Ion, de Liviu Rebreanu – particularități de construcție a unui text narativ realist

Romanul „Ion”, reprezintă prima creație obiectivă în literatura română, respectând principiul
sincronismului, enunțat de Eugen Lovinescu, în sensul obiectivării perspectivei narative și al unei „revoluții față de
lirismul sămănătorist”.

„Ion” este, așadar, un roman interbelic, obiectiv, realist, tradițional prin temă și modern prin tehnicile
narative.

Principalele caracteristici ale curentului realist sunt: obiectivitatea perspectivei narative, veridicitatea și
verosimilitatea acțiunilor, în scopul creării unei lumi după modelul realității, fără însă să se confunde cu aceasta.

Obiectivitatea operei este dată de relatarea la persoana a III-a, în care naratorul, neimplicat, este
omniscient, omnipotent și ubicuu, cât și de descrierea detaliată, cu elemente veridice, a cadrului care fixează
acțiunea. De exemplu, romanul începe cu „drumul alb” care duce în satul Pripas (introducându-l pe cititor în spațiul
ficțiunii), a atmosferei de la hora de duminică, a casei învățătorului Herdelea și a casei lui Alexandru Glanetașu.

O altă componentă realistă este prezența reperelor spațiale reale: Someș, Cluj, Cârlibaba, dar și a reperelor
temporale, sugerate de realități istorice ale începutului de secol XX în Ardealul aflat sub stăpânire austro-ungară.

Verosimilitatea acestui univers este asigurată de tematica socială și de tipologiile personajelor: tipul
țăranului harnic, obsedat de obținerea pământului prin care ar fi câștigat demnitate socială, tipul tatălui autoritar,
tipul bogatului orgolios, tipul învățătorului sau tipul preotului de țară.

Tema romanului este problematica țăranului într-o societate în care valoarea individuală este dată de
posesia pământurilor. În acest context, romanul lui Rebreanu se remarcă prin originalitate, viziunea autorului
depășind maniera sămănătoristă a prezentării vieții rurale într-un mod idilic.

Tema socială a posesiunii pământului este reprezentată printr-un personaj devenit reper pentru felul în
care „glasul pământului” îi dictează eroului alegerea și destinul.

Secvența horei, care deschide acțiunea propriu-zisă a romanului, este definitorie pentru temă și pentru
stratificarea socială. Mica intelectualitate de țară (preotul și familia învățătorului) își face apariția la
„petrecerile poporului”, înstăriții stau în grup compact, iar sărăntocii le dau târcoale. Ion este surprins
dansând la horă cu urâțica de Ana. Dintre „bocotani” , două figuri se desprind: Vasile Baciu și George
Bulbuc. Vasile Baciu, tatăl fetei, este nemulțumit deoarece nu și-l dorește ca ginere pe Ion cel sărac, motiv
pentru care îl numește pe tânăr „hoț, tâlhar, sărăntoc și fleandură” . Orgolios din fire, Ion acceptă cu greu,
fără să riposteze injuriile lui Vasile, dar acest comportament nu face decât să-i întărească puternica
dorință ca Ana și pământurile ei să-i aparțină: „Genunchii îi tremurau, iar în cerul gurii simțea o uscăciune
parcă i s-ar fi aprins sufletul. Fiecare vorbă îl împungea drept în inimă (...)”.
Secvența sărutării pământului este reprezentativă pentru patima lui Ion pentru pământ. Pentru
acesta dorința de a avea pământ căpătă forme patologice, transformându-se în obsesie. După ce obține
zestrea Anei, promisă de Vasile înainte de nuntă, Ion, bucuros și nerăbdător să lucreze pământul, iese
imediat ce s-a desprimăvărat, pe câmp, îmbrăcat în straie/ haine de sărbătoare. Într-un gest în care se
confundă iubirea de pământ cu erosul, se apleacă și îl sărută: „Îl cuprinse o poftă sălbatică să îmbrățișeze
huma, să o crâmpoțească în sărutări”. Are loc o schimbare în raportul posesor-obiect posedat, Ion
devenind victima obsesiei sale.
Conflictul exterior al romanului evoluează pe două planuri: unul, principal, care urmărește destinul
lui Ion Pop al Glanetașului și unul secundar care urmărește destinul familiei Herdelea.
 În plan principal se află acțiunile care îl au în centru pe Ion, cu precădere cele care privesc
neînțelegerile cu Vasile Baciu și rivalitatea cu George Bulbuc. Tatăl Anei realizează că fiica lui este doar o
unealtă și se împotrivește căsătoriei acesteia cu Ion, nu neapărat pentru a-și proteja copilul, cât pentru a
zădărnici planurile „sărăntocului” și a-și conserva, în felul acesta, averea. Ginerele dorit este bogatul
George, pe care Vasile îl consideră demn de fata lui. Rivalitatea dintre cei doi flăcăi se manifestă în gesturi
accentuat dramatice: în urma încăierării de la horă, Ion îl lovește pe George cu un par smuls din gard, fiind
foarte mândru de isprava sa. Secvența este construită în simetrie cu cea din finalul romanului, când
George îl lovește pe Ion cu sapa în cap, omorându-l.
În celălalt plan, dinamica socială este surprinsă în conflictul dintre învățător și preot, ce are ca
punct de plecare influența exercitată în comunitatea rurală, dar evoluează tot în jurul problemei
pământului: de data aceasta, pământul bisericii pe care e construită casa învățătorului devenind motivul
neînțelegerii.
Relația de simetrie dintre incipit și final este specifică prozei realiste, deoarece lumea ficțională
construită este o lume închisă care-și conține propriile cauze și efecte. La finalul romanului, familia
Herdelea prăsește satul Pripas pe același „drum alb”, iar cititorul părăsește spațiul ficțiunii.
Dedicația finală a cărții, „celor mulți umili”, vizează caracterul de frescă socială al operei, în care
destinele individuale ale personajelor se pierd „ca niște tremurături plăpânde într-un uragan uriaș”.
Așadar, romanul „Ion” surprinde, într-un amplu tablou social, problema complexă a pământului și
consecințele dorinței de posesiune a acestuia, în plan individual. Tratând o temă tradițională, opera
fixează într-o viziune obiectiv-realistă un univers complex, reprezentativ pentru lumea rurală a începutului
de secol XX.