„Enigma Otiliei”, de G.

Călinescu – caracterizarea personajului –

G.Călinescu face parte din galeria marilor scriitori interbelici ai literaturii române, alături de
M.Sadoveanu, L.Rebreanu și C.Petrescu.
„Enigma Otilieiˮ este un roman realist, obiectiv, de factură balzaciană, care înglobează elemente de
modernitate. A fost publicat în 1938.
Balzacianismul este prezent prin temă, care ilustrează viaţa burgheziei bucureştene de la începutul
secolului al XX-lea, societate degradată sub puterea banului, întreaga acţiune construindu-se în jurul averii lui
moş Costache Giurgiuveanu
Dintre elementele realiste se evidenţiază obiectivarea narării şi tehnica detaliului. Tipologia
personajelor este construită artistic prin faptul că acestea sunt dominate de o trăsătură de caracter puternică.
Costache Giurgiuveanu - avarul, Stănică Raţiu - parvenitul, Aglae - „baba absolută, fără cusur în rău”, Titi -
tipul retardatului, Felix este definitit de autor ca „martor şi actor”, iar Otilia – eternul feminin.
Creaţia epică este amplă, fiind alcătuită din douăzeci de capitole și structurată în două planuri
narative: istoria complicată a unei moșteniri și destinul tânărului Felix Sima, orfanul care observă minuţios
degradarea umană cauzată de lăcomia de bani.
Perspectiva narativă este obiectivă, naraţiunea se realizează la persoana a III-a, naratorul este
omniscient și omniprezent. Perspectiva temporală este cronologică, bazată pe relatarea evenimentelor în
ordinea derulării lor, iar cea spaţială reflectă o zonă reală, aceea a caselor, a străzilor şi unul imaginar închis, prin
care se conturează trăirile interioare ale personajelor.
Romanul se remarcă astfel prin crearea unui personaj feminin tulburător, care reușește să surprindă ceea
ce Goethe numea „eternul feminin” – Otilia Mărculescu. Otilia este, conform titlului, personajul principal,
eponim, ilustrând, din perspectiva autorului sufletul complicat al femeii, imposibil de încadrat în normele unei
epoci dominate de mediocritate și avariție. Titlul romanului incită la reflecție: femeia – sursă a frumuseții, a
misterului, încifrare a vieții. De asemenea, titlul trimite și la tipologia feminină propusă de Călinescu, de la femeia
defeminizată (Aurica, Aglae), la femeia curtezană (Georgeta) și până la femeia-copil-mister (Otilia).
Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă de clanul Tulea, în
ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană și de viața ei în casa Giurgiuveanu.
Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului, dar comportamentul frumos al Otiliei
rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși este silită să le facă față atacurilor.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală sunt discutabile. Otilia îl
iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că
nu dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului „o dragoste nepotrivită pentru marele viitor”. Alege, de
fapt, siguranța și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de Pascalopol
„A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă”.
Fiica celei de-a doua soții a lui Costache Giurgiuveanu are „vreo optsprezece-nouăsprezece ani” și este
caracterizată atât direct, cât și indirect. Însușirile Otiliei sunt suma unor perspective ale altor personaje (reflectare
poliedrică): pentru Aglae și Aurica este o fată de moravuri ușoare; pentru Stănică este o partidă bună, „protejata”
lui moș Costache, Pascalopol o protejează în mod patern, neștiind între ce tip de dragoste să aleagă (de părinte sau
viril); iar Felix receptează imaginea ei așa cum este în realitate – copilăroasă, generoasă, capabilă de mari gesturi
(„fuga în lume” cu el).
Prin caracterizarea directă făcută de narator se completează personalitatea ei incitantă: „Ea visa viitorul
ca un șir de explozii neprevăzute. Putea s-o răpească un englez s-o ducă în Indii, putea să-l roage pe Pascalopol s-o
ducă în Rusia, dar să se fixeze pe jumătate din grădina lui moș Costache îi era odios”.
Prin autocaracterizare este surprinsă atât oroarea ei de a se fixa într-o formulă de viață: „Eu am un
temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, cât și firea ei oscilantă, uneori
imprevizibilă, capabilă de hotărâri extreme: „Eu sunt o zăpăcită, nu știu ce vreau”.
În construcția portretului fizic, autorul folosește tehnica balzaciană a detaliului semnificativ, care
trimite la o trăsătură psihică – de exemplu, în scena jocului de cărți din incipit, prin ochii lui Felix este evidentă
corespondența dintre portretul fizic și trăsătura dominantă de caracter: „Fata, subțirică, îmbrăcată într-o rochie
foarte largă pe poale, dar strânsă tare la mijloc și cu o mare coleretă de dantelă pe umeri, îi întinse cu franchețe un
braț gol și delicat”.
Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului.
Cauzat de o combinație de porniri contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă atenții lui Pascalopol.
Nebunatică, frivolă, melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă de gesturi de devotament.
O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește prin intermediul
unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui Felix și, într-un gest de exaltare
nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe
o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul
lui Felix dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit
scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că
te urăște.”
O altă secvență ce subliniază spiritul contradictoriu al tinerei este cea în care, atunci când după moartea
lui Costache Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că
te iubesc, am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și că au, implicit, concepții
diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în timp ce
Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că aceasta ar
putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și alege siguranța
căsătoriei cu Pascalopol.
Condiția femeii, așa cum reiese din imaginea acestui personaj, se situează dincolo de statutul tipic al
femeii în epocă, aflată în umbra bărbatului, fie ca nevastă (Olimpia cea plată, Aurica – obsedată de mariaj), fie ca
întreținută (Georgeta). Otilia sfidează căsnicia înțeleasă ca oportunitatea obținerii unui statut social și material, iar
felul ei de a fi dovedește un spirit inteligent, care pune libertatea interioară mai presus de orice.
Enigma Otiliei este „însăși feminitatea ei mereu proaspătă” (Pompiliu Constantinescu). Otilia rămâne o
tulburătoare întruchipare a naturii contradictorii a sufletului feminin, una dintre cele mai reușite eroine din
literatura română.