Enigma Otiliei

George Călinescu

 Tema și viziunea
Romanul , cea mai amplă specie a genului epic a dominat ultimele secole pentru că
tinde spre reprezentarea lumii ca totalitate , prin structuri narative complexe , reunind mai
multe planuri, surprinzând evoluția unui număr mare de personaje , prinse în angrenajul
unor conflicte puternice . Aceste constante ale operei pot fi identificare și la nivelul
romanului ,, Enigma Otiliei” de George Călinescu .

Critic și istoric literar , dar și romancier , poet și dramaturg , George Călinescu este o
personalitate remarcabilă a literaturii române .El s-a diferențiat programatic de scriitorii
epocii sale ,devenind autorul primelor romane citadine de factură clasică , nu analitice , nici
psihologice , așa cum a scris Camil Petrescu , H. Papadat –Bengescu , Anton Holban .

Romanul călinescian apare la sfârșitul perioadei interbelice( 1938) , fiind ilustrativ

pentru modul în care romancierul își trădează formația de critic literar , căci comentariul
vieții înfățișate în roman trece înaintea vieții create . Tipologic , este un roman realist prin
temă ( reprezentarea verosimilă a burghezei citadine ) , prin tehnica detaliului (fiecare
amănunt este adus sub lupă și analizat ) , prin tipologia personajelor și perspectiva narativă
obiectivă. Are și elemente moderne , ce țin de construcția personajului principal (reflectarea
poliedrică,comportamentismul ) , dar și de ambiguizarea celorlalte personaje . Este de
asemenea , un roman citadin , frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului XX,
ce surprinde efectele banului ca formă de pervertire morală a individului . Imaginea societății
constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr .După tipologia făcută de
Nicolae Manolescu în ,,Arca lui Noe”,este un roman doric .

Balzacianismul romanului este evidențiat mai ales la nivel tematic : istoria unei
moșteniri , căreia i se asociază lupta pentru înavuțire și relația de paternitate . Totuși ,
scriitorul se detașează de Balzac prin atitudinea comic –parodică și cultivarea grotescului .
Este, așa cum afirmă Nicolae Manolescu , ,,o redescoperire polemică a
balzacianismului”prin : teatralitatea discursului narativ ,caracterizarea unor personaje,
situațiile absurde .

Romantismul textului este susținut de gruparea antitetică a personajelor ( de exemplu ,

moș Costache și Pascalopol) , de analiza sentimentului erotic ce implică accente lirice în cazul
iubirii dintre Felix și Otilia , de câteva descrieri livrești într-un registru fantastic ( de exemplu ,
descrierea câmpiei Bărăganului).

Titlul este un element paratextual , care oferă cititorului un orizont de

așteptare .Intitulat inițial ,,Părinții Otiliei “,titlul ilustra ideea balzaciană a paternității pentru
că fiecare dintre personaje determină într-un fel sau altul soarta personajului feminin.
Editorului însă , i s-a părut mult mai sugestiv titlul ,,Enigma Otiliei”, deși G. Călinescu
precizează că : ,,… nu Otilia are vreo enigmă , ci Felix crede că o are . Pentru orice tânăr de
douăzeci de ani , enigmatică va fi , în veci fata care îl va respinge , dându-i totuși dovezi de
afecțiune. “

Opera este alcătuită din două zeci de capitole , organizate pe mai multe planuri :
unul al iubirii dintre Felix și Otilia , romanul fiind și unul de dragoste ;intriga acestui plan
fiind reprezentată de gelozia lui Felix cauzată de relația Otiliei cu Pascalopol, bărbatul bogat
și matur ; celălalt plan , desfășurat în jurul clanului Tulea , este impulsionat de competiția
pentru moștenirea averii lui moș Costache.

Incipitul individualizează caracterul balzacian al romanului , fixează cadrul

temporal (,,într – o seară de la începutul lui iulie 1909”) și spațial ( strada Antim și arhitectura
casei lui moș Costache ), prezintă principalele personaje , sugerează conflictul și trasează
principalele planuri epice .

Finalul este închis prin rezolvarea conflictului . Simetria incipit – final se realizează
prin descrierea străzii și a casei lui moș Costache , din perspectiva lui Felix , în momente
diferite ale existenței sale ( în adolescență și aproximativ 10 ani mai târziu)

Conflictele romanului sunt numeroase și se manifestă în toate planurile narative .

Conflictul principal se declanșează între familia lui Costache Giurgiuveanu (posesorul averii
care are o fiică vitregă , Otilia Mărculescu ) și cea a surorii sale , Aglae Tulea . Din familia ei
fac parte : cei trei copiii – Olimpia , Aurica și Titi și soțul ei , Simion . În această familie
pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține zestrea , în calitate de soț al Olimpiei . Conflictele
succesorale sunt iscate în jurul averii lui Costache ( adversitate manifestată de Aglae
împotriva Otiliei , interesul lui Stănică Rațiu pentru aceeași avere ). Conflictul erotic se referă
la rivalitatea dintre tânărul Felix și maturul Pascalopol pentru dragostea Otiliei .

Personajele romanului sunt construite prin tehnica balzaciană a deducerii

trăsăturilor de caracter din descrierea mediilor și a fizionomiilor . Portretul balzacian
pornește de la caracterele clasice ( avarul , ipohondrul , gelosul etc . ), cărora realismul le
conferă dimensiuni sociale și psihologice . Romanul realist tradițional devine o comedie
umană , cu personaje tipice , așa cum sunt cele menționate ( avarul – Costache Giurgiuveanu
, cocheta fermecătoare – Otilia , baba absolută – Aglae , fata bătrână – Aurica , dementul
senil – Simion , arivistul demagog – Stănică Rațiu ) .Pornind de la teza :,, obiectul romanului
este omul ca ființă morală”, George Călinescu distinge două feluri de indivizi , în funcție de
capacitatea de adaptare la lume : cei care se adaptează moral ( au o concepție morală
asupra vieții: Pascalopol , Felix)și cei care se adaptează automatic , instinctual (organizați
schematic și ilustrând câte un tip uman ).

Modernitatea personajelor este generată de trăsăturile care le oferă

ambiguitate .Astfel , moș Costache nu este un avar dezumanizat deoarece manifestă
afecțiune pentru cei doi orfani ,cărora le ia mereu apărarea când se vorbește rău despre ei .
Pascalopol o iubește pe Otilia în același timp viril și patern, fiind gata să fie în preajma ei ori
ca tată , adoptând - o , ori ca soț , căsătorindu – se . Felix este un adolescent orfan , dornic de
afecțiune și capabil de a iubi dezinteresat , dar hotărât să își facă o carieră . Stănică este
arivistul prin excelență , escroc , hoț dar și sentimental. Otilia este un personaj cu totul
contradictoriu , amestec de ingenuitate și senzualitate . Mereu imprevizibilă , Otilia este
frivolă , nebunatică și exuberantă , meditativă și inteligentă , risipitoare și cochetă, dar și
capabilă de gesturi de pietate filială și devotament pentru moș Costache. În portretizarea
acesteia , autorul folosește procedee moderne precum tehnica pluriperspectivismului și
comportamentismului : Otilia este văzută și caracterizată din punctul de vedere al mai
multor personaje : pentru Aglae este o zănatică , dezmățată , stricată , pentru Felix – o fată
superioară , pe care n-o poate înțelege , rămânând până la capăt o enigmă , pentru
Pascalopol - femeia în devenire care îl încântă și îl emoționează .

Conștientă de propria frumusețe și tinerețe , Otilia știe în același timp că

acestea sunt efemere și că va trebui să le valorifice cât mai are timp – câțiva ani , așa cum îi
mărturisește lui Felix . Camera ei , cu rochii aruncate peste tot , cu romane franțuzești
deschise sau azvârlite la întâmplare , depun mărturie pentru stilul de viață mai degrabă la
voia hazardului și pentru personalitatea provocatoare a fetei , liberă și dezinhibată . Este,
alături de Felix , singura dezinteresată de averea lui Costache . Faptul că optează pentru
Pascalopol , un moșier blazat , nu trădează nevoia de a avea bani , ci nevoia de siguranță. Și ,
poate sugerează un anume secret al ființei ei feminine . Îl iubește pe Felix și îl lasă să –și
urmeze drumul în viață , intuind în tânărul timid un bărbat de carieră .

Finalul romanului , în care Otilia este prezentată prin intermediul unei fotografii
( o tehnică modernă , de altfel ) , îi sugerează cititorului atât o evoluție a fetei , cât și una a
tânărului ( prin ochii lui Felix o reîntâlnim pe Otilia ) : ,,Femeia era frumoasă , cu linii fine ,
dar nu era Otilia , nu era fata nebunatică . Un aer de platitudine feminină stingea totul(…) Ce
deosebire ! Unde era Otilia de altă dată ? Nu numai Otilia era o enigmă , ci și destinul
însuși .”

,,Enigma Otiliei” rămâne o realizare românească notabil să din perioada

interbelică , apropiindu- se de modelul balzacian prin îmbinarea la nivel tematic a iubirii și a
luptei pentru moștenire, dar depășind balzacianismul prin complexitatea modernă a
personajelor centrale .