Caracterizarea personajului feminin Otilia Marculescu

din romanul ,,Enigma Otiliei’’ de George Calinescu

G. Călinescu publică în 1938 „Enigma Otiliei”, roman de sinteză estetică, în care realismului obiectiv de factură balzaciană i se
asociază elemente clasice, romantice şi moderne.
Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în evidenţă caracterul de
orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei.
1.Viziune
Tema principală a romanului este cea socială: viaţa burgheziei bucureştene din primele decenii ale secolului al XX-lea; G.
Călinescu îşi definea romanul ca “monografia unei familii bucureştene”. Alte teme sunt moştenirea, paternitatea, parvenirea (toate
trei, teme balzaciene), iubirea.
Tema şi viziunea despre lume se reflectă în romanul călinescian şi în atitudinea faţă de personajul feminin. S-a vorbit mult
despre titlul romanului şi a fost pus în legătură cu modul în care se raportează Felix şi Pascalopol la comportamentul Otiliei.
Romanul transfigurează feminitatea misterioasă, adică ieşită de sub imperiul canoanelor, eliberată de prejudecăţi, nealterată de
tutela paternă sau de o educaţie rigidă.
Alături de tematică şi de construcţie, balzacianismul se reflectă în romanul lui G.Călinescu prin tipologia clasicistă şi arta
portretului. Autorul omniscient şi omniprezent îşi creionează de la început eroii şi aceştia vor evolua, în stil clasic, cu o
consecvenţă caracterială perfectă.
Autorul narator nu este creator de viaţă, ci comentator al ei, şi încă unul cu competenţă arhitecturală, muzicală, plastică,
psihologică, sociologică, estetică. El se substituie permanent personajului în receptarea realităţii.
2.Incadrare
Otilia este personajul principal, eponim si protagonist al romanului modern, fiind totodata personaj rotund, mobil
deoarece evolueaza.
Numele ei provine din limba greaca ,, cea bogata’’, acest nume facand referire la bogatia sufleteasca ce contrasteaza cu micimea
sufleteasca a membrilor familiei, dezvaluita de replica lui mos Costache din incipit ,,Aici nu sta nimeni’’.
3.Caracterizare directa
Naratorul, prin caracterizare directă, o prezintă pe Otilia ca pe o fiinţă a contradicţiilor: „Faţa măslinie, cu nasul mic şi ochii
foarte albaştri, arăta şi mai copilăroasă între multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic... era o mare
libertate de mişcări, o stăpânire desăvârşită de femeie.”
Autocaracterizarea o prezintă la fel de surprinzător, pentru că afirmaţia: „Eu sunt o zăpăcită, nu ştiu ce vreau...” va fi
contrazisă de fapte şi de judecăţile ei profunde.
Cel mai interesant efect îl au caracterizările făcute de celelalte personaje, deoarece părerile sunt, de multe ori, opuse. Va
rezulta un portret între oglinzi paralele, procedeu modern ce mai este denumit şi „pluriperspectivism” sau „tehnica reflectării
poliedrice”.
Costache Giurgiuveanu o crede încă un copil şi o numeşte „fe-fetiţa mea”.
Aglae o consideră o femeie uşoară, vicleană şi interesată: „O fată ca Otilia merită să intre într-o casă de corecţie.”.
La fel gândeşte şi Aurica: „Nu e nimic interesant într-o destrăbălată ca Otilia.”
Pe de altă parte, Felix o consideră frumoasă, inteligentă, altruistă şi talentată: „E o fată admirabilă, o fată superioară”.
Pascalopol vede la ea aceleaşi calităţi: „Dacă Dumnezeu mi-ar fi dat libertatea să-mi fac femeia cum vreau eu, aş fi făcut-o
ca pe domnişoara Otilia.”
Amândoi evidenţiază cea mai importantă trăsătură a Otiliei: faptul că este „enigmatică”, imprevizibilă: „Pentru mine, Otilia,
ai început să devii o enigmă.” (Felix), „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o adevărată enigmă.”
(Pascalopol).
4.Caracterizare indirecta
Caracterul contradictoriu al fetei este evidenţiat şi printr-un mijloc al caracterizării indirecte, prezentarea mediului de viaţă.
Descrisă într-o manieră balzaciană, printr-o aglomerare de amănunte, camera ei o defineşte întru totul. Sertarele deschise din care
atârnă tot felul de lucruri, rochiile împrăştiate peste tot, flacoanele cu parfum şi cutiile de pudră fără capace arată, dincolo de o
dezordine tinerească, dinamismul fetei, aflate permanent în mişcare, bucuria ei de a trăi, temperamentul „de artistă”. Partiturile,
cărţile în franceză şi în germană o indică drept o fată cultivată, cu inteligenţă şi simţ estetic. Patul acoperit de păpuşi şi de tot felul
de nimicuri o arată copilăroasă.
Faptele Otiliei o caracterizează drept altruistă, grijulie faţă de cei apropiaţi (îl convinge pe Costache că nu vrea să fie înfiată
şi nici trecută în testament, pentru a-l proteja pe tatăl vitreg de furia Aglaei; nu vrea să frâneze cariera lui Felix) şi chiar faţă de
adversari (dăruieşte pianul Auricăi).
Finalul romanului închide evoluţia personajului, suprapunând imaginii iniţiale o imagine care îl surprinde profund pe Felix,
dar perfect veridică în context: „Femeia era frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică. Un aer de
platitudine feminină stingea totul”.
Întâlnirea din epilogul romanului, dintre Felix şi Pascalopol, are rolul de a lămuri cititorului destinul personajului şi de a
susţine o afirmaţie de altădată a Otiliei: „noi nu trăim decât cinci-şase ani!”
În opinia mea, în personajul Otilia Mărculescu autorul de roman realist întruchipează condiţia femeii într-o societate care
nu lasă loc alegerilor. În ciuda aparenţelor, fata nu are libertatea de a-şi construi destinul pe care şi-l doreşte, ci este nevoită să se
subordoneze normelor sociale care impun primatul banului.
5.Concluzie
Prin profunzime şi complexitate, Otilia este un personaj rotund, reprezentând o imagine a naturii contradictorii a
sufletului feminin, făcând parte dintr-o galerie a femeilor voluntare, spontane şi imprevizibile. Romancierul însuşi a
acordat un loc aparte acestui personaj feminin, în care mărturiseşte că regăseşte o parte din sine: „Eroina este tipizarea
mea fundamentală în ipostază feminină. Otilia este oglinda mea de argint…”