion e arțăgos ca un lup nemâncat”.
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești, prin monologul interior: “las că-i bună și
Ana”.

Caracterizarea indirectă se realizează prin faptele care evidențiază trăsăturile sale.

Limbajul aparține registrului popular, este diferit în funcție de situație și interlocutor. Este
respectuos cu învățătorul, dar ironic cu Vasile Baciu. Comportamentul său reflectă intențiile față
de celelalte personje. Mai întâi este tandru cu Ana, apoi devine batjocoritor și indiferent, simțind
pentru aceasta milă și dezgust. Pe tatăl său îl acuza pentru toate problemele sale.

Prins în reţeaua unor conflicte exterioare, eroul se confruntă mai întâi cu Vasile Baciul,
ieşind învingător din acest conflict de interese, deoarece, după moartea Anei şi a lui Petrişor, tot
pământul …era al lui, numai al lui. Conflictul cu George Bulbuc va sfârşi însă tragic. Oloaga
Savista îi va dezvălui lui George legătura dintre Glanetaşu şi Florica, iar Ion va pieri în miez de
noapte, sub lovituri de sapă. Conflictul interior reiese din profunda dramă de a-şi împărţi viaţa
între două chemări, a pamântului şi a iubirii.
Trăsătura dominantă a lui Ion este orgoliul. Un prim moment semnificativ pentru
ilustrarea acestei trăsături a personajului, este cel din capitolul întâi al primei părţi, Glasul
pământului, când, în fața satului, la horă, după ce este insultat de Vasile Baciu, lui Ion i se
aprinde dorința de răzbunare (dar tocmai aceasta îl întărâta şi pe el), dând dovadă de orgoliu
rănit. Flăcăul, la rândul său, îl face de ruşinea satului, lăsând-o însărcinata pe Ana, pentru a-l
determina să accepte nunta.
Scena în care acesta sărută pământul, din capitolul “Sărutatea” este semnificativă
pentru a ilustra orgoliul protagonistului de a căpăta demnitate în rândul comunităţii: “Acum,
stăpân al tuturor pământurilor, râvnea să le vază, să le mângâie ca pe nişte ibovnice
credincioase..[…]Apoi încet, cucernic, fără să-şi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî
fruntea şi-şi lipi buzele cu voluptate de pământul ud.”. Gestul său se naşte involuntar, datorită
intensităţii trăirilor sale, întrucât, pentru Ion, existenţa şi succesul se definesc numai în funcţie de
avere, de loturile de pământ deţinute.
Ambițios și inteligent, Ion nu se împacă cu condiția marginală în care îl aruncase
familia, ci dorește să obțină pământ. Chiar dacă obține pământurile de la Vasile Baciu, Ion nu are
parte de ele, destinul său fiind supus eșecului. Agresiv şi răzbunător, Ion se simte frustrat,
aflând că Florica se mărită. Era “ca şi cum cineva i-ar fi furat cea mai bună şi cea mai mare
dorinţă de pe pământ”. Odată stăpânit “glasul pământului”, devine dominant “glasul iubirii”, care
va adduce sfârşitul brutal: Ion este ucis de George cu o sapă, fapt simbolic pentru ideea
tragismului destinului.
Ion personaj monumental, exponențial, complex este alcătuit din poveștile satului
ardelenesc. Iubirea pentru pământ a eroului e aproape patologică:“îl iubește ca pe o mamă”, “ca
pe o ibovnică”, “strânge pătimaș un bulgăre în mână”, “sărută pământul”, “oftează după el”.
Construit după metoda tipizării, Ion face parte din galeria parveniților, nu doar pentru
ambiția și tenacitatea cu care își urmărește scopul, ci și prin sentimentul nedreptății sociale pe
care caută să îl depășească.
Ion este personajul memorabil și monumental, dar supus destinului tragic de a fi strivit de
forțe mai presus de voința lui. George Călinescu afirmă că “Ion nu este decât o brută, căreia
șiretenia îi ține loc de deșteptăciune”.