Baltagul, de Mihail Sadoveanu

- Particularități de construcție a textului narativ –

În perioada interbelică, romanul românesc evoluează în două direcții caracterizate de formule estetice
diferite: pe de o parte, romanul realist-obiectiv și, pe de altă parte, romanul subiectiv modern, inspirat de
modelul oferit de romancierul francez Marcel Proust.
Romanul „Baltagul” este un roman interbelic, obiectiv, realist, tradițional, de factură mitică.
Dimensiunea tradițională a operei se leagă, în principal, de aspectele inspirate din mitologie, fapt pentru
care romanul este considerat mitic. Se poate recunoaște legătura directă cu mitul transhumanței din balada
populară „Miorița”, George Călinescu considerând însă că scriitorul depășește cu mult această temă. Prima
legătură cu balada populară și cu mitul transhumanței se face prin motto-ul operei, reprezentat de două
versuri ale baladei: „Stăpâne, stăpâne/ Mai chiamă ș-un câne...”. Acestea anunță intriga operei și problema
crimei săvârșite în lumea pastorală. Asemănări cu balada se mai observă la nivelul personajelor și al acțiunii:
ciobanul moldovean din baladă – Nechifor Lipan în roman este ucis de doi confrați ( baciul ungurean și cu cel
vrâncean – în baladă; Calistrat Bogza și Ilie Cuțui în roman), iar mama (în baladă) și soția (în roman) pleacă în
căutarea lui. Deși acțiunea baladei se oprește la momentul complotului, moartea ciobănașului fiind doar
ipotetică, în roman, moartea lui Nechifor Lipan devine certitudine odată cu descoperirea osemintelor.
Pe lângă aceste elemente de mitologie românească, Alexandru Paleologu, face legătura dintre romanul
„Baltagul” și mitul egiptean a lui Osiris, față de care găsește mai multe similitudini (asemănări): Vitoria – Isis,
Gheorghiță – Horus, Lupu – Anubis, împrăștierea osemintelor celui răpus și existența unui instrument care
ajută în căutare.
Tot de factură tradițională este reprezentarea în roman a unei întregi serii de idei și credințe religioase,
practici și ritualuri specifice lumii satului și tradiții păstorești după care se organizează viața muntenilor.
„Baltagul” este, în același timp, și un roman realist, caracterizându-se prin verosimilitate și obiectivitatea
perspectivei narative. Verosimilitatea este asigurată de tratarea unei problematici sociale, romanul fiind o
monografie a satului românesc de la munte, precum și de prezența unor tipologii ușor de recunoscut în lumea
rurală și în cea pastorală: ciobanul înstărit, femeia voluntară, iubitoare, păstrătoare de tradiții, preotul
sfătuitor, tânărul care se inițiază în tainele vieții, criminalul care ucide din lăcomie. Elementele veridice din
roman contribuie la sporirea credibilității universului operei. Astfel, se observă că acțiunea este plasată pe
coordonate spațio-temporale reale. Toponimele Tarcău, Măgura Bistrița, Piatra-Neamț, Dorna, Suha, Sabasa
pot fi recunoscute pe hartă iar indicii temporali fixează mari sărbători din calendarul creștin: Sfântul Andrei,
Postul Mare, Boboteaza, dar și date obiective: joi, 9 martie și vineri, 10 martie.
Acțiunea romanului urmărește călătoria personajului pentru a reconstitui destinul tragic al soțului
său și pentru a asigura restabilirea ordinii firești a lucrurilor.
Tema romanului „Baltagul” este de factură tradițională și vizează condiția țăranului de la munte
care învață să trăiască la întâlnirea dintre cele două lumi: una veche, cu tradiții și obiceiuri care
ordonează existența oamenilor („toate se urmau ca pe vremea lui Burebista”) și una nouă, „de
devale”, cu elemente de civilizație, mai greu acceptate de țăranul conservator, dar care pătrunde și se
amestecă în existența acestuia, fiind asimilată în final.
În călătoria pe care o face, Vitoria descoperă elementele civilizației care se vor suprapune peste
practicile specifice lumii arhaice, cum sunt ritualurile religioase (botezul, nunta, înmormântarea) sau
ghicitul babei Maranda. După descoperirea osemintelor lui Nechifor, ea îndeplinește cele necesare
odihnei veșnice a mortului și, deși realizează propria anchetă și intuiește care sunt criminalii, înțelege
că trebuie să lase în seama autorităților anchetarea crimei.
O subtemă a operei este maturizarea lui Gheorghiță, ceea ce face din „Baltagul” un
bildungsroman. Călătorind alături de mama lui, flăcăul se inițiază în tainele lumii, învață de la mamă și
de la oameni, iar, în final, prin gestul lovirii criminalului, își desăvârșește simbolic formarea, fiind
pregătit să reia îndatoririle de bărbat ale tatălui. Nu întâmplător cei doi au același nume: Gheorghiță.
 Un episod semnificativ este cel al coborârii în râpa în care sunt descoperite osemintele lui
Nechifor. Momentul acesta marchează punctul culminant al operei, fiind reprezentativ pentru
evoluția conflictului și maturizarea lui Gheorghiță. Secvența ilustrează și destinul tragic al lui Nechifor
care a căzut victimă a complotului celorlalți ciobani, dar și reușita investigației Vitoriei. Găsirea
osemintelor lui Nechifor Lipan este rezultatul unui demers complicat în care Vitoria, ajutată de
Gheorghiță, a căutat cu perseverență urma soțului dispărut. Ajutați de câinele Lupu, cei doi coboară
într-o râpă între Suha și Sabasa, iar acolo descoperă trupul abandonat al lui Lipan. Un singur moment
de manifestare a durerii își rezervă eroina la descoperirea rămășițelor celui pierdut, când îl strigă
aprig pe bărbat, pe numele lui adevărat și tainic, rostit numai în singurătate: „Gheorghiță!”. Gesturile
ei următoare au în vedere punerea în ordine a lumii destabilizate de crimă. Vitoria dă dovadă de
stăpânire de sine și prima rânduială pe care o face este să acopere osemintele, apoi aprinde o făclie
de ceară și îl însărcinează pe Gheorghiță să păzească locul și lumina cât timp merge să cheme
autoritățile. Pentru Gheorghiță, momentul este încărcat de tensiune căci coboară primul în râpă și,
ulterior, este lăsat singur să privegheze oasele tatălui. Plânge, i se face frică de zgomotele amplificate
ale naturii, iar, la întoarcere, Vitoria îl mustră: „Vai, băiete (...) cum nu înțelegi tu o datorie ca asta!”
O altă secvență reprezentativă pentru ideea de dreptate, dar și de tradiție, este cea a
praznicului, care încheie romanul. La praznic iau parte localnici, oficialitățile dar și cei doi criminali:
Calistrat Bogza și Ilie Cuțui. Față de subprefectul care o întreabă cum îi cheamă pe criminali, Vitoria se
arată bine intenționată, spunând că îi cheamă „ca pe niște buni creștini”, neavând nimic cu dânșii.
Strategia ei este să-i facă pe Bogza și Cuțui să se autodenunțe pentru că știe că nu are nicio dovadă a
crimei acestora. La masă, ea îl îndeamnă pe primul să bea pentru sufletul mortului, iar punctul de
plecare al discuției este baltagul lui. Vitoria îl studiază cu atenție și îi sugerează lui Gheorghiță să vadă
dacă pe el nu este scris „sânge”. Tehnica femeii îl neliniștește pe Bogza, iar Vitoria continuă cu
prezentarea unui posibil scenariu al crimei, așa, cum spune ea că i l-a povestit chiar Nechifor cât a
stat în râpă cu el. Calistrat reacționează violent la vorbele femeii, lovește, se înfurie, astfel încât
Gheorghiță este nevoit să-l lovească cu baltagul, ce devine simbol la nivelul textului. Arma cu două
tăișuri ( dualitatea viață-moarte) care fusese instrument al crimei, devine armă de apărare și de
înfăptuire a dreptății. Lovitura băiatului este doar simbolică căci, Bogza este ucis de câine, iar, în
agonie, își mărturisește crima și-i cere iertare Vitoriei.
Această secvență este foarte importantă din mai multe puncte de vedere: marchează
deznodământul, subliniază înfăptuirea dreptății, maturizarea lui Gheorghiță și respectarea tradiției
prin ceremonialul înmormântării, al integrării sufletului celui mort în ordinea divină.
Așadar, romanul „Baltagul” surprinde într-un fir epic concentrat un conflict din lumea
pastorală a muntenilor, devenit pretext pentru construirea unei monografii a satului moldovenesc în
momentul interferenței elementelor unei lumi noi în lumea arhaică, tradițională.