Baltagul

Mihail Sadoveanu este un prozator interbelic, recunoscut atât pentru crearea romanului mitico-istoric
(Frații Jderi), cât și pentru scrierile sale cu tematică istorică (Baltagul, Hanu Ancuței).
Opera ,,Baltagul,, de Mihail Sadoveanu apărută în anul 1930, este un roman interbelic, obiectiv, realist-
mitic, doric și tradițional. Reprezintă o interpretare originală a mitului mioritic. Acțiunea sa are ca sursă de
inspirație balada populară ,,Miorița,,, din care sunt reproduse două versuri, ca motto sugestiv: ,,Stăpâne.
Stăpâne, /Mai adă ș-un câne,,. Este ,,probabil singurul roman obiectiv,, ([Link]) al scriitorului, iar
structura sa polimorfă (care se prezintă sub mai multe forme) este dată de ,,amestecul de roman realist și
narațiune arhetipală (model, prototip) grefată (inserat, introdus) pe un scenariu polițist,,.(Carmen Mușat)
Romanul este specie a genului epic, în proză, de mari dimensiuni, cu o acțiune complexă, desfășurată pe
mai multe planuri, în timp și spațiu precizate, antrenând un număr mare de personaje puternic individualizate.
Prin multitudinea aspectelor înfățișate, romanul oferă o imagine amplă asupra vieții.
Romanul este realizat pe două coordonate fundamentale: aspectul realist (monografia lumii pastorale,
reperele spațiale, tipologia personajelor, tehnica detaliului semnificativ) și aspectul mitic (gesturile rituale ale
Vitoriei, tradițiile pastorale, motivul comuniunii om-natură și mitul marii treceri).
Realismul este curentul literar care se manifestă începând cu secolul al XIX-lea și continuă, în forme
specifice, de-a lungul timpului, până în zilele noastre. Principalele sale trăsături sunt: veridicitatea,
obiectivitatea, observarea tipurilor umane reprezentative, reliefarea individului ca produs al societății în care
trăiește, inserarea descrierilor amănunțite, stilul impersonal, sobru și concis. Veridicitatea este asigurată de
toponimele din zona Dornelor și a Bistriței, pe drumul parcurs de Vitoria împreună cu Gheorghiță, pe urmele lui
Nechifor: Bicaz, Călugăreni, Borca, Vatra Dornei. Se poate vorbi despre o scriere ficțională cu valențe mitice, în
care autorul utilizează toponime simbolice: satul Doi Meri, râul Neagra.
Timpul derulării acțiunii este vag precizat, prin reperele temporale din calendarul religios al satului
tradițional: ,,aproape de Sf. Andrei, în Postul Mare, 10 Martie,,. Perioada istorică poate fi dedusă ca fiind
începutul secolului al XX-lea, din menționarea trenului și a telegrafului în zona Moldovei.
,,Baltagul,, este un roman al transhumanței, prin faptul că urmărește urcatului și coborâtului oilor.
Oamenii își sincronizează viața după mersul bărbatului cu oile în munți, în timp ce femeia rămâne acasă , având
grijă de gospodărie și de copii, dar și de produsele rezultate de la animale.
Tema rurală a romanului tradițional e dublată de tema călătoriei inițiatice și justițiare. Romanul prezintă
monografia satului moldovenesc de la munte, lumea arhaică a păstorilor și are în prim-plan căutarea și
pedepsirea celor care l-au ucis pe Nechifor Lipan. Însoțită de Gheorghiță, Vitoria reconstituie drumul parcurs de
soțul său, pentru descoperirea adevărului și realizarea dreptății.
O primă secvență ilustrativă pentru temă o constituie coborârea lui Gheorghiță în râpă, fapt ce
simbolizează maturizarea tânărului. Ajutați de câinele Lupu, animal totemic, mama și fiul găsesc locul unde
fusese prăvălit Nechifor de ucigași, între Suha și Sabasa, în dreptul Crucii Talienilor. La ordinul
mamei: ,,Coboară-te în râpă îți spun!,, Gheorghiță găsește rămășițele tatălui. Vitoria pleacă să anunțe
autoritățile și să pregătească toate cele necesare înmormântării, lăsându-și fiul să vegheze lumânarea aprinsă
lângă trupul neînsuflețit al lui Nechifor. Inițierea presupune o probă a curajului. Gheorghiță nu s-a maturizat pe
deplin, drept urmare caută să se îndepărteze de locul unde se aflau rămășițele pământești ale părintelui său. Prin
spiritul justițiar ce caracterizează personajul principal al romanului, Vitoria, opera primește influențe mitologice
egiptene prin mitul lui Isis și Osiris. Acesta din urmă era un zeu egiptean al vegetației și al Nilului, fiind
reprezentat ca erou justițiar care purta un bici și un toiag. Isis, soție a lui Osiris și mamă a lui Horus, formează
împreună trinitatea sacră egipteană. Zeul va fi ucis de fratele său, Seth, răzbunat de fiul său Horus, care îl ucide
pe Seth cu ajutorul câinelui Anubis, și înviat de Isis. Analogiile depășesc cadrul personajelor principale: Osiris-
Nechifor, Horus-Gheorghiță, Anubis- Lupu. Cuplul Isis-Osiris cuprinde multiple semnificații cosmice exprimate
de ipostaze umane fundamentale: căsnicia, fidelitate, prietenie, lupta binelui împotriva răului, moarte, nemurire.
(Al. Paleologu)
Parastasul lui Nechifor este o altă scenă simbolică, prin faptul că Vitoria reconstituie scena morții soțului
ei și o povestește în fața sătenilor. Îi cere baltagul lui Calistrat Bogza și îl acuză indirect spunând către fiul
ei: ,,Gheorghiță- vorbi cu mirare femeia- mi se pare că pe baltag e scris sânge și acesta-i omul care a lovit pe
tatu-tău,,. Bogza pierzându-și cumpătul, se repede la flăcău ca să-și ia arma și este lovit cu propriul baltag. În
acest fel, tânărul își răzbună tatăl și restabilește totodată dreptatea. Abia acum inițierea lui Gheorghiță este
completă, el fiind pregătit de aici încolo să își asume rolul de cap al familiei, înlocuindu-l pe tatăl său. Prin
urmărirea formării personalității lui Gheorghiță, Baltagul este un bildungsroman.
Baltagul (topor cu două tăișuri), obiectul cheie în scena prezentată anterior, este un obiect simbolic,
ambivalent: armă a crimei și instrumentul justițiar, reparator, care dă și titlul operei. De remarcat că în roman
același baltag, cel al lui Nechifor, îndeplinește două funcții, pe când cel al tânărului Gheorghiță rămâne curat,
neatins de sângele ucigașilor. Baltagul este asociat cu labrys, securea dublă cu care a fost doborât minotaurul.
(Marin Mincu)
Perspectiva narativă este heterodiegetică, obiectivă, iar narațiunea se realizează la persoana a III-a, de
către un narator omniscient, obiectiv. Deși naratorul omniscient este unic, la parastasul soțului, Vitoria preia
rolul naratorului, reconstituind crima și povestind veridic, celor prezenți, fapt ce îi determină pe Calistrat Bogza
și Ilie Cuțui să-și recunoască vina. Naratorul extradiegetic, omniscient și omniprezent prezintă prin tehnica
detaliului semnificativ și al observației, lumea arhaică a oierilor munteni, familia tradițională și acțiunile
Vitoriei. Secvențele narative sunt legate prin înlănțuire și alternanță. Predomină narațiunea, iar pasajele
descriptive fixează elementele cadrului, portretului fizic. Se remarcă prezența secvențelor dialogate sau replici
ale Vitoriei, precum laitmotivul rostit de aceasta, la fiecare popas: ,,Nu s-a oprit cumva...astă-toamnă un om cu
un cal negru țintat în frunte? Mie să-mi spuneți cine ați văzut un om de la noi, călare, pe-un cal negru țintat în
frunte și-n cap cu căciulă brumărie.,,
Există în operă două tipuri de conflict. Un prim conflict, interior, se prefigurează încă de la începutul
operei și este marcat de neliniștea Vitoriei, care nu înțelege absența prelungită a lui Nechifor și nu știe ce să
creadă. De aceea, oscilează între mai multe posibilități: fie întârzie la vreo petrecere, bucuros fiind de bunul
mers al afacerilor, fie s-a oprit la ,,o femeie cu ochi verzi,, (variantă sugerată de Maranda, vrăjitoarea satului, dar
respinsă de instinctul Vitoriei), fie i s-a întâmplat o nenorocire. Deși primele supoziții sunt greu de crezut,
Vitoria, cunoscându-ți foarte bine soțul, le preferă în schimbul alternativei sumbre, pe care începe să o
bănuiască, dar pe care încearcă să o alunge, fiind greu de suportat. Acest conflict ia sfârșit în momentul în care
Vitoria acceptă realitatea, și anume comportamentul nefiresc al soțului ei, și conștientizează că numai moartea l-
ar fi putut opri pe Nechifor să se întoarcă acasă după atâta timp. Un rol important îl are și visul premonitoriu pe
care Vitoria îl are, în care îl vede pe Nechifor trecând călare o apă neagră, îndreptându-se către asfințit. Cel de-
al doilea tip de conflict, exterior, se manifestă între Vitoria și ucigașii soțului ei, Calistrat Bogza și Ilie Cuțui.
Întocmai unui veritabil detectiv, aceasta reface pas cu pas scenariul uciderii lui Lipan și îi identifică pe făptași.
În absența unor dovezi concrete care să îi confirme intuițiile, singura variantă ce îi rămâne este de a-i face pe cei
doi să mărturisească. Astfel, ea creează o stare de tensiune crescândă asupra celor bănuiți, pune întrebări
incomode, dă replici pline de subînțeles care îi surprind și îi debusolează pe răufăcători. Punctul de maximă
intensitate îl constituie scena demascării lor, moment în care asasinii cedează sub presiunea la care au fost
supuși, mărturisind crima comisă.
Romanul conține șaisprezece capitole, având o acțiune desfășurată cronologic, pe momentele
subiectului. Subiectul său dezvoltă motivul labirintului și conține trei nuclee epice: așteptarea Vitoriei, presărata
cu semne rău-vestitoare, constatarea absenței soțului și pregătirile de drum; căutarea soțului dispărut; găsirea
rămășițelor pământești ale acestuia, înmormântarea și înfăptuirea dreptății.
Subiectul debutează cu o amintire prin care se reproduce o legendă concepută ca o cosmogonie (teorie
despre originea Universului) populară, spusă de Nechifor Lipan, la cumetrii și ospețe. Ea surprinde subtil
specificul muntenilor în raport cu alte neamuri, ca oameni puternici, sufletiști și iubitori de petreceri.
Expozițiunea prezintă gândurile eroinei, o munteancă din Măgura Tarcăului, pe nume Vitoria Lipan,
care, într-o zi de toamnă, stă pe prispă și toarce, îngrijorată de absența soțului, plecat la Dorna să cumpere oi.
Prin rememorare, se prezintă date esențiale despre familia acesteia.
Intriga e reprezentată de frământările protagonistei, urmate de hotărârea de a pleca în căutarea soțului.
În desfășurarea acțiunii, starea ei de neliniște se transformă în îngrijorare, presărată cu semne de rău
augur, cum ar fi schimbările din mediul înconjurător (impresia femeii că brazii sunt mai negri decât de obicei,
prezența cocoșului întors cu pliscul spre poartă, în semn de plecare) sau visul. Astfel, decide să afle ce se
întâmplase cu soțul său și de aceea întreprinde acțiuni premergătoare călătoriei de refacere a traseului acestuia:
îl cheamă pe Gheorghiță de la Jijia, îl roagă pe părintele Dănilă să facă o slujbă pentru liniștea ei, merge la baba
Maranda, trece printr-un ritual de purificare, cu rugăciuni la icoana Sfintei Ana și post negru, timp de
doisprezece zile de vineri, anunță autoritățile de dispariția soțului, pune ordine în gospodărie și o duce pe
Minodora la mănăstire. Cu timpul, bănuiala femeii că soțului i se întâmplase ceva rău devine certitudine, iar
eroina se socotea moartă ca și omul ei care nu era lângă dânsa.
Drumul Vitoriei alături de Gheorghiță începe la data de 10 martie. Ei refac traseul lui Nechifor, din crâșmă în
crâșmă, întrebând despre el. Pe drum se confruntă cu alt semn rău-vestitor: la Borca întâlnesc un botez, iar la
Cruci o nuntă. Ea vede aceste întâmplări ca pe niște prevestiri funeste, din cauza ordinii nepotrivite a
evenimentelor. Descoperă că, la Vatra Dornei, Nechifor cumpărase trei sute de oi și vânduse o sută din ele lui
Calistrat Bogza și lui Ilie Cuțui. Urma lui Nechifor se pierde între Sabasa și Suha, dar, cu ajutorul câinelui
Lupu, găsesc rămășițele lui pământești, într-o râpă, la Crucea Talienilor, un loc simbolic. Vitoria inițiază ritualul
de înmormântare, urmând tradiția străbunilor: acoperirea mortului, priveghiul, înmormântarea cu preoți, oameni
cu buciume, bocitoare, pomeni, steagurile și crucea, sulurile de pânză pentru datina podurilor, vinul, găina
neagră, coliva, pâinea, rachiul, parastasul.
Punctul culminant al romanului este cuprins în scena parastasului, în care, într-un tribunal improvizat,
Vitoria demască ucigașul și pe complicele său.
Deznodământul constă în restabilirea echilibrului inițial. Vitoria planifică parastasele ulterioare și
drumul către casă.
Romanul se remarcă prin multitudinea personajelor sale, care se pot încadra într-o galerie tipologică. Dintre
acestea, Vitoria Lipan, eroina, femeia voluntară, personajul principal, reprezintă tipul femeii puternice care este
devotată familiei, inteligentă și iscusită, capabilă de a dezlega singură enigma dispariției soțului, pentru ca
acesta să-și găsească liniștea, aparține lumii arhaice, patriarhale. Gheorghiță, fiul Vitoriei și al lui Nechifor,
personaj secundar, este reprezentantul tinerei generații de munteni, iar romanul prezintă formarea sa, în trecerea
de la copilărie la maturitate. (bildungsroman) Minodora, fiica Vitoriei și a lui Nechifor, personaj secundar, este
fată de măritat, cu care mama este foarte exigentă, educând-o în spiritul tradiției. Nechifor Lipan este personajul
absent, reconstituit prin rememorare, exponent al satului tradițional, un simbol al perisabilității umane. Baba
Maranda, personaj episodic, întruchipează superstiția, o coordonată fundamentală după care se ghidează lumea
arhaică. Muntenii, personaj colectiv, oferă o imagine reprezentativă a vieții aspre, în care oamenii trebuie să
muncească din greu pentru a-și asigura traiul.
Incipitul deschide romanul printr-o imagine cosmogonică având rolul de a motiva comportamentul
muntenilor. Pentru că au întârziat la întâlnirea cu Dumnezeu, muntenii au fost dăruiți cu o viață grea și aspră,
dar au primit generozitate, iubirea de viață și un caracter ferm. Finalul romanului este închis interpretărilor și
prezintă ritualul integrării cosmice a lui Nechifor și reluarea firească a existenței. În epilog, Vitoria vorbește
despre continuitatea vieții după aceleași tradiții, dar cu altă generație. Ea revine acasă, găsindu-și puterea de a
continua viața alături de copiii ei.
Romanul ,,Baltagul,, este remarcabil prin viziunea originală și realistă a lui Sadoveanu asupra vieții și a
morții, care dezvoltă o problematică existențială aflată în corelație cu tradiția de veacuri a poporului român. N.
Manolescu afirmă că ,,Baltagul este un roman realist în sensul cel mai propriu,, deși Sadoveanu alege ca pretext
epic situația din balada populară ,,Miorița,,.