ENIGMA OTILIEI, G. Călinescu.

Particularități de construcție a unui personaj

● roman interbelic
● roman de sinteză estetică (realist – balzacian, cu elemente clasice, romantice şi moderne)
● roman obiectiv
● roman de dragoste
● Bildungsroman

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la

roman. Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G.
Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului
românesc. De asemenea, el combate teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi
influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui
Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.
După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ
minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care
realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.
Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele
decenii ale secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii
bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea.
Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi
punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca
protectori ai ei.
Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză
a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta
este enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este luminată de reflecţia a lui Felix din finalul
romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi". Schimbarea titlului deplasează
accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este
realizat personajul eponim.
Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul epic
principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea de dragoste
între Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).
Modalităţile de realizare a frescei sociale, tipologia clasicistă şi arta portretului sunt trei dintre
trăsăturile ce fac posibilă comparaţia dintre romanul lui G.Călinescu şi romanele lui Balzac
Autorul particularizează personajele prin câte o trăsătură de caracter dominantă, făcându-le să
devină tipuri: Costache Giurgiuveanu – avarul, Aglae Tulea – femeia malefică, „baba absolută”, „fără
cusur în rău”, Simion Tulea – alienatul, Titi Tulea – retardatul, Aurica Tulea – fata bătrână, Stănică
Raţiu – arivistul, Felix Sima – ambiţiosul, Leonida Pascalopol – rafinatul.
Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este personajul eponim al romanului,
complex şi greu de încadrat într-o tipologie. Otilia este unul dintre cele mai interesante personaje
feminine din proza românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare. Autorul spune despre
ea: „Otilia este eroina mea lirică […], fondul meu de ingenuitate şi copilărie”.
Studentă la Conservator, înzestrată, aşa cum afirmă Pascalopol, cu un „temperament de
artistă, care simte nevoia luxului, a schimbării”, Otilia a crescut în casa lui Costache Giurgiuveanu,
dar este indiferentă în ceea ce priveşte averea acestuia. Deşi iubită de Costache, Felix şi Pascalopol,
fata are un statut social precar, trăind drama singurătăţii şi a incertitudinii viitorului. După moartea lui
Giurgiuveanu, Otilia va fi alungată din casă de Aglae, care aştepta momentul acesta de ani buni, şi va
accepta protecţia lui Pascalopol, cel ce i-a purtat mereu de grijă, căsătorindu-se cu el. Procesul
devenirii eroinei este urmărit nu atât din perspectiva auctorială, cât din perspectiva nemediată a
faptelor, a comportamentului, a vorbirii şi a gândirii personajului.
Otilia este figura centrală, iar caracterul ei se defineşte prin prezenţa unor elemente
contradictorii. Astfel, fata demonstrează un amestec de inocenţă şi maturitate, de iubire şi raţiune.
Naratorul, prin caracterizare directă, o prezintă pe Otilia ca pe o fiinţă a contradicţiilor:
„Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi
gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic... era o mare libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită
de femeie.”
Autocaracterizarea o prezintă la fel de surprinzător, pentru că afirmaţia: „Eu sunt o zăpăcită,
nu ştiu ce vreau...” va fi contrazisă de fapte şi de judecăţile ei profunde.
Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece părerile
sunt, de multe ori, opuse. Va rezulta un portret între oglinzi paralele, procedeu modern ce mai este
denumit şi „tehnica reflectării poliedrice”. Costache Giurgiuveanu o crede încă un copil şi o
numeşte „fe-fetiţa mea”. Aglae o consideră o femeie uşoară, vicleană şi interesată: „O fată ca Otilia
merită să intre într-o casă de corecţie.”. La fel gândeşte şi Aurica: „Nu e nimic interesant într-o
destrăbălată ca Otilia.” Pe de altă parte, Felix o consideră frumoasă, inteligentă, altruistă şi talentată:
„E o fată admirabilă, o fată superioară”. Pascalopol vede la ea aceleaşi calităţi: „Dacă Dumnezeu mi-
ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vreau eu, aş fi făcut-o ca pe domnişoara Otilia.”
Amândoi evidenţiază cea mai importantă trăsătură a Otiliei: faptul că este „enigmatică”,
imprevizibilă: „Pentru mine, Otilia, ai început să devii o enigmă.” (Felix), „A fost o fată delicioasă,
dar ciudată. Pentru mine e o adevărată enigmă.” (Pascalopol).
Caracterul contradictoriu al fetei este evidenţiat şi printr-un mijloc al caracterizării indirecte,
prezentarea mediului de viaţă. Descrisă într-o manieră balzaciană, printr-o aglomerare de amănunte,
camera ei o defineşte întru totul. Sertarele deschise din care atârnă tot felul de lucruri, rochiile
împrăştiate peste tot, flacoanele cu parfum şi cutiile de pudră fără capace arată, dincolo de o dezordine
tinerească, dinamismul fetei, aflate permanent în mişcare, bucuria ei de a trăi, temperamentul „de
artistă”. Partiturile, cărţile în franceză şi în germană o indică drept o fată cultivată, cu inteligenţă şi
simţ estetic. Patul acoperit de păpuşi şi de tot felul de nimicuri o arată copilăroasă.
Faptele Otiliei o caracterizează drept altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi (îl convinge pe
Costache că nu vrea să fie înfiată şi nici trecută în testament, pentru a-l proteja pe tatăl vitreg de furia
Aglaei; nu vrea să frâneze cariera lui Felix) şi chiar faţă de adversari (dăruieşte pianul Auricăi).
Finalul romanului închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine care îl
surprinde profund pe Felix, dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu
era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de platitudine feminină stingea totul”. Întâlnirea din
epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri cititorului destinul personajului şi
de a susţine o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!”
Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la sfârşitul
unei epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10...”. Epilogul
romanului duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se
afirma încă de tânăr.”
Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din
Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia
acestuia, în Bărăgan etc. Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în stil balzacian, este
 un bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor, aspectul „bizar"
al străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a unei străzi italice".
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache,
din perspectiva lui Felix, în momente diferite şi prin replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.
Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a.
Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută prin
ochii tânărului.

Prin personajul Otilia Mărculescu autorul de roman realist întruchipează condiţia femeii într-o
societate care nu lasă loc alegerilor. În ciuda aparenţelor, fata nu are libertatea de a-şi construi destinul
pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se subordoneze normelor sociale care impun primatul banului.
Prin profunzime şi complexitate, Otilia este un personaj rotund, reprezentând o imagine a naturii
contradictorii a sufletului feminin, făcând parte dintr-o galerie a femeilor voluntare, spontane şi
imprevizibile. Romancierul însuşi a acordat un loc aparte acestui personaj feminin, în care mărturiseşte
că regăseşte o parte din sine: „Eroina este tipizarea mea fundamentală în ipostază feminină. Otilia este
oglinda mea de argint…”

ENIGMA OTILIEI
G. Călinescu
Relația dintre două personaje

● roman interbelic
● roman de sinteză estetică (realist – balzacian, cu elemente clasice, romantice şi moderne)
● roman obiectiv
● roman de dragoste
● Bildungsroman

În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman.

Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G.
Călinescu se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului
românesc. De asemenea, el combate teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi
influenţele proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui
Balzac: „Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”.
 După apariţia, în 1933, a romanului „Cartea nunţii”, considerat de autor „un exerciţiu narativ
minor”, G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care
realismului obiectiv de factură balzaciană i se asociază elemente clasice, romantice şi moderne.
Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele
decenii ale secolului al XX-lea; G. Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii
bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate trei, teme balzaciene), iubirea.
Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi
punând în evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca
protectori ai ei. Titlul a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu:
“Această criză a tinereţii lui Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului
unei fete, aceasta este enigma.” Ultima semnificaţie - cea generală - este luminată de reflecţia a lui
Felix din finalul romanului: „Nu numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi". Schimbarea titlului
deplasează accentul de la un aspect realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin
care este realizat personajul eponim.
Romanul cuprinde 20 de capitole (fără titlu), organizate pe două planuri narative. Planul epic
principal urmăreşte istoria unei moşteniri (planul social), iar al doilea cuprinde povestea de dragoste
între Felix şi Otilia şi evoluţia lui Felix (planul erotic).
Timpul acţiunii este perioada de dinaintea Primului Război Mondial, în 1909, adică la sfârşitul
unei epoci: „Într-o seară de la începutul lui iulie 1909, cu puţin înainte de orele 10...”. Epilogul
romanului duce acţiunea până după război: „Războiul dădu lui Felix, peste câţiva ani, prilejul de a se
afirma încă de tânăr.”
Cea mai mare parte a acţiunii are drept spaţiu casa lui moş Costache aflată în strada Antim, din
Bucureşti; alte episoade au loc în casa Aglaei, în casa lui Pascalopol din Calea Victoriei, la moşia
acestuia, în Bărăgan etc. Descrierea străzii Antim şi a casei lui Giurgiuveanu, în stil balzacian, este
un bun prilej pentru scriitor de a critica amestecul de stiluri arhitectonice ale caselor, aspectul "bizar"
al străzii bucureştene, o adevărată „caricatură în moloz a unei străzi italice".
Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea străzii şi a casei lui moş Costache,
din perspectiva lui Felix, în momente diferite şi prin replica bătrânului: „Aici nu stă nimeni”.
Perspectiva narativă este cea a naratorului obiectiv, omniscient, relatând la persoana a III-a.
Viziunea/ focalizarea este deseori internă fixă, centrată pe Felix, lumea prezentată fiind văzută prin
ochii tânărului.
Felix Sima este un personaj realist, complex, surprins în devenire. Dominanta tipologică îl
plasează în tipul intelectualului ambițios. Fiul doctorului Sima din Iaşi, absolvent al unui liceu-
internat, vine la Bucureşti, în casa unchiului Costache, pentru a urma Facultatea de Medicină. Deşi
pătrunde într-o lume necunoscută, lacomă şi agresivă, băiatul îşi păstrează principiile, rămânând
deasupra mediocrităţii. El îşi construieşte un cod moral şi comportamental superior: „Voi căuta să fiu
bun cu toată lumea, modest şi să-mi fac o educaţie de om. Voi fi ambiţios, nu orgolios”. Nu dovedeşte
însă aceeaşi siguranţă de sine şi în viaţa sentimentală. Se îndrăgosteşte de Otilia, dar această iubire îl
face să sufere, să penduleze între încredere şi dezamăgire. Eroul este totuşi un învingător, în final,
căsătorindu-se şi devenind o personalitate în lumea medicală.
Otilia Mărculescu, fiica vitregă a lui moş Costache, este personajul eponim al romanului,
complex şi greu de încadrat într-o tipologie. Otilia este unul dintre cele mai interesante personaje
feminine din proza românească şi reprezintă feminitatea în procesul de formare.
Felix se îndrăgosteşte de Otilia, dar ea pendulează între iubirea profundă pentru tânărul student şi
siguranţa unei căsătorii cu Pascalopol. În timp ce Felix abia descoperă lumea, Otilia are deja o
concepţie bine definită despre viaţă. Amestec de copilărie şi maturitate, Otilia îl ocroteşte pe Felix, dar
simte, la rândul ei, nevoia de protecţie, de siguranţă şi de afecţiune din partea lui Pascalopol.
Un episod romantic este vizita la moşia lui Pascalopol, unde cei doi îndrăgostiţi trăiesc momente
unice, contemplând cerul, într-o noapte, culcaţi în fân.
Când Otilia, sufocată de grosolaniile clanului Tulea, pleacă cu Pascalopol la Paris, Felix, derutat,
are o scurtă aventură cu Georgeta şi i se pare că a trădat-o pe Otilia. Felix îi propune Otiliei să se
mărite cu el, dorind să-i asigure existenţa. Otilia va opta însă pentru Pascalopol, fiindcă nu se
consideră o parteneră de viaţă potrivită pentru Felix.
O altă scenă semnificativă pentru evoluţia iubirii dintre Felix şi Otilia este cea petrecută în
camera lui Felix, în noaptea de dinaintea plecării definitive a Otiliei. Felix primeşte şansa de a dovedi
că o iubeşte pe fată mai presus de orice şi că nu poate trăi fără ea; testul la care e supus nu este înţeles
de către tânăr, aşa că, a doua zi dimineaţă, Felix constată că Otilia a plecat, iar peste două săptămâni
primeşte de la ea o carte poştală în care îşi motivează gestul: „cine a fost în stare de atâta stăpânire e
capabil să învingă şi o dragoste nepotrivită pentru marele lui viitor”.
Felix trece de la adolescenţă la maturitate trăind cu intensitate experienţa primei iubiri. Nimic din
ce i se întâmplă nu-l opreşte din drumul său: urmează medicina, se dedică studiului intens şi ajunge un
doctor foarte cunoscut. În final, Otilia este prezentată doar prin intermediul unei fotografii (tehnică
modernă în caracterizarea personajului).
Deşi tema iubirii nu ocupă locul esenţial în roman, cuplul Felix-Otilia rămâne emblematic pentru
universul fictiv creat de autor. Paginile de lirism ce descriu idila dintre Felix şi Otilia arată capacitatea
de seducţie pe care o are romantismul asupra scriitorului realist.
Pornit ca o demonstraţie artistică pentru o formulă teoretică de construcţie narativă, romanul
rămâne o realizare, în termeni originali, a simbiozei dintre tradiţie şi inovaţie în proza românească
interbelică.