Redactează un eseu, de minimum 400 de cuvinte, în care să prezinţi particularităţi

de construcţie ale unui text narativ studiat, aparţinând lui George Călinescu.
În elaborarea eseului, vei avea în vedere următoarele repere:
- evidenţierea a două trăsături care fac posibilă încadrarea textului în specia literară, într-o
perioadă sau orientare culturală;
- comentarea a două secvenţe relevante pentru tema textului narativ studiat;
- analiza a două elemente de structură şi de compoziţie ale textului epic, semnificative
pentru tema aleasă (acţiune, conflict, relaţii temporale şi spaţiale, perspectivă narativă,
tehnici narative, registre stilistice, instanţele comunicării narative, incipit, final, limbaj
etc.);
Notă!
Ordinea integrării reperelor în cuprinsul eseului este la alegere.
Pentru conţinutul eseului, vei primi 18 puncte (câte 6 puncte pentru fiecare reper/cerinţă).
Pentru organizarea discursului, vei primi 12 puncte (părţile componente – introducere, cuprins,
încheiere – 3 puncte; logica înlănţuirii ideilor - 3 puncte; abilităţi de analiză şi argumentare - 3
puncte; claritatea exprimării – 2 puncte; respectarea precizării privind numărul minim de cuvinte
– 1 punct).
În vederea acordării punctajului pentru organizarea discursului, eseul trebuie să aibă
minimum 400 de cuvinte şi să dezvolte subiectul propus.

Încadrarea romanului în creația autorului și contextul epocii

Perioada interbelică se caracterizează printr-o mare dezvoltare și sincronizare a
fenomenului literar românesc cu cel european. Este o perioadă dominată de modernismul
lovinescian. G. Călinescu, personalitate marcantă a culturii interbelice, a fost autor de poezie,
proză, dramaturgie, eseistică, istorie și critică literară care totuși nu a aderat la modernism. În
calitate de critic a considerat că „deocamdată, tipul firesc de roman la noi este cel obiectiv”. În
polemică permanentă cu celebrul său confrate, E. Lovinescu, susţinător al modernismului,
Călinescu îşi concepe romanul ca o demonstraţie a ideilor sale: respinge perspectiva narativă
subiectivă şi apelează preponderent la vocea unui narator omniscient, conform modei literare
a secolului anterior.
Romanul Enigma Otiliei (1938) este capodopera epicii sale, o îmbinare de modernitate și
tradiție pe fundalul realismului de tip balzacian.

Semnificația titlului
Inițial romanul fusese intitulat Părinții Otiliei, ca o trimitere la tema balzaciană a
paternității. Paradoxul din titlu a fost explicat de criticul Ov. S. Crohmălniceanu prin faptul că
aproape toate personajele pot fi văzute ca părinți ai acestei orfane, interesați, cu motivații
diferite, de soarta ei. La sugestia editorului, titlul a fost schimbat în Enigma Otiliei și atrage
atenția asupra protagonistei ca reprezentare a „eternului feminin”.

Structura romanului
Într-o perioadă în care romancierii aleg modelul lui Proust (Camil Petrescu) sau André
Gide (Mircea Eliade), G. Călinescu demonstrează că se poate scrie un roman pe gustul epocii,
chiar urmând modelul lui Balzac. Opera sa este astfel dominată de realismul de tip balzacian.
Compoziția dezvoltă două planuri. Primul urmărește istoria unei moșteniri, averea
bătrânului Giurgiuveanu fiind ţinta interesului întregului clan Tulea. Cel de-al doilea este un
bildungsroman și prezintă parcursul tânărului Felix Sima, care trăiește și o poveste de dragoste
adolescentină pentru Otilia. Acțiunea este plasată în capitală, astfel că autorul realizează și o
frescă a vieții burgheziei bucureștene la începutul secolului al XX-lea.

Elemente de structură și conținut

 Se remarcă în primul rând incipitul. Aici, prin perspectivă omniscientă, sunt fixate
timpul şi spaţiul, „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puțin înainte de orele zece, (…)
în strada Antim, venind dinspre strada Sfinții Apostoli” și prin descrierea detaliată, sunt descrise
detaliat strada, locuința lui Giurgiuveanu, portretul lui Felix, dar și trăirile sale interioare. Cu
excepția lui Felix și a Otiliei, toate celelalte personaje din roman reprezintă tipuri umane:
Giurgiuveanu – avarul, Pascalopol – filantropul, Stănică Raţiu – arivistul, Aglae Tulea - „baba
absolută fără cusur în rău”, Aurica - fata bătrână, Simion Tulea – senilul, Titi – retardatul,
Georgeta – curtezana. Personajele realiste sunt văzute ca produse ale mediului în care trăiesc,
caracterizate dinspre interior spre exterior.
Elementele moderniste apar în realizarea personajului feminin Otilia, singura care iese
din observaţia naratorului omniscient, fiind caracterizată prin metodele prozei moderne,
pluriperspectivismul și comportamentismul / behaviorismul. Aceasta se bucură de frumusețea
clipelor prezente în timp ce, la pol opus, Felix este ambițios, serios și dornic să-și creeze o
carieră.

Evoluţia relaţiei dintre două personaje (Felix şi Otilia)

Tema romanului este, de asemenea, de factură realistă: viața burgheziei bucureștene,
moștenirea, paternitatea. Prin intermediullui Felix și al Otiliei se conturează și tema iubirii, dar și
bildungsromanul tânărului.
Felix și Otilia apar în roman, după cum afirma chiar autorul, ca „termeni angelici de
comparație”. Cei doi se disting între celelalte personaje printr-o serie de similitudini: ambii sunt
foarte tineri, sunt orfani, se află sub tutela lui Costache Giurgiuveanu, sunt ținta răutăților Aglaei
și protejați cu discreție de Pascalopol. Felix deține un rol important în roman, fiind personaj
reflector, prin intermediul căruia autorul realizează legătura între cele două planuri ale operei.
Portretul său este prezentat în incipit din perspectiva omniscientă: un tânăr de 18 ani în uniformă
de licean, venit de la Iași pentru a locui în casa unchiului său pe durata studiilor la Medicină.
Primul portret al Otiliei este redat din perspectiva lui Felix, care observă tânăra „cu capul
prelung încărcat de bucle”.
Un prim episod reprezentativ pentru... este sosirea lui Felix în casa lui Costache
Giurgiuveanu. Acesta oferă o primă imagine a Otiliei. Între cei doi se leagă o strânsă relație, dar
Felix este permanent nesigur de adevăratele sentimente ale Otiliei, uneori îi oferă dovezi de
iubire, alteori se comportă ca o soră mai mare sau chiar adoptă o atitudine indiferentă. Aerul de
mister al Otiliei este amplificat de procedeul modern al pluriperspectivismului utilizat de autor
în realizarea personajului. Astfel, Costache Giurgiuveanu o consideră „fe-fetița lui”; Aglae o
numește „dezmățata” care se agață de gâtul bărbaților și „prefăcuta” care vrea să obțină averea
lui Giurgiuveanu; Aurica o invidiază și o urăște, lui Titi îi trezește instincte întârziate, Stănică o
consideră „fată deșteaptă”, Pascalopol are pentru ea sentimente ambigue: „n-am prea stat să
disting ce este patern şi ce este viril în dragostea mea.”
În povestea de dragoste adolescentină autorul inserează elemente din problematica
Luceafărului. Incompatibilitatea celor doi este dată de faptul că Felix are idealuri superioare, este
preocupat de construirea unei cariere, în timp ce Otilia pare a fi aplecată spre frivolitate, de altfel
chiar ea se autocaracterizează: „noi, fetele, suntem mediocre, iremediabil mediocre și singurul
meu merit este că-mi dau seama de asta”.
În conturarea Otiliei, „personaj rotund” (E. M. Forster), G. Călinescu utilizează
comportamentismul. Renunță, în cazul ei, la perspectiva omniscientă și o înfățișează în anumite
situații fără a oferi explicații ale comportamentului ei, procedeu care de asemenea, amplifica nota
de mister. Situații de acest tip sunt cele în care plânge, mușcând nervos din batistă lângă
Giurgiuveanu lovit de apoplexie, aleargă printre căpițele de fân la moșia lui Pascalopol sau
începe brusc să cânte o melodie la pian şi trece de la pasaje melancolice la unele „furtunoase”.
Moartea neașteptată a lui Giurgiuveanu înainte de a se clarifica situația Otiliei, are
implicații asupra ambilor tineri. Felix o cere în căsătorie, iar ea lasă impresia că acceptă, dar a
doua zi pleacă, lăsând în urmă doar o scrisoare. Felix va afla că s-a căsătorit la Paris cu
Pascalopol, gestul ei fiind imposibil de înțeles pentru el.
Un al doilea episod este reprezentat chiar de finalul romanului, un epilog ce prezintă
întâlnirea dintre Felix și Pascalopol după câțiva ani. Felix este acum om matur, ajuns medic
celebru, „intrat prin căsătorie într-un cerc de persoane influente”. El oferă din nou o perspectivă
asupra Otiliei, pe care o recunoaște cu greu dintr-o fotografie arătată de Pascalopol. Ea îi apare
drept „o femeie picantă, gen actriță întreținută, la brațul unui bărbat exotic, cu floare la
butonieră”. Această imagine îl face să își amintească vorbele Otiliei: „Noi nu trăim decât 5-6
ani”, ca o referire la efemeritatea farmecului feminin. Otilia este o întruchipare a feminității
enigmatice, alăturându-se, din acest punct de vedere, altor personaje din proza interbelică
precum Adela lui G. Ibrăileanu sau Doamna T. a lui Camil Petrescu.
Romanul lui G. Călinescu oferă o imagine asupra complexităţii creaţiei epice în literatura
interbelică românească, prin îmbinarea unor formule literare diferite care se armonizează fără a
genera disonanţe.