Prof.

Cristea

Particularităţile de construcţie a unui personaj dintr-un text

narativ, aparţinând lui G. Călinescu: Otilia Mărculescu
George Călinescu, personalitate encicplopedică a culturii române, a fost critic şi
istoric literar, poet şi estetician, dramaturg şi romancier. Aparut în 1938 şi
comentat, de atunci, într-o bogată exegeză, romanul „Enigma Otiliei”, are ca temă
principală viaţa burgheziei bucureştene de la începutul secolului al XX-lea.

Statutul social/psihologic si moral

Otilia Mărculescu este ,,eroina mea lirică", proiecţia autorului în afară, ,,tipizarea
mea în ipostază feminină" (G.Călinescu). Ea este prezentată în mod direct de către
narator, care îi atribuie rolul de observator lui Felix, la începutul romanului: „faţa
măslinie, cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între multele
bucle şi gulerul de dantelă”. Portretul personajului se completează prin alte
trăsături, precum cochetăria, bunul gust în vestimentaţie: „Fata subţirică,
îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar strîmtă tare la mijloc...”

Personajul îşi dezvăluie complexitatea, prin caracterizarea indirectă, ce reiese din

faptele şi comportamentul său, din modul în care vorbeşte şi din relaţiile cu
celelalte personaje. Astfel, descrierea camerei fetei, realizată spre sfârşitul
primului capitol al romanului, corespunde modelului balzacian, care propune
tehnica focalizării în vederea prezentării personalităţii celui care trăieşte în mediul
descris. Deci, cadrul în care trăieşte devine o modalitate de pătrundere în
psihologia personajului, iar camera Otiliei, prin detaliile surprinse, vorbeşte
despre caracterul ei dezordonat şi spontan: „Sertarele de la toaletă şi de la dulapul
de haine erau trase afară în felurite grade şi în ele se vedeau, ca nişte intestine
colorate ghemuri de panglici, cămăşi de mătase mototolite…” Faptul că era
interesată de moda vremii justifică bunul gust, rafinamentul, dragostea de muzică
şi armonie. Dezordinea şi amalgamul de lucruri prezente în camera Otiliei
sugerează, pe de altă parte, şi faptul că ea încă se caută pe sine, este la vârsta la
care personalitatea ei nu s-a desăvârşit încă. În opoziţie cu acestă etapă este
imaginea Otiliei din finalul romanului, pe care Felix cu surprindere o observă în
fotografia pe care i-o dă Pascalopol; imaginea femeii mature nu-i mai aminteşte
prin nimic de cea pe care el o cunoscuse cândva.
Prof. Cristea

În conturarea portretului Otiliei, scriitorul foloseşte şi tehnica modernă a

perspectivelor multiple şi a observaţiei psihologice (pluriperspectivismul).

Personalitatea Otiliei este evidenţiată prin reflectarea ei în conştiinţa celorlalte

personaje, ca şi cum ar fi văzută în mai multe oglinzi paralele, prin tehnica
reflectării poliedrice. Astfel, moş Costache o consideră fata cuminte şi iubitoare,
pe care trebuie să o protejeze, dar nu are forţa de a lua decizia înfierii ei, din
pricina caracterului său avar. Aurica o invidiază, considerând-o o rivală în alegerea
bărbaţilor: „E o şireată, caută numai bărbaţi în vârstă, bogaţi”. Cel mai violent o
sancţionează Titi, Stănică considerând că Otilia este „o fată faină, deşteaptă”;
colegii lui Felix o văd ca pe ,,cea mai elegantă conservatoare”, în vreme ce Aglae
o detestă, utilizând la adresa fetei apelative precum , „dezmăţata”, „stricată”,
„zănatică”.

Cei doi bărbaţi între care oscilează eroina completează acest portret: în timp ce
pentru Felix, Otilia reprezintă feminitatea tulburătoare, Pascalopol mărturiseşte că
nu poate delimita sentimentele virile de cele paterne. Pentru ambele personaje
masculine, Otilia este, într-o anumită etapă a existenţei lor, o enigmă, ceea ce
justifică titlul romanului. Din perspectiva psihologiei masculine feminitatea va fi
întotdeuna resimţită ca fiind misterioasă, enigmatică pentru că nu se lasă
descoperită în toate resorturile ei intrinseci.

Firea năstruşnică, visătoare şi imprevizibilă, tumultul tinereţii sunt cuceritoare.

Vitalitatea, exuberanţa şi sinceritatea deconcertantă a tinereţii formează o imagine
pură, de un farmec aparte: îl târăşte în goană pe Felix prin curte, răpăie pe scară,
fluieră, dansează, stările sale de spirit schimbându-se foarte repede. Aceeaşi
feminitate şi francheţe a gesturilor manifestă şi faţă de Pascalopol. Pentru Aglae şi
Aurica, purtările Otiliei sunt asemeni „fetelor fără căpătâi şi fără părinţi”.

Autocaracterizarea îi completează portretul Otiliei, care-şi cunoaşte foarte bine

soarta de fiinţă tolerată, obligată să-şi rezolve singură problemele vieţii. Interesant
este că, deşi manifestă o oarecare superficialitate, ea are totuşi conştiinţa acestei
superficialităţi tipic feminine: „când tu vorbeai de ideal, eu mă gândeam că n-am
şters praful de pe pian”; „Noi, fetele, Felix, suntem mediocre şi singurul meu
merit e că-mi dau seama de asta”.
Prof. Cristea

Comportamentul fetei este contrariant de multe ori, pentru cei din jur. Ea
impresionează prin naturaleţe, prin calităţile tipice vârstei adolescentine: gustă
oricând farmecul jocurilor copilăreşti, escaladează la moşia lui Pascalopol
stogurile de fân. Trăieşte din plin viaţa şi nimic nu o împiedică să râdă în hohote
sau să fie melancolică: „Îmi vine uneori să râd, să alerg, să zbor. Vrei să fugim?
Hai să fugim!”, ceea ce atestă stările de exuberanţă şi libertate pe care le resimte în
unele momente. În relaţia cu Felix dovedeşte însă maturitate: deşi îl iubeşte, va
pleca alături de Pascalopol, realizând că o relaţie între ei va interveni în destinul
strălucit al tânărului.

Compoziţia personajului include, şi bibliografia lui evidentă într-o discuţie cu

Felix: „Papa, vezi tu, nu mi-e tată bun... Mama a mai fost căsătorită înainte, şi
când a luat pe papa, eu eram de câţiva ani... Priveşte! Uite pe mama şi pe tatăl meu
adevărat. (Şi Otilia întinse lui Felix o fotografie puţin ruptă, în care Otilia din alte
vremuri, însă cu privirile blânde, în rochie cu panier şi cu un mare zuluf căzut
peste umăr ţinea de braţ un bărbat gras, şi el cu ochii Otiliei)”.

Otilia se mişcă într-o lume fixată pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi
pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia
care îşi doreşte atât de mult moştenirea. Într-un comentariu pe care chiar scriitorul
îl face cu referire la romanul său el va nota „Otilia nu e personaj principal. Felix şi
Otilia sunt acolo în caliatate de victime şi de termeni angelici de comparaţie.” Prin
faptul că sunt orfani, ei sunt vulnerabili.

În intenţia scriitorului, cartea purta titlul „Părinţii Otiliei”, ilustrând astfel motivul
balzacian al paternităţii, urmărit în relaţiile părinţi-copii, în contextul epocii
interbelice, de altfel o idee care l-a interesat foarte mult pe scriitorul român.
Fiecare dintre personajele romanului poate fi considerat părinte al Otiliei, pentru
că, într-un fel sau altul, ei îi hotărăsc destinul sau sunt interesaţi, din diferite
mortive, de soartea tinerei fete. De pildă, moş Costache îşi exercită lamentabil
rolul de tată, deşi nu este lipsit de sentimente faţă de Otilia. El se gândeşte la
viitorul ei, vrea chiar să o înfieze, dar amână la nesfârşit gestul. Şi Pascalopol,
mult mai vârstnic decât Otilia, mărturiseşte că în iubirea pentru ea îmbină
pasiunea cu paternitatea. Titlul „Enigma Otiliei” sugerează comportamentul
derutant al eroinei, uneori absurd care-l uimeşte pe Felix: „Nu Otilia are o enigmă,
ci Felix crede că o are”, mărturiseşte G. Călinescu, justificând titlul romanului.
Prof. Cristea

Naratorul este omniscient, naraţiunea la persoana a III-a, iar perspectiva narativă

este de tipul „dindărăt”, aşa cum se observă din primele rânduri cu care începe
romanul, situând exact personajele, acţiunea, în timp şi spaţiu. Descrierea
minuţioasă a străzii Antim (a clădirilor, a interioarelor), pustie şi întunecată, având
un aspect „bizar”, varietatea arhitecturală, amestecul de stiluri, ferestrele
neobişnuit de mari, lemnăria vopsită care se „dezghioga”, făceau din strada
bucureşteană „o caricatură în moloz a unei străzi italice”.

Conflictul romanului se bazează pe relaţiile dintre două familii înrudite, care

sugerează universul social prin tipurile umane realizate. O familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii, şi Otilia Mărculescu, adolescenta
orfană, fiica celei de-a doua soţii decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii
bătrânului, care vine la Bucureşti pentru a studia Medicina şi locuieşte la tutorele
său legal, moş Costache.Un alt personaj este Leonida Pascalopol, prieten al
bătrânului, pe care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecţiunea pentru Otilia, pe
care o cunoaşte de mică şi dorinţa de a avea o familie care să-i aline singurătatea.

A doua familie, vecină şi înrudită, care aspiră la moştenirea averii bătrânului, este
familia surorii acestuia, Aglae. Familia Tulea este alcătuită din soţul Simion
Tulea, cei trei copii ai lor: Olimpia, Aurica şi Titi. În această familie va pătrunde
Stănică Raţiu pentru a obţine zestrea ca soţ al Olimpiei.

Otilia Mărculescu este unul dintre cele mai reuşite personaje ale romanului, atât
prin tehnicile de realizare, cât şi prin problematica sa existenţială, reprezentând
tipul feminităţii.