Sunteți pe pagina 1din 5

GEORGE CĂLINESCU

Enigma Otiliei
CERINȚE:
1. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, despre particularitățile unui roman scris de George
Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- precizarea a două caracteristici ale romanului, existente în opera literară ;
- prezentarea a două elemente de construcție a subiectului și/ sau ale compoziției (acțiune, secvență narativă,
conflict, relații temporale și spațiale, construcția personajelor, incipit, final, perspectivă narativă, tehnici
narative etc.);
- evidențierea relațiilor dintre două personaje, reprezentative pentru romanul studiat;

2. Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinți tema și viziunea despre lume
într-un roman scris de George Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere:
- evidențierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea romanului într-o tipologie, într-un curent
cultural/literar, într-o orientare tematică;
- ilustrarea temei romanului prin două episoade/citate/secvențe comentate;
- prezentarea a două elemente de structură și de compoziție, semnificative pentru tema și viziunea despre lume
din roman (acțiune, conflict, relații spațio-temporale, incipit, final, tehnici narative, perspectivă narativă,
limbaj etc.);

3. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, despre relația dintre incipit și final într-un roman realist
studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- prezentarea a două componente de structură și/ sau de compoziție a romanului (temă, viziune despre lume,
construcția subiectului, particularități ale compoziției, perspectivă narativă, tehnici narative, relații spațio-
temporale, personaj, etc.);
- comentarea trăsăturilor incipitului și ale finalului, prin referire la textul ales;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relația dintre incipitul și finalul romanului.

MODEL DE ESEU:
Prestigios critic literar și scriitor al perioadei interbelice, George Călinescu a respins proustianismul
promovat de Camil Petrescu, optând pentru realismul clasic, de tip balzacian, pe care l-a depășit prin elementele
de modernitate, un exemplu elocvent fiind Enigma Otiliei, roman social și citadin, publicat în anul 1938.
Enigma Otiliei este un roman prin amploarea narațiunii structurate în 20 de capitole, prin existența mai
multor planuri narative, a unor conflicte puternice, la care participă un număr mare de personaje. Fiecare plan
narativ are o temă distinctă. Astfel, în prim-plan se urmărește lupta pentru moștenirea lui Costache
Giurgiuveanu, conflictul fiind generat de membrii clanului Tulea care se opun dorinței bătrânului de a o înfia pe
Otilia Mărculescu și de a-i lăsa averea sa. Conflictul succesoral va fi amplificat prin prezența lui Stănică Rațiu,
ginerele Aglaei Tulea, un arivist care urmărește cu asiduitate să intre în posesia averii familiei. Planul al doilea
dezvoltă tema formării unui tânăr, Felix Sima, venit în casa unchiului Costache cu aspirația de a-și face o
carieră prestigioasă în medicină. El se îndrăgostește de Otilia Mărculescu, fiind puternic afectat de rivalitatea cu
Pascalopol, protectorul fetei, ale cărui sentimente oscilează între paternitate și virilitate. Paralel cu tema
moștenirii, formarea unei cariere sau iubirea, scriitorul reușește să surprindă o adevărată frescă a burgheziei
bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Viziunea realistă se observă în cultivarea tehnicii detaliului în descrierile locuințelor și ale străzilor
bucureștene, ale vestimentației și fizionomiei personajelor, toate conferind romanului un surplus de veridicitate.
Exactitatea științifică a descrierilor referitoare la arhitectura clădirilor, prezentarea tipurilor umane bine
individualizate, descifrarea legăturilor existente între fizionomie, caracter și mediul social în care trăiesc
personajele, tema moștenirii, motivul orfanului, al paternității și al avarului, sunt tot atâtea trăsături care conferă
acestui roman caracter balzacian.
Cu toate acestea, romanul rămâne o sinteză modernă a mai multor ideologii literare. Narațiunea cu
tentă moralizatoare, este clară, neîncărcată stilistic, organizată riguros în spiritul clasicismului. Există și câteva
trăsături romantice în iubirea celor doi tineri, Felix și Otilia, ori în dispunerea scenică a personajelor grupate
simetric, pe principiul antitezei. Astfel, unei Otilii ingenue și dezinvolte i se opune o Georgetă uzată moral sau
figura acră, de fată bătrână a Auricăi, iar protectorului Pascalopol, dublat de indulgentul general Păsărescu, i se
contrapune imaginea avarului Giurgiuveanu, dublată de imaginea mătușii lui Stănică, Agripina. Deschiderile
spre modernitate se remarcă și în caracterul citadin, în spiritul critic, și în ambiguitatea și complexitatea
psihologică a personajelor prezentate cu ajutorul tehnicii poliedrice și a celei comportamentiste. În același timp,
scriitorul face și operă de naturalist, surprinzând evoluția unor bolnavi psihic (Simion, Titi și chiar Aglae sau
Costache).
Perspectiva narativă este obiectivă, narațiunea la persoana a III-a, cu focalizare zero și viziune „din
spate”, permițând menținerea unui narator omniscient, detașat de personaje și evenimente. Cu toate acestea,
prezența personajului reflector Felix, care preia o parte din observațiile naratorului, creează senzația de limitare
a omniscienței.
Incipitul fixează cadru spațio-temporal în manieră balzaciană: Într-o seară de la începutul lui iulie
1909, cu puțin înainte de orele zece, [...] în strada Antim. Însă, pe parcursul romanului, cititorul este
familiarizat și cu alte locuri ale Bucureștiului și chiar cu împrejurimile acestuia, prezentându-se moșia lui
Pascalopol, din Bărăgan.
Acțiunea începe odată cu venirea tânărului Felix Sima la București, pentru a studia medicina. Orfan de
ambii părinți, el va sta în casa tutorelui său Costache Giurgiuveanu, un rentier avar, care locuiește împreună cu
fiica sa vitregă, Otilia Mărculescu. Aici face cunoștință cu familia lui Costache, condusă cu autoritate de Aglae
Tulea, sora acestuia, și cu Leonida Pascalopol, un moșier care veghează asupra Otiliei, în speranța că o poate
ajuta pe tânăra orfană, față de care clanul Tulea afișează o atitudine de ostilitate, fata fiind potențiala
moștenitoare a averii lui Costache. Intriga se dezvoltă pe două planuri. Primul plan urmărește încercările
clanului Tulea de a intra în posesia averii lui Giurgiuveanu, făcând tot ce este posibil pentru a împiedica înfierea
Otiliei. Deși o iubește sincer pe fată, teama de sora sa și propria-i avariție îl determină pe moș Costache să
amâne înfierea acesteia. Intenționând să-i facă o casă fiicei sale, acesta se îmbolnăvește. Stănică Rațiu profită de
neputința lui și îi fură banii, fapt ce-i va provoca moartea. După moartea bătrânului, Otilia părăsește locuința în
care se simte străină și, abandonându-l pe Felix, pleacă la Paris și se căsătorește cu Pascalopol.
În celălalt plan, este urmărită evoluția lui Felix, care devine student la Medicină și se îndrăgostește de
verișoara sa, fiind gelos pe Pascalopol. Scurta sa relație amoroasă cu Georgeta va confirma intensitatea iubirii
față de Otilia. Conștientă că trebuie să-și trăiască viața, fata va lua însă decizia de a-l părăsi, în ciuda iubirii pe
care i-o poartă. Existența ei ar fi fost o piedică în calea realizării idealurilor profesionale la care aspiră Felix. În
deznodământ, naratorul prezintă destinul personajelor după mulți ani. Felix devine medic renumit, profesor
universitar și, prin căsătorie, intră într-un cerc de persoane influente. Bătrânul Pascalopol divorțează de Otilia
pentru a-i reda libertatea, iar aceasta se căsătorește cu un conte din Buenos Aires. Pentru Felix, Otilia va rămâne
imaginea eternului feminin, iar pentru Pascalopol ea rămâne o enigmă.
Romanul are structură sferică, incipitul și finalul fiind simetrice prin prezența aceleiași descrieri a casei
lui Costache Giurgiuveanu. Arhitectura reflectă imaginea unei lumi aflate în declin, prin descriele făcute autorul
evidențiind contrastul dintre pretențiile absurde ale unor burghezi snobi și adevărata lor realitate spirituală.
Kitsch-ul remarcat în amestecul de stiluri arhitectonice incompatibile și în imitarea arhitecturii clasice,
demonstrează incultura și grandomania proprietarilor, în timp ce casele mici și degradate, cu ornamente
executate din materiale ieftine, dovedesc zgârcenia și caracterul lor delăsător. Descinderea lui Felix în casa de
pe strada Antim echivalează cu o coborâre într-o lume a sufletelor moarte. Replica lui Giurgiuveanu, aici nu stă
nimeni, de care tânărul își va aminti în final, capătă conotații metaforice. Locatarii acestor case, Giurgiuveanu
ori familia Tulea, sunt indivizi lipsiți de spirit, respingători prin răutate și lăcomie. Intrarea novicelui Felix în
această lume se face simbolic printr-o poartă, infernala ușă cu scârțâit îngrozitor, păzită de un Cerber hilar,
schelălăitorul clopoțel. Anii de formare a tânărului în această casă echivalează cu o descindere în infernul
familial, Felix descoperind aici toate ungherele tenebroase ale caracterelor inferioare, dar și frumusețea naturii
omenești, prin relațiile pe care le va avea cu Otilia și cu Pascalopol, personaje aflate în acest mediu prin voia
destinului.
Din perspectiva personajelor, romanul Enigma Otiliei este o galerie impresionantă de tipuri umane
realiste, dintre care se distinge cuplul Felix – Otilia expresie vie a atracției contrariilor în iubire, cei doi
întruchipând cocheta și ambițiosul, fata exuberantă și tânărul rațional. Felix este primit cu căldură în casa
unchiului său de verișoara Otilia, care îi va purta de grijă, cu o afecțiune aproape maternă. Idila lor se dezvoltă
treptat, Felix simțindu-se tulburat de apropierea fetei. Noaptea, se visează mărturisindu-i iubirea, iar ziua scrie
în caiete caligrafic: Iubesc pe Otilia. Știind că nu va putea să-i vorbească niciodată despre sentimentele sale,
Felix ia decizia de a-i scrie. Fata amână să-i dea un răspuns și el este disperat. Pentru a-l scoate din această
stare, Otilia își mărturisește iubirea, arătându-i însă că ea ar fi reprezentat o piedică în cariera lui, pentru că sunt
o zăpăcită, nu știu ce vreau, eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții. Otilia intuiește
nepotriverea de caracter care ar fi împiedicat durabilitatea relației lor. Deși tânărul ar fi fost gata să se sacrifice
și să se căsătorească, pentru Otilia căsătoria timpurie ar fi fost ceva pedant, ea dorindu-și să se bucure de anii
cei mai frumoși ai tinereții, de libertate și de puțină zburdălnicie. Pentru a-și demonstra profunzimea
sentimentelor, fata i se oferă în ultima noapte, dar loialitatea îl împiedică pe Felix să facă acest gest. Este
momentul în care Otilia înțelege că cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste
nepotrivită pentru marele lui viitor și îl părăsește, alegându-l pe Pascalopol, care nu-i răpește libertatea și nu-i
impune niciun fel de constrângeri, fiind singurul care o înțelege cu adevărat.
În concluzie, oferind un fragment de viață, o frescă a Bucureștiului de dinainte de Primul Război
Mondial, romanul Enigma Otiliei este, așa cum însuși George Călinescu își propunea, o scriere tipic realistă,
remarcabilă prin „atenta observație a socialului, zugrăvirea unor caractere bine individualizate, gustul
detaliului, observarea umanității sub latură morală” (Gheorghe Glodeanu). Dublat de un redutabil critic și
teoretician al literaturii, scriitorul depășește însă granițele realismului balzacian, sintetizând mai multe stiluri
într-o scriere care oglindește perfect spiritul modernismului lovinescian.

PERSONAJELE

CERINȚE:
1. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, despre particularitățile de construcție a unui personaj
dintr-un text narativ aparținând lui G. Călinescu/ un personaj feminin dintr-un roman aparținând perioadei
interbelice. În elaborarea eseului, vei avea în vedere:
- prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru realizarea personajului (conflict, relații
temporale și spațiale, construcția subiectului, perspectivă narativă, modalități de caracterizare, limbaj etc.);
- prezentarea statutului social, psihologic, moral etc. al personajului, prin raportare la conflictul/ conflictele
textului narativ studiat;
- relevarea principalei trăsături a personajului, ilustrate prin două situații semnificative/ citate comentate.

3. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, despre condiția femeii, reflectată într-un text narativ
studiat. În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- sublinierea trăsăturilor textului narativ care fac posibilă încadrarea într-o tipologie, într-un curent literar, într-o
perioadă sau într-o orientare tematică;
- prezentarea a două elemente ale textului narativ (acțiune, conflict, relații temporale și spațiale, construcția
subiectului, particularități ale compoziției, perspectivă narativă, modalități de caracterizare, limbaj etc.);
- evidențierea condiției femeii, prin referire la două situații semnificative.

4. Scrie un eseu, de minimum 400 de cuvinte, despre relația dintre două personaje ale unui text
narativ aparținând lui G. Călinescu. În elaborarea eseului, vei avea în vedere:
- prezentarea a două elemente ale textului narativ, semnificative pentru construcția personajelor (temă,
perspectivă narativă, acțiune, conflict, relații spațio-temporale, construcția subiectului, modalități de
caracterizare, limbaj etc.);
- evidențierea tipologiei personajelor, a statutului social, moral etc. și relevarea trăsăturilor celor două personaje,
prin raportare la două episoade/ secvențe narative ale textului narativ;
- exprimarea unei opinii argumentate despre relațiile dintre cele două personaje.
MODEL DE ESEU:
Prestigios critic literar și scriitor al perioadei interbelice, George Călinescu a respins proustianismul
promovat de Camil Petrescu, optând pentru realismul clasic, de tip balzacian, pe care l-a depășit prin elementele
de modernitate, un exemplu elocvent fiind Enigma Otiliei, roman social și citadin, publicat în anul 1938.
Enigma Otiliei este un roman prin amploarea narațiunii structurate în 20 de capitole, prin existența mai
multor planuri narative, a unor conflicte puternice, la care participă un număr mare de personaje. Fiecare plan
narativ are o temă distinctă. Astfel, în prim-plan se urmărește lupta pentru moștenirea lui Costache
Giurgiuveanu, conflictul fiind generat de membrii clanului Tulea care se opun dorinței bătrânului de a o înfia pe
Otilia Mărculescu și de a-i lăsa averea sa. Conflictul succesoral va fi amplificat prin prezența lui Stănică Rațiu,
ginerele Aglaei Tulea, un arivist care urmărește cu asiduitate să intre în posesia averii familiei. Planul al doilea
dezvoltă tema formării unui tânăr ambițios, Felix Sima, venit în casa unchiului Costache cu aspirația de a-și
face o carieră prestigioasă în medicină. El se îndrăgostește de Otilia Mărculescu și trăiește un conflict interior
puternic, fiind afectat de rivalitatea cu Pascalopol, ale cărui sentimente oscilează între paternitate și virilitate.
Paralel cu tema moștenirii, formarea unei cariere sau iubirea, scriitorul reușește să surprindă o adevărată frescă a
burgheziei bucureștene de la începutul secolului al XX-lea.
Prezentate neidealizat prin tehnică pluriperspectivistă, personajele se abat de la caracterele schematice
ale clasicismului, prin cumularea unor calități și defecte. Astfel, romanul Enigma Otiliei conține o galerie
impresionantă de tipuri realiste: Costache Giurgiuveanu este tipul avarului însuflețit de iubirea paternă; Aglae
Tulea este tipul femeii malițioase, al babei absolute fără cusur în rău; Aurica este tipul fetei bătrâne; Simion și
Titi Tulea întruchipează tipul retardatului; Stănică Rațiu este tipul arivistului; Felix este ambițiosul; Leonida
Pascalopol este aristrocratul rafinat; cocheta Otilia devine expresia eternului feminin.
Mijloacele de caracterizare sunt foarte variate. Caracterizarea se realizează după modelul balzacian,
prin tehnica focalizării, caracterul personajelor conturându-se progresiv, pornind de la date exterioare ale
existenței lor: mediul de viață, locuința sau camera, fizionomia și vestimentația. Trăsăturile fixate inițial prin
caracterizare directă se coroborează cu cele desprinse din caracterizarea indirectă, surprinzându-se fapte,
gesturi, limbaj sau compotramentul în relația cu celelalte personaje.
De pildă, vestimentația și portretul fizic al lui Felix, prezentate direct de către narator, relevă
dominantele caracterului său, voința și seriozitatea: Un tânăr de vreo optsprezece ani, îmbrăcat în uniformă de
licean [...], strânsă bine pe talie, ca un veșmânt militar, [...] îi dădea un aer bărbătesc și elegant. Fața îi era
însă juvenilă și prelungă, aproape feminină [...], dar tăietura elinică a nasului corecta printr-o notă voluntară
întâia impresie. Tenace și ambițios, tânărul medicinist moștenește cultul carierelor mari și, dând dovadă de
seriozitate, va triumfa de timpuriu, câștigând stima colegilor și a profesorilor universitari pe care-i asistă în
spitale.
Otilia Mărculescu, personajul principal și eponim al romanului, este una dintre cele mai încântătoare
prezențe feminine din literatura română, ea aflându-se în acel moment de echilibru fragil dintre copil și femeie.
Titlul romanului surprinde esența dilematică a protagonistei, devenite un simbol al feminității, căci „cu cât o
femeie este mai enigmatică, cu atâta reprezintă mai bine feminitatea” (Garabet Ibrăileanu).
Utilizarea tehnicii comportamentiste și a tehnicii oglinzilor paralele face ca portretul său să devină
complex și contradictoriu. Astfel, pentru Costache este fetița cuminte și iubitoare, pe care o soarbe umilit din
ochi. Pentru Pascalopol ea este o fată rară, o mare ștrengăriță, un temperament de artistă, care simte nevoia
luxului, a schimbării, o enigmă. Pentru Felix este o fată foarte frumoasă, frivolă numai în aparență, fiind în
fond inteligentă și profundă. Pentru colegii lui Felix este cea mai elegantă conservatoristă și mai mândră, de
care nu se-atinge nimeni. Pentru Stănică este o fată nostimă, lipsită de prejudecăți, cu temperamentul aprins.
Pentru Aglae este o dezmățată, o stricată, una dintre fetele fără căpătâi, pentru Aurica este o rivală în căsătorie,
o destrăbălată, căci e șireată, caută numai bărbați în vârstă, bogați.
Studentă la Conservator, Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui Costache Giugiuveanu, este o tânără de
optsprezce-nouăsprezece ani, al cărei portret fizic este prezentat din perspectiva lui Felix: Fața măslinie, cu
nasul mic și ochii foarte albaștri, arăta foarte copilăroasă între multele bucle și gulerul de dantelă. Însă în
trupul subțiratic, cu oase delicate ca de ogar, de un stil perfect, […] era o mare libertate de mișcări, o
stăpânire desăvârșită de femeie.
Portretul moral se conturează treptat. O modalitate de caracterizare indirectă este prezentarea camerei
acesteia. Sertarele mesei de toaletă, trase în afară în felurite grade, reflectă firea ei enigmatică. Dezordinea și
mulțimea de nimicuri de fată indică eleganța și cochetăria unui firi rebele, greu de supus convențiilor vremii.
Aerul bătrânesc și elegant al odăii evidențiază însă înțelepciunea unei femei ce trăiește într-o lume îngustă, care
a obligat-o să se maturizeze devreme. În prezența rudelor ostile, nu face niciun gest care să pară îndrăzneț, nu
scoate nicio vorbă nechibzuită, căci e conștientă de condiția sa de orfană, de faptul că, după moartea lui
Costache, va rămâne pe drumuri.
Trăind în atmosfera oprimantă a familiei Tulea, în ea se naște o voință acută de independență, exprimată
instinctiv în dorința copilărească de a zbura și în revolta împotriva condiției sale de femeie, care o încătușează:
Aș vrea să fug undeva, să zbor. Ce bine de tine că ești liber! Aș vrea să fiu băiat.
Otilia înțelege perfect în ce constă condiția femeii în societatea vremii, pricepând că rostul femeii este
să placă, în afară de asta nu poate fi fericire. De aceea, ajunge la concluzia că pentru o fată reușita în viață nu e
o chestiune de studiu, de energie, inteligența și voința fiind bune pentru un bărbat. Lipsite de sentimentul
sublimului, fetele sunt condamnate să aibă doar satisfacții mărunte. Îi admiră pe bărbații inteligenți, muncitori,
dar incapacitatea de a-i înțelege și dorința de a-și trăi viața le determină să-i aleagă pe cei ca Stănică. Așadar, o
femeie trebuie să se bucure de cei cinci, șase ani ai tinereții și să câștige inima unui bărbat, căci ignorată de un
bărbat e un monstru. Dacă bărbații la treizeci de ani abia se căsătoresc, pentru o femeie, la această vârstă începe
declinul. Prin urmare, succesul unei femei în viață e o chestiune de viteză. Timpul îi va da dreptate Otiliei. După
mulți ani, când Felix se întâlnește cu Pascalopol, acesta îi arată fotografia ei, o doamnă foarte picantă, gen
actriță întreținută, frumoasă, cu linii fine, în care Felix nu o mai recunoaște pe fata nebunatică de odinioară,
căci un aer de platitudine feminină stingea totul.
Cuplul Felix – Otilia demonstrează atracția contrariilor în iubire, cei doi întruchipând cocheta și
ambițiosul, fata exuberantă și tânărul rațional. Felix este primit cu căldură în casa unchiului său de verișoara
Otilia, care îi va purta de grijă, cu o afecțiune aproape maternă. Idila lor se dezvoltă treptat, Felix simțindu-se
tulburat de apropierea fetei. Noaptea, se visează mărturisindu-i iubirea, iar ziua scrie în caiete caligrafic: Iubesc
pe Otilia. Știind că nu va putea să-i vorbească niciodată despre sentimentele sale, Felix ia decizia de a-i scrie.
Fata amână să-i dea un răspuns și el este disperat. Pentru a-l scoate din această stare, Otilia își mărturisește
iubirea, arătându-i însă că ea ar fi reprezentat o piedică în cariera lui, pentru că sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau,
eu sunt pentru oamenii blazați, care au nevoie de râsetele tinereții. Otilia intuiește nepotriverea de caracter care
ar fi împiedicat durabilitatea relației lor. Deși tânărul ar fi fost gata să se sacrifice și să se căsătorească, pentru
Otilia căsătoria timpurie ar fi fost ceva pedant, ea dorindu-și să se bucure de anii cei mai frumoși ai tinereții, de
libertate și de puțină zburdălnicie. Pentru a-și demonstra profunzimea sentimentelor, fata i se oferă în ultima
noapte, dar loialitatea îl împiedică pe Felix să facă acest gest. Este momentul în care Otilia înțelege că cine a
fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor și îl
părăsește, alegându-l pe Pascalopol, care nu-i răpește libertatea și nu-i impune niciun fel de constrângeri, fiind
singurul care o înțelege cu adevărat.
În concluzie, Otilia este o încarnare a libertății interioare, „un simbol al artistului, al insului de excepție,
alergic la presiunea tenace a socialului” (Ioan Adam). Deși George Călinescu nu credea în vocația și realitatea
spirituală a femeii, a considerat că un personaj feminin poate întruchipa mult mai bine sufletul artistului,
mărturisind că „eroina este tipizarea mea fundamentală, în ipoteza feminină”. Chiar și alegerea titlului
romanului este o dovadă că sufletul feminin, plin de contradicții, este mai poetic și mai greu de pătruns, așa
cum este mai întotdeauna sufletul artistului.